O capodoperă scenică și un neprețuit regal actoricesc – O scrisoare pierdută, regizată de Ciulei

Nimic din vitregia timpului nu a ştirbit prospeţimea şi perfecţiunea creaţiei regizorale a lui Liviu Ciulei cu piesa lui I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută, pusă în scenă acum apoape o jumătate de veac, în 1972, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”. Moartea tragică a lui Toma Caragiu în 1977, la cutremur, a oprit-o din suita reprezentaţiilor de mare succes. Din pietate pentru partenerul ei, care interpreta Ştefan Tipătescu, Rodica Tapalagă-Zoe a refuzat să mai joace rolul alături de altcineva şi a plecat la Teatrul „Nottara”. Piesa a fost reluată după zece ani (cu premiera în 13 aprilie 1982), în aceeaşi montare şi cu aceeaşi distributie, în rolurile principale, al Zoei Trahanache, respectiv, al lui Ştefan Tipătescu, jucând de astă dată, cuplul de diamant al teatrului românesc, în viaţă şi pe scenă: Mariana Mihuţ—Victor Rebengic. Noii interpreţi au însufleţit partitura cu înzestrarea lor unică, atât de vie, seducătoare şi personală. Filmarea live a spectacolului în 1983 rămâne una dintre comorile nepreţuite ale teatrului, care demonstrează că un mare spectacol poate transmite peliculei suflul viu al comuniunii scenei cu sala, nealterat de aparatura tehnică (chiar dacă aceasta destul de rudimentară), atunci când e profesionist utilizată. Or, în 1983, la cârma Televiziunii Române se afla regretatul Tudor Vornicu. Iar jocul actoricesc, surprins şi modulat în reprezentaţie, era de o minunată acurateţe şi profesionalitate, fără inutile vociferări şi exagerări.

Precizia şi măiestria demersului regizoral rămâne exemplară, actuală şi extrem de modernă, după atâtea decenii, în ciuda absenţei imaginilor şi mijloacelor ostentative, exterioare, atât de frecvente în zilele noastre. Viziunea complexă, precisă, valorizatoare, de o nedezminţită noutate, la vremea respectivă a atras obiecţiile unor critici conservatori. Liviu Ciulei, acest mare inovator al teatrului românesc, care a conceput şi decorul şi punerea în scenă, a realizat o montare gâlgâind de adevărul vieţii, al energiei, al magiei teatrale, în forma ei cea mai pură. Al suflului comunicării in presenti, care se transmite după decenii, în ciuda imprimării pe peliculă.

Uimitoare e precizia şi discreţia demersului regizoral, fineţea şi elocvenţa tăieturii situaţiilor dramatice, fără o actualizare ostentativă, valorificând textul pe toate palierele lui ideatice, caracteriale, teatrale. Viziunea scenică a continuat să aibă de-a lungul timpului, o nedezminţită valabilitate, dezvăluind şi demascând, cu maximă transparenţă şi limpezime, la fiecare reprezentaţie, la fiecare reluare, fenomene şi realităţi ale prezentului imediat. Satira caragialiană se bizuie pe vodevilul de cea mai pură calitate, îmbinat şi contopit cu tema politică muşcătoare şi cu tabloul de moravuri, punând în act scenic şi în impetuozitate concentrată, revelatoare mecanismul teatral.

Scrisă şi pusă în scenă în 1884, când Ion Luca Caragiale avea treizeci şi doi de ani, O scrisoare pierdută, comedie în patru acte, era cea de a treia dintre comediile sale publicate şi jucate, după O noapte furtunoasă, comedie în două acte (1879) şi Conul Leonida faţă cu reacţiunea, farsă într-un act (1880), dacă nu ţinem seama de O soacră, farsă într-un act, pe care, în 1898, autorul o declara, într-o listă de „încercări”, prima sa compunere dramatică originală. Premiera absolută a Scrisorii pierdute, un adevărat triumf al dramaturgului aflat la apogeul carieri sale, a avut loc marţi 13 noiembrie 1884, impresionând puternic publicul şi presa vremii, rămânând pentru mult timp imprimată în memoria contemporanilor. Subiectul piesei face referinţă la alegerile din 1883 pentru camera constituantă, care urma să revizuiască constituţia Regatului României în anul următor. Acţiunea îl aduce în prim plan pe prefectul unui judeţ de munte, Ştefan Tipătescu, venit de la Bucureşti în târgul de provincie pentru a organiza reţeaua locală a partidului aflat la guvernare, pe care o coordonează deja de opt ani, în alianţă cu prezidentul filialei, Zaharia Trahanache, important lider local, aflat la cârma multor comiţii şi comitete ale urbei. Intriga introduce în intimitatea cea mai arzătoare a prezentului, în care se pregătesc alegerile, eveniment de mare însemnătate pentru bunul mers al ţării şi, desigur, pentru viitorul ei. Membri în înaltul for legislativ, plin de responsabilitate, trebuie să fie persoane deosebit de competente, morale, devotate acestei misiuni. Piesa are în vedere modul în care o asemenea finalitate majoră este pusă în practică, dezvăluind mecanismul politic electoral, în detaliille sale interne şi externe şi în determinările funcţionării lui.

