O declarație de iubire în ritmul muzicii. Ultimul roman al lui Llosa vorbește despre dragostea pentru tot ce înseamnă Peru

Mario Vargas Llosa și-a luat adio de la literatură printr-o declarație de dragoste față de Peru

Când Vă dedic tăcerea mea* a apărut în limba spaniolă, în 2023, autorul ei, laureatul Nobel peruan Mario Vargas Llosa, a anunțat că acesta va fi ultimul lui roman. Predicția s-a adeverit: scriitorul a murit anul trecut, la 89 de ani. Cu toate acestea, romanul nu poartă nicio urmă de melancolie funerară. Dimpotrivă, este o carte plină de vitalitate, un elogiu excentric adus țării natale a autorului și, în mod special, muzicii ei, potrivit The Guardian.

Eroul cărții este Toño Azpilcueta, un jurnalist muzical sărac, care visează de multă vreme să devină profesor de muzică peruană, dar care, pentru moment, se descurcă predând la o școală de fete și scriind pentru reviste de specialitate — existență susținută, în mare parte, de soția lui, Matilde. Toño aparține unei specii ușor de recunoscut: intelectualul obsedat de un subiect de nișă, genul de om care, dacă ar fi englez, ar fi înnebunit după jazz-ul liber sau după vreun bluesman uitat. În cazul lui, pasiunea se numește vals — stilul muzical peruan născut din întâlnirea dintre valsul european și tradițiile muzicale africane și indigene ale Americii Latine.

Totul se schimbă când Toño îl descoperă pe un chitarist necunoscut, Lalo Molfino, a cărui măiestrie îl copleșește. La scurt timp, muzicianul moare, iar Toño decide să-i scrie biografia — un proiect care se transformă rapid într-o platformă pentru marea lui teorie: aceea că muzica vals, prin însăși natura ei hibridă, ar putea vindeca rănile lăsate de colonialism, rasism, dictatură și terorism în istoria Peru-ului.

Un Don Quijote modern

Structura romanului este tipică lui Llosa, urmărind două planuri, care, înr-un final, converg. Capitolele impare urmăresc, la persoana a treia, periplul lui Toño în cercetarea și scrierea cărții, în timp ce cele pare sunt, practic, fragmente din propria lui operă — un soi de mic tratat despre cultura peruană, de la istoria cajón-ului (instrument de percuție tradițional) până la conceptul de huachafería, un termen greu traductibil care desemnează un anumit tip de pretențiozitate sentimentală, atât de caracteristică identității peruane.

Ambiția lui Toño este, evident, exagerată până la absurd — el se declară convins că manuscrisul său va declanșa nici mai mult, nici mai puțin decât o revoluție națională. Vargas Llosa nu ezită să-și tachineze personajul: alte voci din carte, precum un cuplu pe care Toño încearcă să-l transforme în simbol al teoriei sale sau un psihiatru care îi demontează manuscrisul fără menajamente, contrabalansează idealismul eroului. Și totuși, tocmai această combinație de naivitate și dăruire totală îl face pe Toño memorabil — iar autorul, care candidase el însuși, fără succes, la președinția Peru-ului în perioada în care este plasată acțiunea romanului, pare să recunoască în personajul său propriul idealism eșuat, dar demn de respect.

Rezultatul e un roman ciudat, generos și, în ciuda umorului, profund afectuos — poate cel mai potrivit mod în care un mare povestitor își putea lua rămas bun de la literatură și de la țara pe care a iubit-o.

*„Vă dedic tăcerea mea” (Lo dedico me silencio), Editura Humanitas, București, 2026. Traducere de Marin Mălaicu-Hondrari