A încetat din viață una dintre cele mai cultivate, clarvăzătoare și active personalități din zilele noastre: Hans Küng (1928-2021). El s-a detașat, împreună cu Joseph Ratzinger, ca autor de sinteză teologică de cea mai mare anvergură în generația sa. S-a și spus despre profesorul Hans Küng că „niciun alt teolog nu a fost publicat, tradus şi citit atât de extins în acest secol; niciun alt teolog nu a fost focusul unor controverse atât de importante; niciun alt teolog nu a acoperit un atât de larg spectru de teme teologice. Virtual toate problemele teologice discutate în timpul nostru au fost abordate de Hans Küng la un moment dat în cariera sa. Bibliografia sa include opere majore despre Dumnezeu, Isus Cristos, Biserică, viaţa eternă, tradiţia creştină, metoda teologică, religiile universale, responsabilitatea globală şi contribuţia artelor la religie.”
Interpretarea Bibliei
Am consacrat o analiză extinsă (vezi A.Marga, Introducerea în filosofia contemporană, Compania, București, 2014) operei lui Hans Küng. În semn de omagiu, sintetizez aici evaluarea mea și evoc o întâlnire cu el în România.
După studii de teologie şi filosofie la Universitatea Gregoriana din Roma, Hans Küng a intrat în atenție cu un doctorat de cotitură în teologie și studii hegeliene (Devenirea ca om a lui Dumnezeu. O introducere în gîndirea teologică a lui Hegel ca prolegomena la o viitoare cristologie, 1956). Autorul a și fost socotit, sub Ioan al XXIII-lea, tânărul minune al teologiei. Hans Küng a căutat atunci să articuleze, oarecum sub influența compatriotului său Karl Barth, cristologia „de sus”, adică plecând de la asumpţii teologico-filosofice.
Hans Küng a devenit însă referinţă internațională cu cartea Justificarea. Teoria lui Karl Barth și o abordare catolică (1957). Aici celebra „justificare a creștinului prin credință”, îmbrățișată, după apostolul Pavel, de Luther și Calvin, este supusă unei examinări adâncite. Pe baza ei, s-a și stins o divergenţă majoră dintre catolici şi protestanţi.
La Universitatea din Tübingen, în apropierea unor vestite cercetări ale lui „Isus istoric”, Hans Küng s-a orientat spre elaborarea cristologiei „de jos”, adică plecând de la datele istoriei. Monografia sa Biserica (1967) a mai rămas în coordonatele cristologiei „de sus”, dar reprezintă și azi studiul cel mai cuprinzător al Bisericii ca instituţie şi una dintre cele mai profunde analize de instituții care s-au scris vreodată. Odată cu cartea A fi creștin (1974), Hans Küng s-a angajat ireversibil pe două direcţii lăuntric legate: pe de o parte, pe direcţia restituirii lui „Isus istoric” înăuntrul cristologiei, pe de altă parte, pe direcţia „explorării unei înţelegeri a lui Dumnezeu adecvată timpului nostru”.
Această din urmă direcţie o reprezintă opusul Există Dumnezeu? Răspuns la întrebarea privindu-l pe Dumnezeu a erei moderne (1978). Cartea a rămas cea mai vastă examinare critică a abordării „istorice” a religiei în cultura modernă – de la Descartes, trecând prin Hegel, Feuerbach, Marx, Nietzsche, la Freud. Este și cel mai amplu demers în cultura epocii pentru a argumenta existenţa lui Dumnezeu.
„Procesul” lui Isus – dincoace de falsificări
După un șir de cercetări privind relaţia creştinismului cu hinduismul (Creștinismul și religiile universale-hinduismul, 1988 împreună cu H. von Stietenron), cu budismul (Creștinismul și religiile universale – budismul, 1988 împreună cu H. Bechert), cu religia chineză (Creștinismul și religiile universale – teologia chineză, 1988, împreună cu I. Ching) şi luând în seamă nevoi morale ale epocii, în anii nouăzeci, cu o susţinere din partea ONU, Hans Küng a lansat proiectul de Etică globală, prin universalizarea eticii creștine. Volumul Projekt Weltethos (1990), în care sunt expuse opţiunile „eticii globale”, la care se adaugă volumele Etică globală pentru politica mondială și economia lumi(1997) şi Știința și etica globală (1998, împreună cu Karl Josef Kuschel), constituie nucleul acestui program.