Prefectul Ştefan Tipătescu, Fănică pentru apropiaţi, interpretat de Victor Rebengiuc, este un bărbat tânăr, prosper, surâzător, încrezător în forţele proprii, cu care soarta a fost deosebit de generoasă. Chipeş, înalt, distins şi în halat de interior, dis-de-dimineaţă, în locuinţa personală – un apartament luxos, poate chiar salonul de la parter al unei vile, conceput de Liviu Ciulei cu dantelărie în lemn deasupra intrării şi la encadramentul uşilor mari de sticlă, cu mobile masive, confortabile, canapele acoperite de cuverturi, fotolii, scaune tapiţate cu catifele, într-o armonie de culori, maro şi verde oliv –, prefectul se informează despre noutăţile jurnalistice şi despre evenimentele nocturne ale urbei. Poliţaiul Ghiţă Pristanda, întruchipat cu vioiciune şi ingeniozitate comică de Ştefan Bănică – evident, un subordonat fidel, chiar un om al casei, deosebit de prevenitor, aproape slugarnic, a şi sosit să-i dea raportul despre mişcările adversarilor politici în timpul nopţii. Opozantul cel mai înverşunat al prefectului, avocatul Nae Caţavencu, proprietar şi director al ziarului Răcnetul Carpaţilor, nu conteneşte să-l urmărească cu acuzaţiile denigratoare şi cu insultele, secondat de acoliţii săi din grupul independent, un anemic partid de opoziţie, fără prea multă personalitate, dar extrem de vocal şi agresiv în presă. Prin ambiţiile sale de a răzbate pe lista candidaţilor la cameră, Caţavencu complotează neobosit cu dăscălimea care-l însoţeşte devotată şi entuziastă, colaborând şi la jurnal, stăruind să încurce treburile urbei şi liniştea pregătirii alegerilor, care urmează să aibă loc în câteva zile. Limbajul lui e cât se poate de înverşunat, acuzându-l pe Tipătescu pe faţă de abuzuri şi afaceri veroase: „…Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui asemenea om!…Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!…” Indignarea la asemanea afirmaţii deşănţate nu-i poate şterge buna dispoziţie, cu care prefectul întâmpină ziua, în aşteptarea micului dejun cotidian la amicul Zaharia Trahanache şi la tânăra consoartă a acestuia, Zoe. Se rade cu grijă, punându-l pe poliţai să-i ţină oglinda, în timp ce îl informează despre rondul de noapte efectuat incognito.

Complotând în miez de noapte în propria casă, unde se adună la joc de cărţi, şpriţuri şi sfaturi de taină toţi adversarii politici, Caţavencu şi ai lui trebuie ţinuţi sub observaţie, pentru a nu scăpa din mână alegerile, aflate sub comandă de la centru, din Bucureşti. De aceea, raportul lui Ghiţă e de cea mai mare importanţă şi urgenţă. În relatările sale, acesta o cam lungeşte dându-şi importanţă cu tot soiul de poveşti colaterale, cu cereri de mărire a salariului, văicăreli şi şmecherii, considerându-se extrem de abil. Enervat de atâta vorbărie şireată, mieroasă şi infatuată (excelent surprinsă, strecurată, pigmentată, cu vocaţia lui comică versatilă de Ştefan Bănică), Tipătescu îl pune la punct, demonstrându-i că e la curent cu tertipurile şi furtişagurile lui, pe care, nu că nu le-ar observa – celebra scenă a numărătorii steagurilor –, dar le îngăduie el însuşi câtă vreme nu întrec măsura. (Oricum, nu-l costă nimic, nu sunt din buzunarul propriu, ci din bunul statului, practică de fidelizare consacrată în administraţiile corupte). Aşa că, poliţaiul să facă bine şi să ia seama, să-şi vadă lungul nasului şi să fie mai eficient şi în datorie şi în raport!

Cu subţirime, între zâmbetul ironic, dar îngăduitor şi amuzat şi cabrarea fermă, Tipătescu-Victor Rebengiuc stabileşte exact raporturile de serviciu şi personale, avertizându-l scurt pe poliţai că a depăşit rigorile, crezându-se prea dibaci. Înţelegând că e cazul să-şi revizuiască tactica, Pristanda, devenind rapid servil – e excelentă brusca schimbare a atitudinii, rapida ploconire umilă! –, relatează strâns şi cu plecăciuni devotate episodul rondului de noapte, în care, îmbrăcat în haine civile, îl spionase pe Caţavencu. Descoperise că acesta se lăuda convivilor că deţine un document important, o scrisoare, care le va atrage sprijinul unui personaj de mare influenţă din tabăra la guvernare, unul „pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu…şi când l-om avea pe ala, îi avem pe toţi” (act I sc I). Informaţie extrem de utilă pentru prefect, căci anunţă mişcări subversive, ce vizează schimbarea sorţii alegerilor în favoarea adversarilor. Pe când să afle cu precizie despre ce e vorba – scrisoarea urma a fi citită cu voce tare în plen –, poliţaiul ratase momentul, pentru că unul dintre cei prezenţi în odaie îi aruncase un chibrit aprins în ochi, în timp ce el trăgea cu urechea la geamul deschis. Căzuse cu zgomot de unde era căţărat, iar adversarii, precauţi de astă dată, închiseseră fereastra. Frustrarea amânării informaţiei sporeşte curiozitatea prefectului, dar şi a spectatorului, fiind unul dintre mijloacele creşterii tensiunii scenice.

