Alo, alo, alo! Coana Săftica, mai hacana, nu iese poza, Gigica, înfoiată rău, în mătăsuri și ștresuri…Ștrasuri! Hai sifon! Când într-o dimineaţă de vineri, din zidurile casei lui Balthazar au început să crească flori de portocal, gata nunta fetei de senator socialist din colțul străzii, Mama Filoni a reuşit pentru prima oară să zboare fără aripi, pur şi simplu îşi agita braţele, o făcea în mod uniform astfel că îi puturăm asemui zborul cu cel al unui pescăruş. Gargali, flaşnetarul, se oprise lângă chioşcul de ziare şi-i povestea lui Balbus o istorie hazlie întâmplată demult în Japonia.
Hezal, frizerul-fără-foarfece, se aşezase pe un scăunel în faţa frizeriei sale şi privea încântat soarele nostru electric, Jari, lăptarul, îşi meşterea motocicleta fluierând un tangou şi nimic nu ne dădea de gândit asupra lucrurilor ciudate care aveau să urmeze. Apoi, de la o fereastră, ne strigă Damu, saxofonistul, era speriat de-a binelea şi obrajii i se umflaseră înroşiţi, părul îi era vâlvoi şi acesta fu primul semn al schimbării. Am alergat cu toţii sus pe scări, înghesuindu-ne, plesnindu-ne în joacă pe spate, curioşi, flecari, înamoraţi de senzaţional.
Saxofonul lui Damu cânta de unul singur şi se simţea foarte bine, Damu îşi trecea mâinile prin păr, nervos, pe jumătate uluit, dintr-odată muzicuţa lui Jari, lăptarul, începu un marş vesel, un pahar de bere scoase un clinchet cristalin, deşi nu-l atinsese nimeni, un etaj mai jos începu să răpăie o tobă, Gargali ne strigă din stradă că flaşneta lui cântă şi de una singură şi că toate lucrurile o luaseră razna şi asta numirăm noi plini de bucurie Marele Carnaval. Coana Săftica să nu-și creadă ochilor!
Ce mai nuntă! Cu senatori, deputați, președinți de țări, de partide politice bengoase, mamă, mamă! Dar lasă nuntașii, lasă botezurile ochioase cu lovele și încrengături, lasă îngropările funambulești, țăpănoase și îmbogătoase, ipocrite și smintite! Lasă parastasul politic, lasă, lasă! Lasă-i pe politicieni, lasă-i! Zi-mi ceva, coană Săftica despre intelectuali! Coana Săftica dă din umeri! Cine e cu adevărat intelectual în România? Şi de ce trebuie smotocit, strivit, alungat, distrus, hăituit intelectualul român?
Şi cine trebuie considerat cu adevărat intelectual când, se ştie, intelectualii români de-a lungului timpului, au avut rătăciri, frici omeneşti, derapaje, nebunii. Intelectualii români de-a lungul timpului au fost și ei mereu scindaţi în grupuri, găşti, singurătăţi, cumetreli, orientări, şcoli, pustietăţi. Dar cum de s-a făcut că mocneşte o ură latentă împotriva intelectualului în această ţară numită România? Şi are cineva o definiţie valabilă? Şi de ce intelectualii s-au păruit, s-au războit, s-au dat în gât, s-au trimis unii pe alţii la moarte, s-au umilit, s-au vândut sau au murit aproximativ eroic, sau au trăit foarte bine mersi ştiind să se dea pe după vremuri, aşa cum se vede cu ochiul liber astăzi?!
Şi care dintre intelectualii din toate timpurile din această ţară are dreptul de a fi cu adevărat considerat un intelectual? Oare nu este cumva pe undeva o rătăcire? Şi România nu este cumva în derivă pentru că cei care afirmă şi se bat cu pumnul în piept că sunt intelectuali nu au nici un proiect valabil intitulat România?! Şi atunci, aşa cum se vede, golanii, trădătorii de ţară, curvele şi muhaielele, cozile de topor şi nebunii fac ce vor cu această Românie golită de sens?!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.