Noul Einstein: Philippe Guillemant

Spaţializarea timpului este ceea ce se petrece în „cutia neagră” a unui decedat care a trecut prin moarte cu o conştienţă îndeajuns de evoluată. Conştienţa umană a atins acest grad de evoluţie pe vremea Egiptului antic. Cunoaşterea post-mortem a reapărut, mai apoi, independent de Cartea egipteană a morţilor, în budismul tibetan. Ezoteric, a fost prezentă după secolul al XIII-lea, şi în creştinism. Exoterizarea acestui creştinism a avut loc imediat după 1900. Rudolf Steiner, autorul faptei, a fost dezamăgit că în Franţa nu au prins aproape deloc aceste cunoştinţe (pe care el le-a numit antroposofie). Ştia că, fără entuziasmul spiritului francez, antroposofia va avea dificultăţi să-şi facă luminile vizibile unor cercuri largi de intelecte.

În 2015 a apărut, în Franţa, o carte intitulată Fizica conştiinţei. Autorul ei, Philippe Guillemant, este un prestigios inginer specializat în fizica clasică, în cuantică, în inteligenţă artificială şi în teoria haosului. Este prima ecloziune a antroposofiei pe teritoriile mentalului francez. Guillemant nu pare a-i datora ceva lui Rudolf Steiner. Datorează mult cercetărilor din teoria corzilor şi celor din domeniul gravitaţiei cuantice. Cartea sa este, într-un fel, echivalentul volumului Filosofia libertăţii (1894), în care Steiner a pus nucleul antroposofiei într-un limbaj non-spiritualist.

Ceea ce aduce această carte (ajunsă deja la a şasea ediţie) este corolarul fizicii celei mai avansate, care încă din anii ’20 ai secolului trecut s-a izbit de dificila problemă a observatorului. La nivel cuantic, cel ce observă face parte din ceea ce este observat.

Rudolf Steiner formulase această problemă aşa: cunoaşterea face parte din realitate în sensul că îi instituie apariţia şi aparenţele. Vedantinii numiseră efectul cunoaşterii asupra realului maya.

Guillemant inversează clepsidra dogmatică a fizicii: nu materia produce conştienţa, ci viceversa. Chiar şi când vorbeşte despre ipoteza reîncarnărilor, fizicianul francez o face în limbajul raţionalităţii ştiinţifice, menţinând ipoteza în starea ei de ipoteză.

Cheia, în noua paradigmă de gândire propusă de acest fizician, este înţelesul din cuvântul informaţie. Vidul cuantic ar fi un câmp informaţional (algoritmi şi arhetipuri), iar acest câmp imaterial ar fi responsabil (da, căci e vorba de câmpul unei conştienţe) de formatarea unei prime realităţi în exteriorul său: spaţiul (care e totuna cu gravitaţia, cum ştim de la Einstein). Din acest punct, de la forţele gravitaţionale plecând, aşadar, fizica a descris de la A la Z felul cum apare materialitatea ori cum dispare ea în găurile negre. Ce nu au putut accepta fizicienii o vreme era faptul că materia e maya, dar cuantica a impus, în cele din urmă, această înţelegere a lucrurilor.

Guillemant demonstrează riguros că, dacă înţelegem cuantica nefiind o „poveste” despre spaţializare, ci una despre temporalizarea spaţiului, atunci ceea ce era până acum contraintuitiv devine uşor de intuit. Dar, acum, cuvântul timp nu mai are sensul din fizica clasică, ci primeşte un sens spiritual: e vorba de un timp viu (singurul care nu e maya) ce îşi are stările de viaţă în vidul cuantic, care, desigur, are a fi gândit ca fiind plinul, în vreme ce spaţiul şi materia reprezintă golul. Şi acest raport inversat faţă de intuiţia comună între plin şi gol fusese cunoscut brahmanilor din India pre-hindusă.