Nu plătiţi niciun ban la Fondul de solidaritate!

Pe toate canalele ni se cere să fim solidari. Să ne ajutăm confraţii, de parcă milostenia s-ar face prin dictat. Nu ca o acţiune liber consimţită. Mă doare suferinţa, dar mă izbeşte în plex nesimţirea. Cum să plângi durerea majorităţii din limuzine de lux? Cum să te declari preocupat de soarta nenorociţilor de la inundaţii din înălţimea elicopterelor? Emil Boc a fost flancat la inundaţii de şapte bodyguarzi. Băieţii cu ceafa groasă şi cu amnarul la cingătoare au salarii cât toate pensiile din satul sinistrat. De ce aş plăti eu, un om milos, cu grijă de semeni, când ei, dirigenţii treburilor publice, nu renunţă la nimic. Nici la elicopter, nici la garda pretoriană, nici la scutieri?

De cine se apără premierul? De sărăcie? De foame? De ce are nevoie de gealaţi ca să umble prin nenorocul locului cu cizme de cauciuc? Stau şi mă întreb cât de cinic poţi fi să te declari îngrijorat numai în faţa camerelor de luat vederi. Să-ţi pese numai dacă eşti dat la televizor. Să fii milostiv doar în public. Să predici binele cu buzunarele tocite.

Orice creştin a învăţat că mila nu e o stare de tarabă. Nu negociezi părerea de rău. Îţi pasă sau nu ai suflet. Din două una.

Aud prin intermediul trâmbiţelor guvernamentale că românii nu ar şti ce e solidaritatea. Nimic mai fals. Poporul român a ştiut în marile momente să-şi ajute semenii ca nimeni alţii. Dar când vezi că, din cutia milei, starostele puterii îşi plăteşte garda iar din banii de solidaritate cinicii îşi fac ateliere de tocat iluzii din care îşi scot şi profit, nu-ţi mai vine să dai nimic.

O bună prietenă, citind din memorialistica perioadei interbelice, îmi spunea recent că atunci când s-a întors Regina Maria în ţară, bolnavă fiind, oamenii simpli au venit cu găleţi de apă să răcorească arşiţa din vagonul Maiestăţii Sale. Aşa credeau că-şi aduc prinosul de recunoştinţă unui om mai mare decât vremurile pe care le-a parcurs.

Cineva spunea nu demult că românul şi-a pierdut reperul. Adică legătura sa cu Dumnezeu. În cine să mai creadă omul simplu? În cel care îi dă cu un deget şi îi ia cu o mână? În hulpavnicul care îşi ridică Palat şi spune că l-a ridicat ca orice om muncitor?

Nu voi contribui la Fondul solidarităţii până nu voi afla ziua, ora şi locul în care devalizatorii Bancorex au topit patru miliarde de dolari. Nu voi fi solidar în grotescul scenei cu lachei încercuiţi de bodyguarzi şi umili votanţi pe litra de mălai. Sigur, mi se va zice că nu am suflet.

Cum să ţi se facă milă de prăpădiţii care mi-au hotărât soarta fiind năimiţi cu ciosvârtele puterii? Nu poţi fi gentil când îţi dai seama că banii tăi, la fel ca aceia din Fondul Libertatea, s-au risipit pe coclauri şi unii profitori şi-au făcut stabilimente ale plăcerilor.

Poporul român nu şi-a pierdut solidaritatea, cum alţii onoarea prin cazinouri şi prin staulul puterii.

Voi plăti în solidar atunci când mercurialul şpăgii se va diminua, când comisioanele grase se vor risipi, când falşii prezicători ai binelui îşi vor face un examen de conştiinţă şi vor da înapoi celor mulţi şi goi bunurile furate. Pare socialist, nu?

Nimic mai fals. O poruncă din Decalog spune să nu furi. Şi când promotorii solidarităţii vor renunţa la perfidul obicei, atunci va veni şi ziua solidarităţii. Nu cred că voi trăi acele vremi.