Prefectul retrăgându-se în încăperea alăturată pentru a se îmbrăca să meargă la dejun, rămas singur, Pristanda-Ştefan Bănică reflectează la cele petrecute. Judecata, unul dintre cele şase elemente ale structurii în concepţia aristoteliană (alături de subiect, caractere, grai împodobit, spectaculos, muzică), ocupă toate solilocviile eroilor caragialieni, care analizează şi definesc operativ şi cu fiecare prilej situaţiile, stările, acţiunile, caracterele, descoperirile celorlalte personaje, precum şi propria lor poziţie în raport cu acestea. Este totodată una dintre ocaziile în care, deopotrivă, conform modalităţilor vodevilului, regizorul le acordă actorilor un scurt instantaneu personal de virtuozitate. De astă dată, Pristanda-Ştefan Bănică, terminându-şi cafeaua, mai turnându-şi una şi servindu-se pe furiş, din belşug, cu deliciu, din borcanul cu dulceaţă, după care îi lăsase gura apă când gustase prefectul, se instalează confortabil în fotoliu, cugetând decepţionat la meschinăria şefului ingrat şi a coanei Joiţica, pe care o servea fără să crâcnească şi fără să comenteze…ceea ce ştia toată lumea. Mare decepţie! Aceştia se pretează amândoi să-i numere lui steagurile cu care pavoazase oraşul în cinstea alegerilor! Cătrănit, dar nu foarte, poliţaiul revine la înţelepciunile nevestei, femeie cu scaun la cap, cu care împarte el greul vieţii. „Pristanda: Grea misie, misia de poliţai… Şi conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să numere steagurile…Tot vorba bietei neveste, zice: ‘Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând…’ Zic:curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai nineaco pe banii lui Trahanache…(luându-şi seama) babachii…Da’ eu, unde? Famelie mare, renumeraţie după buget mică.”(act I, sc.II)

Măiestria lui Caragiale e uimitoare în dinamica înlănţuirii scenelor, în care intriga se desfăşoară în ritm vertiginos, cu rapida definire a personajelor, stărilor, circumstanţelor. Mijloacele vodevilului, focalizate de triunghiul amoros în plină desfăşurare, ridică interesul situaţiilor scenice, prin ameninţarea perpetuă, repetată, crescătoare, a demascării relaţiilor adultere, prin echilibristica pe paroxismul tensiunii dramatice încă de la început, prin suprapunerea/opunerea intereselor amoroase cu cele politice. Ba chiar prin denunţarea publică, răspicată, dar tot atât de zadarnică a secretului acestuia cunoscut de toată lumea.

Locuinţa luxoasă a prefectului pare să se transforme progresiv într-un loc public (ca în vodevil), încălcându-i-se omului în mod abuziv intimitatea. O serie de persoane neavenite dau buzna surprinzător, nepoftiţi, neanunţaţi, neinvitaţi, în existenţa sa privată, căci, după poliţai, îşi face neaşteptat apariţia Zaharia Trahanache, aliatul politic cel mai important şi amicul său, la care se pregătise el însuşi să meargă, ca în fiecare zi, la micul dejun. După ce acesta îl dă peste cap prin noutăţile pe care i le aduce în tăvălug şi prin întreaga situaţie, îngrozitor de stânjenitoare şi traumatizantă, care-l trecuse prin toate torturile, lăsându-l fără vlagă, vine neanunţată, imprudentă, ziua în amiaza mare, ascunsă pe după uşi, soţia lui Trahanache, Zoe, amanta prefectului, care declanşase un adevărat bucluc, aproape o catastrofă, pierzând scrisoarea prin care Tipătescu o chemase, în termeni cât se poate de limpezi, la o întâlnire fierbinte.

Ulterior, i se strecoară în casă, tiptil, stupefiant, la fel de abuziv, adulmecând situaţia şi spionând pe faţă, aliaţii de partid, avocaţii Farfuridi şi Brânzovenescu, care îşi permit şi să-l ia la rost pe Tipătescu pentru trădare, întrucât Caţavencu publicase o foaie unde îşi anunţa ca sigură candidatura, care îi fusese promisă în partid lui Farfuridi. În tot acest timp, pe după uşi, nu se dă dusă Zoe, îngrozită, disperată, în pragul unei crize de nervi, pândind mereu, riscând să fie observată. După care, culmea culmilor!, intră, ca în casă pustie, un individ beat, Cetăţeanul, care se interesează, tocmai la prefect, ca la forul cel mai avizat, cu cine să voteze. Năvălesc toţi, invadându-l copleşindu-l, răscolindu-l, inducând o dezordine vecină cu entropia. Căci aidoma ca în vodeviluri, e un du-te-vino dezlănţuit, ca şi când un mecanism diabolic, duşmănos, cu resort, s-ar fi dezlănţuit ca să-i răstoarne eroului (şi nu numai lui!) existenţa, să bulverseze toate rosturile bine rânduite. O groază de întâmplări neprevăzute – zece scene în primul act, paisprezece în al doilea, alte paisprezece în al patrulea, chiar şi în al treilea act, de doar şapte scene, existând peripeţii – marchează tot atâtea intrări şi ieşiri intempestive de personaje, care complică lucrurile şi sporesc ameninţările. O sumedenie de încurcături (imbrogli-uri), care răstoarnă situaţiile, ceea ce înseamnă mecanismul intrigii propriu vodevilului, înteţirea dinamicii comice, care însă, prin substanţa dramaturgică şi încărcătura conflictuală consistentă, determină o mare acumulare/dezvăluire de adevăruri omeneşti, caracteriale, sociale, politice, de moravuri. Acest dinamism uluitor, perfect motivat şi revelator, dezvăluie arta nepieritoare a dramaturgului, valabilitatea generală, larg cuprinzătoare a intrigii, bătaia lungă şi demascatoare a mizei (mizelor) conflictului, uimitoarea perenitate a confruntărilor, evenimentelor, finalităţilor, ţintelor, semnificaţiilor. Nemurirea capodoperei. Blestemata ei actualitate.

