Numirile de la Parchete sau despre amorul politic al Miței Baston

Există o categorie de cetățeni pentru care exercițiul electoral e o specie a extazului erotic. Romantici intratabili, ei au rămas la vârsta marilor idealuri, visând melancolici la politicieni de care să se îndrăgostească. Merg la vot ca la pețit. Pentru acești alegători înfierbântați, politicianul nu este orice fel de ales, ci un ales al inimii, în care ei proiectează cele mai înalte idealuri morale și în care-și pun toate speranțele. Sunt – ca toți îndrăgostiții – tandri, visători, devotați, posesivi. Și ca orice îndrăgostit, devin furioși când se simt trădați.

Zilele acestea, cetățenii amorezați au devenit mai vocali ca oricând, după ce președintele Nicușor Dan a semnat decretele de numire a noilor șefi de parchete. Cu ochii injectați de lacrimi civice, au tratat o decizie instituțională ca o scenă de adulter surprinsă în patul conjugal. S-a lăsat cu vaiete, blesteme și amenințări cu divorțul.

Nu vreau să spun că reproșul lor ar fi nejustificat. Și nici nu vreau să comentez dacă numirile au fost bune sau rele, fiindcă nu sunt expert – precum dl. Tudor Chirilă – în sistemul de justiție și nici nu am informațiile deținute un șef de stat precum dl. Nicușor Dan, care le-a spus nemulțumiților că a semnat inclusiv pentru cea mai contestată propunere, cea a dnei. Chiriac, fiindcă are acces la mult mai multe informații decât ei.

Citește și: EXCLUSIV „Nimeni nu mai este nicușorist în USR acum”. Nicușor Dan a dezamăgit total USR

Însă ceea ce pot să remarc este felul dezamăgitor în care o parte a electoratului înțelege politica. După 36 de ani de la prăbușirea unui regim totalitar, mulți români încă se îndrăgostesc de politicieni. Ei merg la urne ca la altar, topiți de amor față de ginerele ideal al națiunii.

Nu par să fi învățat mare lucru în atâția ani de democrație, oricât de șubredă a fost ea, ba aș zice, mai ales că a fost șubredă, iar politicienii au dezamăgit constant. Ideea fundamentală a democrației – pe care un gânditor lucid precum Karl Popper o articulase convingător încă de la jumătatea sec. XX – este că atitudinea democratică nu înseamnă să umbli pe stradă amorezat de conducător. Democrația nu e un site de matrimoniale, unde o cunoști pe Maricica, te îndrăgostești de ea, iar când ești trădat in dragoste, te îmbeți și spargi vesela din bucătărie. Lecția lui Popper este că o societate deschisă înseamnă instituții stabile, nu pasiuni efervescente, dar trecătoare. O societate deschisă e aia în care poți să-ți schimbi liderii fără vărsare de sânge.

Într-o democrație solidă, problema centrală privește instituirea unui cadru în care conducătorii pot fi limitați instituțional și evacuați în mod pașnic. Accentul cade pe aranjamente instituționale, care pot fi îmbunătățite gradual, asta spre deosebire de indivizii particulari, care sunt așa cum sunt, proveniți – vorba lui Immanuel Kant – din „lemnul strâmb al omenirii”, ce cu greu poate da naștere unui lucru drept. Din acest punct de vedere, votul lucid e o alegere rece între variante imperfecte. Ceea ce, de peste trei decenii, amorezații noștri nu au înțeles e că un cetățean matur votează pragmatic, detașat, ba chiar cu o doză de suspiciune. Doar adolescentul politic votează cu fluturi în stomac.

Citește și: Cine e marele câștigător din numirea procurorilor. Cotidianul a dezvăluit planul în urmă cu o lună

De aici și prostia solemnă de a critica alegerea „răului celui mai mic”, ca și cum această formulă ar desemna vreo capitulare morală. Mulți o rostesc cu aerul unui martir care înghite fiere pentru patrie. Nu-și dau seama că exact asta e esența culturii democratice. Fix asta înseamnă maturitatea electorală. Adică să pleci de la premisa imperfecțiunii candidaților și să alegi, lucid, de fiecare dată, răul cel mai mic.

În cazul numirilor de la parchet, criza erotică pare să dublată și de o așteptare mai veche, creată și întreținută de Traian Băsescu. Președintele ideal ar trebui să ia PSD de guler, să dea cu el de pământ, să-l umilească ritualic și să ofere mulțimii voluptatea unei execuții simbolice. Cea mai mare parte a celor trădați în dragoste – protestatari de serviciu, influenceri, jurnaliști partizani, vedete civice – se așteaptă tocmai la acest tip de spectacol purificator, în care „Răul” e învins. Vor catharsis, vor pedeapsă divină, vor un foc mistuitor.

Din păcate pentru ei, democrația veritabilă funcționează pe un teren mai rece, cu multe tonuri de gri. Democrația e vie prin instituții, prin competențe delimitate, prin proceduri, prin mecanisme impersonale. Forța ei stă în reglementare, în negociere și în compromis, în posibilitatea de a evacua conducătorii prin banalele alegeri periodice, nu printr-un ritual sacru de incendiere a „Răului”. Deși nu țin să-i iau apărarea lui Nicușor Dan, cred că a avut o reacție normală, atunci când le-a spus că, dacă într-adevăr a greșit, va fi sancționat la următoarele alegeri.

Citește și: Cu cine „reformează” președintele Justiția. Cine sunt noii șefi ai marilor parchete

Însă cei care plâng acum în pernă nu vor învăța nimic. La fiecare nouă febră erotică, va urma aceeași succesiune de trăiri: idealizare, ovație, dezamăgire, bocet, invectivă. Liderul providențial de azi va deveni trădătorul de mâine. Zeul va sfârși ca secătură cosmică. Idolul va cădea cu zgomot, va fi ars în piața publică, dar din cenușa lui se va naște următoarea pasiune colectivă.

Așa s-au amorezat de Klaus Iohannis și, după ce au chiuit ca la nuntă în 2014, și-au smuls cămășile de pe ei la finalul mandatului, s-au căinat, s-au jelit și au dat cu trotineta de asfalt. Spectacolul e vechi: febră erotică în campanie, jale și doliu de mahala în timpul guvernării, ambele plecând dintr-o educație democratică firavă, adică sentimentală și naivă.

Așa vor face și la următoarele alegeri. Vor petrece pe străzi, beți de amor, pentru ca, apoi, firi cu naturelul simțitor, să scoată, precum Mița Baston din D’ale carnavalului, sticluța cu „vitrion”, când următorul Nae Girimea îi va traduce iarăși cu eterna Didina.