O primăvară care dăinuie

După 1812, când administraţia ţaristă ocupase o jumătate din Moldova lui Ştefan cel Mare, dacă un funcţionar al proaspetei puteri îl oprea pe vreun moldovean sau intra în curtea lui, cum acesta din urmă nu cunoştea limba rusă, avea pentru toate situaţiile una şi aceeaşi frază:

– Ruseşte nu ştiu, dar iapa nu ţi-o dau!

El realizase şi fără traducător că noii stăpâni ai Basarabiei nu intrau în curtea sau în casa lui decât ca să-l fure.

Atunci a luat naştere cântecul:

„Grea e viaţa prin străini:

Ca desculţ – prin mărăcini…”

Aşa a îngânat basarabeanul vreme de 106 ani.

Dar a venit primăvara din 1918. Era 27 martie, ziua când Basarabia s-a adunat la Sfatul ei şi a decis:

– Noi vrem să ne unim cu Ţara!

Basarabia cea dintâi s-a adăugat la trupul României. Ca, ulterior, să vină Bucovina şi Transilvania şi să facă Ţara rotundă.

În cei 22 de ani cât am fost împreună, spaţiul dintre Prut şi Nistru s-a umplut cu şcoli, învăţământul devenind obligatoriu, cu cămine culturale, cu biblioteci, cu teatre, cu tipografii, cu reviste, cu biserici şi mănăstiri… Limba Română revenise acasă şi ne recunoscuse drept fiii şi fiicele ei legitime.

Apoi a dat peste noi anul 1940.

Istoria s-a rupt în două.

Poporul basarab, cum i s-a spus aşchiei de neam din această parte de lume, a fost pus din nou la încercare.

Întunericul a fost numit lumină, minciuna – adevăr, războiul – pace, deportarea – excursie turistică, invadatorul – eliberator…

Ne-au fost furate numele, biserica, trecutul, limba…

Limba română a suferit cel mai mult… Odată cu cele câteva milioane de basarabeni, a fost pusă şi ea la zid, a fost şi dânsa deportată în Siberii, ţinută în cătuşe, coborâtă sub pământ în minele de cărbuni, schingiuită, bătută, înjosită…

Dar, cu toate umilinţele la care a fost supusă, ea nu s-a dezis de noi.

Limba română a rămas aici să ne susţină, să ne încurajeze şi să ne ajute să înviem ca neam.

În Testamentul ei, generaţia de la 1918 a ţinut să atenţioneze: pieirea graiului înseamnă pieirea neamului. Poetul Alexe Mateevici îşi îndemnase urmaşii:

„Înviaţi-vă dar graiul…!”

Poezia preotului de la Căinări devenise un imn al manifestaţiilor naţionale de la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90.

Iată-l, poporul basarab, cel trecut prin abatoarele istoriei, cel peste care se abătuseră vântoasele ultimelor secole, înviat prin propria limbă.

Pădurile noastre au fost smulse din rădăcini şi, iată-le, crescute la loc.

Lanurile noastre trecute prin secerătoare de alţii, iată-le dând rod!

Generaţiile de azi fac îngemănarea cu generaţia de la 1918. Ea are loc prin limbă, prin memorie, prin asumarea unui trecut nemeritat care urmează să se aşeze în contextul unui viitor meritat.

Este important să fim împreună, noi de dincoace de Prut, cu noi, cei de dincolo de Prut.

La Moscova românii şi basarabenii se adună într-o singură biserică, chiar dacă preotul, părintele Ştefan Cotruţă cunoaşte doar o jumătate de rugăciune în limba română. Dar Dumnezeu ştie şi fără traducere ce dorim.

Lucru acesta este cel mai important la ora actuală.

E o primăvară în care firul de iarbă îşi face loc prin caldarâm şi mugurii se aud cum bubuie surd de la un capăt al Basarabiei la altul, iar în aerul care te împrimăvărează, parcă ai simţi cum se apropie încă o dată, dătător de speranţe, 27 martie 1918…