Pretutindeni în lume, unde a fost jucată, pe toate continentele, în toate ţările, în toţi anii, piesa a stârnit lungi şi aprinse dezbateri, în care ziariştii se interesau cu insistenţă, neconvinşi că nu e vorba de documentare în ţara lor, de unde aflase dramaturgul despre incidente petrecute la ei, pe care le reproducea atât de exact, atât de punctual! Pretutindeni piesa îşi verifica deplina autenticitate moral-politică!

E surprinzătoare intrarea lui Zaharia Trahanache, întruchipat de Petrică Gheorghiu, la amicul Tipătescu, în dimineaţa buclucaşă. Tulburat nevoie-mare, venerabilul, cu pălărie peste părul argintiu strălucitor, cu cărare la mijloc, apare neanunţat, grăbit, cu pardesiul descheiat, încălcând protocolul. Om civilizat, atent, nu uită, după ce a intrat, să se întoarcă pentru a se şterge pe tălpi, că aşa se cuvine când vine omul în casă. Dimineaţa l-a dat peste cap cu evenimentele ei. De aceea, indignat la culme, deşi fire molcomă şi împăciuitoare, intră vorbind singur, şocat de imoralitatea lumii. Chipul rubicond, bonom îi este uşor asudat şi îngrijorat, ochii negri, mobili, întunecaţi de nelinişte.Trupul corpolent, puţin rigid, se învârte a derută. Citează şi el din instanţele care îi impun, căci simte nevoia să se sprijine pe teren sigur: „Trahanache: A! ce coruptă soţietate!…Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul…Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! Zice:’Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!’…Auzi d-ta mişelie, infamie.”

Cuceritor, ataşant, deloc ridiculizat prin şarjă de interpret, dimpotrivă!, bonomul Zaharia stârneşte hohote de râs prin candoarea cu care istoriseşte întâmplările matinale, tot atâtea episoade doveditoare ale trădării adultere a soţiei cu amicul în chestiune, Tipătescu. Indignarea sa, stăpânită la vederea lui Ghiţă, pare să se datoreze acestei descoperiri. Dar e doar o capcană, pentru a răsturna aşteptarea spectatorului. Venerabilul domn e convins că e vorba de o mare intrigă, menită să învrăjbească aliaţii politici. Comicul de situaţie, în care bătrânul încornorat reproduce, cu gura lui, atât avertismentele şantajistului Caţavencu, cât şi rândurile scrisorii de amor adresată de prefect nevestii-sii, pe care o reţinuse cuvânt cu cuvânt sunt de o nefârşită hilaritate, fără nici un accent în plus. Firescul inocent al relatării celui pentru care evidenţa irevocabilă nu funcţionează, datorită bunei sale credinţe, contrastează bizar cu reacţiile îngrozite ale conlocutorului, care, cu mâţa-n sac, le primeşte ca tot atâtea incredibile lovituri în moalele capului. Căci în vreme ce Zaharia îi povesteşte indignat enormitatea calomniei, Tipătescu este fiert de precizia nemiloasă a adevărului acuzelor, în primele momente, şi chiar în următoarele, nefiind lămurit cum le-a primit Trahanache. Căci, în ciuda josnicei trădări, el ţine la Zaharia, care l-a copleşit cu afecţiunea lui prietenească, cvasi-paternă. Poate, pentru prima oară, Tipătescu are reprezentarea propriei sale ticăloşii, până atunci camuflată de atracţia irezistibilă şi iubirea înflăcărată pentru Zoe. Şi poate chiar de deliciul complicităţii erotice şi al conspirativităţii. Scena este magistrală. Tipătescu, după primul şoc, îşi pierde graiul şi îi cade faţa, stând înlemnit înaintea lui Zaharia, ca un şcolar prins cu şoalda, aşteptându-se să fie pălit şi ferindu-se instinctiv, la cele mai mici gesturi ale acestuia. Încearcă apoi să-şi ascundă faţa, să se întoarcă, să se îndepărteze, dar i se înmoaie picioarele, la propriu ( e extraordinar jocul actorului, de o spontană ilaritate!). Indignat de mizeria morală a lumii, capabilă de asemenea mârşăvie, Zaharia îl ia de martor, tocmai pe el, trădătorul. Ba, pe măsură ce povesteşte, Trahanache, în loc să înţeleagă adevărul, în faţa evidenţei semnelor trădării, măcar când reproduce lucrurile, îi recită meticulos, cuvânt cu cuvânt scrisoarea, precizându-i identităţile. Ca într-o tortură chinezească pentru Tipătescu.

„Trahanache: Am citit-o de zece ori poate: o ştiu pe dinafară! Ascultă: ‘Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara).—Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică…’ (priveşte lung pe Tipătescu, care e în culmea agitaţiei.)” (act I sc IV)

Ca un corolar, Zaharia îşi exprimă uimirea nesfârşită pentru talentul de falsificator al lui Caţavencu, care l-ar convinge chiar şi pe cel plastografiat, adică pe Fănică, că e scrisul lui. Apoi, observând, în fine, urletele şi izbucnirile violente ale amicului, îi cere să nu se tulbure chiar aşa, că prea le pune la inimă, din cauza iuţimii tinereţii. Ei au treburi mult mai serioase, politice: întrunirea din aceeaşi seară.

Pe când, scăpând de Zaharia, Fănică se prăbuşeşte pe un scaun, apare Zoe, care în tot acest timp, pândise discuţia din odaia vecină. Ştia toată povestea nu numai pentru că auzise relatarea lui Trahanache, ci pentru că fusese abordată personal, convocată şi ea la redacţie, de Caţavencu, în aceeaşi dimineaţă, îndată după bărbatul ei. Fără nici un fel de menajamente, odiosul personaj, o şantajase şi pe ea cu publicarea scrisorii. Ticălosul ataca din toate părţile! Nenorocită, terorizată, dăduse fuga să-i cadă în braţe iubitului, cerându-i necondiţionat ocrotire, convinsă că o va dobândi pe dată. Dar dăduse peste soţ, auzise de la el incredibila relatare şi, cu toate că acesta — stupefiant!–, nu credea nimic, nu cutezase să dea ochii cu el în casa amantului. Îl chemase pe furiş, pe Pristanda, prin uşa întredeschisă („Pst!pst!”), gata să se dea de gol, ca să-l trimită pe poliţai la Caţavencu, să negocieze returnarea scrisorii.

Iradiind de feminitate împlinită, fremătătoare, debordantă, rotunjoară şi apetisantă, cu chipul fermecător, obrajii de caisă în pârg, nasul fin şi nările răsfrânte parcă de nesaţul vieţii, cu ochii oblici, verzi, privind în sus cu candidă neajutorare sau clipind cu pleoape grele, de durere, nelinişte, indignare, Mariana Mihuţ este absolut irezistibilă. Justifică întru totul influenţa pe care Zoe o are asupra lui Fănică, a soţului, a tuturor bărbaţilor, cu excepţia fiarei de Caţavencu! E profund uimită că mizerabilul are puterea să o lovească atât de dur, de nemilos. Aşa ceva e de neconceput! Paleta expresivităţii actriţei, vibrantă, inteligentă, nuanţată, navighează firesc şi fără exagerări caricaturale, de la disperare destabilizatoare, teribil de drăgălaşă, la bruscă redresare pragmatică, atunci când eroina îşi activează subit mijloacele de convingere, schimbând prompt scala, cheia sau tonalitatea argumentelor, de la impresionare, la sensibilizare, seducere, provocare sau îndurerată, dar categorică ameninţare. Năvălind deznădăjduită la amant, caută adăpost la pieptul lui, după dimineaţa cumplită, care i-a dat peste cap existenţa, iubirea, cuibul, habitudinile. Fusese torturată peste putinţă de comportarea jignitoare, insinuantă, insistentă, împănată cu politeţuri şi compătimiri fraterne ale ticălosului delator, dar recitarea de către soţ a scrisorii lui Fănică pusese capac la toate! Nici ea nu se lămurise la început ce atitudine va adopta Zaharia, descoperindu-se încornorat. Se perpelise auzind toate discuţiile, mişelia lui Caţavencu, care îşi asezona delaţiunea cu ipocrizii prevenitoare şi simulacre de solidaritate masculină. Care, toate, o înfierau pe ea, ca ingrată înşelătoare, incapabilă să-şi respecte onoarea partenerului şi a familiei! Simţea că a intrat iremediabil în malaxorul sângeros, necruţător al opiniei publice, al gurii nesăţioase a târgului — victimă sigură, la îndemâna tuturor moraliştilor de ocazie, acriţi de traiul tern şi plictiseala cronică. Al invidioşilor înverziţi de fiere.

Topit după ea, iubind-o sincer, fără nici un interes – îi cere să fugă împreună, pentru a scăpa de tot scandalul! –, Tipătescu se împotriveşte totuşi ferm, din raţiuni politice, susţinerii candidaturii lui Caţavencu, care ameninţase cu publicarea scrisorii, în caz contrar. Ceea ce pentru Zoe este o mare lovitură. Publicarea scrisorii de amor ar însemna pentru ea dezonoarea, oprobriul public, moartea, în timp ce amantul, ca bărbat şi celibatar, ar avea prea puţine de pierdut. De aceea, disperarea ei creşte, văzând neînduplecarea lui Fănică şi totala obtuzitate a lui Trahanache, care, convins în continuare că scrisoarea e plastografie, ignoră cu totul primejdia. Amândoi bărbaţii din viaţa ei pun pe prim plan interesele politice, pur şi simplu, ignorând-o, negândindu-se o clipă că îi joacă reputaţia, îi riscă viaţa! Ghiţă poliţaiul, total subordonat, le face jocul. L-a arestat pe Caţavencu, l-a brutalizat, a încercat să-l intimideze, i-a perchiziţionat casa fără mandat, tocmai primejdiosului opozant, care ştie legile, doar e avocat, şi are şi presa în mână! Aşa încât primejdia demascării ei publice e mai aproape decât oricând.

Aflând de arestare, Zoe-Mariana Mihuţ, elegantă şi impetuoasă, cu chipul împietrit, îşi face o intrare majestuoasă acasă la Tipătescu (în actul al doilea), elegantă şi zdrobitoare, încremenită de dezaprobare pentru prostiile la care se pretează, din inconştienţă, bărbaţii asupra cărora era convinsă că are o influenţă decisivă. Şi chiar avea! Îi ordonă lui Ghiţă, profund intimidat de apariţie, strivit de măreţia ei, cu totul lămurit unde se află puterea, să-l elibereze pe nemernic şi să-l aducă la negocieri. Cu toate că se teme de prefect, ale cărui ordine erau contrare, Pristanda, exact orientat, şi ştiind că de astă dată nu e de joacă, deşi riscă sancţiuni, execută imediat ordinele Zoei.

Este cuceritoare scena, în care, uimită de încăpăţânarea lui Fănică de a nu ceda în favoarea candidaturii lui Caţavencu, pentru ambiţiile lui stupide, Zoe îl acuză că o sacrifică pe ea! Tipătescu era presat şi de telegrama concepută în secret de Farfuridi, ce îl denunţa pe el ca trădător al partidului său, în favoarea celui mai înverşunat denigrator al guvernului, „nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II”. Noroc că, înştiinţat la timp, pusese mâna pe telegrama iscălită „mai mulţi membri ai partidului” şi stopase expedierea ei. Atâtea vânzoleli şi lucrături aduceau a slăbiciune şi dezordine în judeţ tocmai în preajma alegerilor.

Văzând atâta rezistenţă, Zoe atacă cu artileria grea. Din ce în ce mai calină, mai lipsită de apărare, mai seducătoare, îi expune lui Fănică toate argumentele pentru care nu el poate, nu are dreptul s-o abandoneze la necaz. Alternativ, severă, dojenindu-l, sau lipsită de apărare, gata să fie sfâşiată, oricum, din ce în ce mai drăgălaşă, mai irezistibilă. Tipătescu, care o adoră, o soarbe din ochi, savurându-i toate răsfăţurile, delectându-se cu neliniştile şi disperările ei, acceptându-i presiunile, care, evident, îl topesc. Mimica actorului, care, zâmbind răpit, privind-o de aproape, respirând-o, îmbătându-se de ea, îi oglindeşte cu drag toate expresiile, toate tertipurile, toate ademenirile, toate mutriţele, întreaga strategie feminină, e pe cât de sinceră, de atrăgătoare, pe atât de convingătoare şi amuzantă. Până când, cucerit, învins, Fănică o ia aproape pe sus şi o duce în camera alăturată. Scena e de un comic plenar, acela al râsului inteligent, cuprinzător, deplin, complice.

Tineri, înfloritori, în plină putere creatoare, cu o iradiaţie copleşitoare, contagioasă, Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc sunt un cuplu de interpreţi uluitori, prin forţa, plenitudinea, armonizarea expresiviţăţii. Mai că îl înţelegi pe decrepitul Agamenon Dandanache că nu poate ieşi din confuzia în care se adânceşte: sunt un cuplu predestinat, fără egal. Doi mari actori a căror măiestrie, de o amplitudine impresionantă, cu o paletă nesfârşită i-a impus pe toată durata unei îndelungi şi viguroase cariere.

Intrarea lui Farfuridi, secondat de Brânzovenescu în locuinţa lui Tipătescu este şi ea antologică. Primul, Dem Rădulescu, bănuitor, cu aer sigur, de spion versat, convins că a nimerit la ţintă lucrătura, gata să o demaşte, prinzându-i asupra faptului pe trădători, rostogoleşte o privire circulară şi panoramică, scotocind în toate ungherele inamicul şi semnele vânzării. Cel de al doilea, Mircea Diaconu, îngrămădit şi timorat, cu pălăria îndesată până la urechi, cu ochi rotunzi, măriţi de spaimă, convins că va ieşi o mare belea din această incursiune forţată, călcând în silă, pe teren străin, parcă împins din urmă, doar pentru că îl admiră fără să crâcnească pe maestrul său. Nu prea crede că vor scăpa basma curată, nici nu prea înţelege evenimentele, cum vine de se leagă suita de vizite ale soţilor Trahanache şi a lui Pristanda la inamicul Caţavencu, care face atâta tărăboi contra lor în jurnalul său. Mereu pitit în spatele lui Farfuridi, luându-i vorbele din gură, repetându-le sau anticipându-le, Brânzovenescu e obedient, nu prea curajos, gata s-o rupă la fugă, la o adică. Amândoi actorii, în creaţii de neuitat. Dialogul cu Tipătescu, vexat că e deranjat acasă de fitecine şi luat la rost pentru trădare îl scoate din sărite şi-I pune la punct. Văzând că n-au reuşit să afle nimic precis, se hotărăsc să-l abordeze pe Trahanache.

La începutul actului al doilea, scena verificării listelor de alegători este tot o secvenţă de performance amuzant, în care cei doi actori îşi desfăşoară abilităţile comice, cu un umor scânteietor, flancându-l pe Zaharia Trahanache, tot la Tipătescu acasă, dar de astă dată, probabil, cu acordul amfitrionului, oricum, cu acela al prezidentului Comitetului electoral. În buna tradiţie a artei vodevilului, actorii au momentul lor de etalare, care nu alterează proporţia situaţiilor, nici dinamica vijelioasă a intrigii, dar interpreţii îşi dezvăluie nestânjeniţi, cu elan virtuozitatea specifică, prezentându-se ca individualităţi îndrăgite. E un soi de scurt intermezzo care integrează organic eroilor mijloacele îndrăgite, cu priză la public ale artiştilor, obiectualizând expresii figurative. Toate acestea fuzionează firesc, substanţial cu intensificarea motivaţiilor, evidenţierea detaliată a circumstanţelor, umanizarea caracterelor, interpretarea prin identificare, asumarea deplină a rolurilor. Ceea ce amplifică portanţa şi intensitatea comică prin abordarea în serios a situaţiilor.

Intrarea Cetăţeanului turmentat la Tipătescu, ca la casă pustie, sughiţând şi şovăind, este mai mult decât poate suporta prefectul. Vesel nevoie mare, cu pălăria pe o ureche şi hainele mototolite, Aurel Cioranu, creează un personaj simpatic, hâtru, încântat de propria lui năzdrăvănie, de-a ţine-o într-un chef atâtea zile. Venise să afle la sursă cu cine să voteze, că prea erau multe zvonuri în târg, iar el, novice în această serioasă datorie civică, căci era proaspăt „apropitar”, cu drept de vot, înainte fiind simplu poştaş, voia să ştie pe cine să aleagă, cum să procedeze. Personal, nu avea nici o opţiune, dar nici nu era lămurit, căci îl cunoştea şi pe Trahanache şi pe Caţavencu. Pe când să-l dea afară, Cetăţeanul pomeneşte că a găsit o scrisoare, după ce ieşise de la întrunire, şi recunoscând-o pe Zoe, vrea să i-o înmâneze. Ştia că ea era destinatara, pentru că o citise sub felinar. Voise să i-o ia şi Caţavencu, care, tot atunci, privind peste umărul lui, recunoscuse scrisul lui Tipătescu. Dar el, „cunoscând andrisanta” nu i-o dăduse, deşi avocatul îi oferise şi bani. Căutând prin buzunare, descoperă însă că a pierdut-o.

După plecarea lui, mai mult înghiontită, Zaharia soseşte în mare grabă, să-I anunţe că a mai descoperit o plastografie a lui Caţavencu. Doar mai târziu vor afla că de astă dată e vorba de o chitanţă falsificată şi de o fraudă.

La finalul actului al doilea, înaintea întrunirii electorale de desemnare a candidatului pentru Camera Constituantă, soseşte mult aşteptata depeşă de la Comitetul electoral central, care nominalizează, în termeni categorici, cine va fi: „Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe d.Agamemnon Dandanache.(…) Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie de încredere.”(act II, sc XIV) Evident, jocurile sunt hotărâte definitiv, chiar şi în alegeri. E o chestiune de cea mai mare importanţă! Aşadar, actul al treilea, acela al întrunirii cu alegătorii, cu discursurile electorale – şi ele de toată jalea, agramate, tautologice, verbioase şi semidocte! –, prezentând publicului convingerile şi programele politice ale aspiranţilor la candidatură, e o simplă farsă, fără obiect. Sau mai degrabă având scopul de a da un lustru de democraţie adevăratului mecanism electoral, deopotrivă aleatoriu, ascuns şi centralizat. Oricum lucrurile sunt decise dinainte irevocabil!

La întrunirea electorală, în celebrele luări de cuvânt, vorbitorii care aspiră la candidatură pe lista partidului de guvernământ, Farfuridi şi Caţavencu, sunt lăsaţi de Trahanache să-şi desfăşoare în voie vorbăria nesfârşită, fanfaroană şi demagogică, fiecare după putinţele sale oratorice şi susţinut de înflăcăraţii săi suporteri; eventual, huiduit de adversari. Avocatul Farfuridi este mai poticnit în vorbe şi mai pierdut în notiţe, deşi ajutat cu solicitudine, colegialitate şi admiraţie de Brânzovenescu. Ajunge până la urmă, cu chiu cu vai, asudat, după excesive evocări şi aproximative ocoluri istorice, repetări şi rătăciri în date, cifre, întorsături de frază, la capătul puterilor, la celebra sa soluţie politică: „Iată dar opinia mea (în supremă luptă cu oboseala care-l biruie). Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…Din această dilemă nu puteţi ieşi…Am zis!”(act III, scI)

Mai dotat la vorbă, mai versat, mai fluent, cu mare gust pentru teatralitate, emfază, efecte, Caţavencu, interpretat de Octavian Cotescu, ca un ins onctuos, lunecos, viclean, cinic la modul ofensiv, insistent, aderent, izbuteşte să-şi rostogolească frazele bombastic, în aprobarea zgomotoasă a partizanilor săi, deranjat doar spre sfârşit de intervenţiile cam năclăite ale Cetăţeanului turmentat. Acesta din urmă, e anonimul şi descumpănitul alegător, simpatic şi mai cu seamă alarmant simptomatic, tipic, în ameţeala sa cronică şi nedumerirea cu cine să voteze. Căci, dacă ar fi după el, nu ar vota cu nimeni!

Cu poze cabotine şi gesturi largi, scoţând vraf de hârtii şi ziare, ştergându-şi „cu eleganţă avocăţească fruntea””, Caţavencu îşi prezintă, la rândul său, crezul politic. Simulează o mare sensibilitate, „este emoţionat, tuşeşte, luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui”, se gândeşte plângând la „ţărişoara” lui, se declară „ultra-progresist” şi „liber–schimbist”, şi cu el întregul său grup. Îşi prezintă iniţiativele practice, el fiind şi un om de acţiune, plin de calităţi şi sigur de izbânda sa electorală. Ca şi în cazul lui Farfuridi, limbajul său a intrat de mult în uzul comun. „Conduşi de aceste idei, am fundat în oraşul nostru ‘Aurora Economică Română’, soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti…”, „care are de scop să încurajeze industria română, pentru că daţi-mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic stăm rău… (…) Industria română e admirabilă sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. (…)Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră!” Apoi, Caţavencu proclamă urgenţa de a avea „faliţii noştri”, în condiţiile în care „oricare naţiune, oricare popor îşi are faliţii săi…” „Scopul Societăţii este ca România să fie bine şi tot românul să prospere.”(act III sc VI)

După anunţarea candidaturii lui Agamamnon Dandanache, Caţavencu schimbă macazul, demascând public, cu brutalitate, relaţia de amor a lui Tipătescu cu Zoe Trahanache. Prezidentul, în revanşă, urlă sincronacuzându-l cu altă plastografie pe care o descoperise: de astă dată, o chitanţă de cinci mii de lei, cu care Caţavencu sustrăsese bani de la societatea pe care o întemeiase. Dar totul se cufundă în vacarmul încăierării generale – bastonada din comedia clasică –, comandată de Tipătescu şi condusă de Pristanda, care şi dăduse semnalul, când sosiseră bătăuşii tocmiţi. Evident, odiosul personaj, Caţavencu, pierzând candidatura, e decis să lovească necruţător.

Este şi motivul pentru care după trei zile în care Zoe se perpelise îngrozitor, sub ameninţarea loviturii de graţie, căci Caţavencu dispăruse complet (actul IV). Torturată de groză, se aşteaptă la cele mai cumplite manevre din partea perdantului, pe care îl asigurase de susţinerea ei. Acesta apare însă spăsit, în cele din urmă, întrucât pierduse în încăierare scrisoarea, spre groaza Joiţichii, care nu ştie ce poate să mai urmeze. Dar norocul se întoarce şi de partea ei, şi Cetăţeanul turmentat, la fel de cherchelit şi binevoitor, i-o înmânează, căci ei îi este adresată de conu Fănică, nimănui altcuiva. Şi în nici un caz vicleanului Caţavencu care, îmbătându-l, i-o furase. Nespus de recunoscătoare şi exultând de fericire, nevenindu-I să-şi creadă ochilor, ea îl ajută să se descurce cu dilemele lui, punându-l pe Caţavencu să-i scrie pe biletul de vot numele lui Agamiţă Dandanache. Şi controlându-l să nu umble iar cu tertipuri. Damă bună şi superstiţioasă, îl iartă pe ticălos, convinsă că generozitatea îi pune la adăpost iubirea şi, încredinţându-i mizerabilului regia banchetului alegerilor, îi sugerează sprijinul politic pe viitor. Caţavencu se va achita de misiune cu asupra de măsură. Ţinând şi un bine simţit toast festiv în culmea ceremoniei sărbătoreşti.

Înainte de banchet, apare în toată splendoarea, necunoscut de nimeni, victoriosul Agamiţă Dandanache, ofilit, obosit şi indispus de călătoria cu birja, exasperat de zdruncinături, hârtoape şi obsedat de clinchetul clopoţeilor. Soseşte după ce fusese ales – trecuseră deja şi alegerile! – deputat în adunarea constituantă. Fory Etterle dă un aer nostim acestui personaj înspăimântător prin semnificaţia sa, emblemă-blestem a contraselecţiei. Decrepit, degenerat, bătrân şi peltic, de mult expirat, dar răzbătător, acesta e necontenit senin şi aproape senil, cu o îndârjită voinţă de putere sau măcar de funcţie, cu o părere excelentă despre sine şi meritele proprii şi ale familiei, obligatoriu prezent, ca românul imparţial, în toate guvernările! Era cât pe-aci să nu se aleagă! Dandanache obţinuse „coledziul” tot printr-un şantaj, asupra unui înalt personaj din Bucureşti şi tot într-o chestiune de adulter. Dar el păstrase scrisoarea compromiţătoare şi pentru alte alegeri, pentru a nu se trezi iar fără „coledzi”. E încântat de abilitatea sa. „Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politică. Aud? Ţe era de făcut? Aminteri, dacă nu-mi dedea în gând asta, nu m-aledzeam…si nu merdzea deloc, neicusorule; fă-ţi idee! Familia mea de la patuzsopt (coborând către public) si eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial…si să remâi fără coledzi!” Sună extrem de cunoscut, nu-i aşa? Cronic! Acest tip de lipitori, nulităţi fără saţ, care nu ştiu altceva.

Lucrurile s-au petrecut în cazul lui Dandanache pe o orbită de forţe superioară şi doar din acest motiv a avut el câştig de cauză, nu altcineva. De fapt, de la început prefectul aştepta acest mesaj decisiv de la centru, telegrama, comanda fermă a candidatului, desemnarea lui. Deci toată această vâltoare terorizantă a fost inutilă. O farsă.

Spectacolul se încheie cu un tămbălău general de astă dată festiv, în care muzica, veselia, antrenul şi şampania celebrează … victoria în alegeri. Toţi sunt încântaţi, dar mai cu seamă Joiţica şi Fănică, scăpaţi basma curată.

Caţavencu, între timp iertat şi de bonomul Zaharia, îi cere lui Tipătescu să-l ierte şi să-l iubească, „pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!…mai mullt sau mai puţin oneşti!” şi închină în cinstea lui: „În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru!” Ţine apoi un discurs fulminant, „foatre ameţit şi împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrăşându-şi silabele”:

„Caţavencu: Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!…iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!

Pristanda: Curat constituţional! Muzica! Muzica!

(Muzica atacă marşul cu mult brio. Urale tunătoare. Grupurile se mişcă. Toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui Caţavencu şi lui Dandanache, care se strâng în braţe în mijloc. Dandanache face gestul cu clopoţeii. Zoa şi Tipătescu contemplă de la o parte mişcarea. Cortina cade repede asupra tabloului.)”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.