Un alt program major al lui Hans Küng, cel al prinderii în termeni a „situaţiei religioase a timpului”, a dus la monumentalele monografii Iudaismul (1991), Creștinismul (1994), Islamul. Istorie, prezent, viitor (2004). Sunt cele mai ample monografii consacrate de un creștin până astăzi iudaismului, creștinismului și, respectiv, Islamului.
În prealabil, Hans Küng mai publicase Creștinismul și religiile universale – Islamul (1984, împreună cu Josef von Ess). Alte scrieri Viața veșnică? (1984), Credo (1992), Mari gînditori creștini (1994), Femeia în creștinism (2001), ca şi memoriile sale, începând cu Libertatea câștigată. Amintiri (2002), au intrat, între timp, în dezbaterea teologică, filosofică şi larg culturală a timpului nostru. La ele s-au adăugat alte volume inovative, precum Începutul tuturor lucrurilor. Științele naturii și religia (2005), Muzică și religie. Mozart, Wagner, Bruckner (2006) și, desigur, volumul de încheiere a operei teologice, În ce cred (2009).
Investigator cu o impresionantă cultură, deosebit de organizat și de productiv și mereu gata să ia poziție publică în chestiunile societății moderne târzii, Hans Küng a fost decenii la rând în avanscena culturală a lumii. A pășit pe scena controverselor cu volumul de fapt polemic Integritate (1968). Profund ataşat Bisericii Catolice, Hans Küng a intrat la un moment dat în divergenţă cu responsabili ai Vaticanului, în urma publicării cărții Infailibilitate? (1970). Mai târziu, Ioan Paul al II-lea – cu care avusese o divergență deja ca doctorand (Hans Küng s-a mândrit totdeauna cu pregătirea sa de cel mai înalt nivel la pe atunci foarte elitistul Collegium Germanicum et Hungaricum, de la Universitatea Gregoriana, și l-a tratat cam trufaș pe tânărul polonez înscris la doctorat la Laterana!) – a dispus să i se retragă dreptul de a preda teologia catolică.
Hans Küng a și făcut, în calitate de decan, ca strălucitul profesor de teologie fundamentală Joseph Ratzinger să se mute de la Münster la Tübingen, spre a crea împreună, secondați de Walter Kasper, și avându-l alături pe Jürgen Moltmann, o şcoală teologică redutabilă. Cei doi se cunoșteau din perioada în care, la Vatican II, Joseph Ratzinger redacta de fapt rezoluțiile Conciliului și îl asista pe cel care conducea ofensiva reformatorilor, cardinalul Frings, de Köln, iar Hans Küng îl asista pe reformatorul cardinal de Viena, König. Ulterior, mai ales după plecarea lui Joseph Ratzinger la universitatea din Regensburg, opticile celor doi teologi s-au diferenţiat. Miza a fost interpretarea rezoluțiilor Vatican II.
Unde este Dumnezeu?
Pus în discuţie deja sub Paul al VI-lea, Hans Küng a aflat, în decembrie 1979, că i s-a retras missio canonica – autorizarea de a mai reprezenta Biserica Catolică în învăţământ, rămânându-i să dezvolte teologia ecumenică. Măsura a stârnit reacții în lume. Decizia nu a luat-o Joseph Ratzinger, ci direct Ioan Paul al II-lea.
Am citit – în condițiile în care în jurul lui Jürgen Habermas se dădea atenție scrierilor marilor teologi – cam tot ce a scris Hans Küng. Editura Hasefer din București m-a solicitat să sprijin traducerea volumului Judaismul al celebrului autor și să scriu introducerea. La invitația editurii și a mea, ca rector, Hans Küng a venit la lansare – ceea ce a fost, firește, un eveniment extraordinar. L-am și introdus pe Hans Küng la arhiepiscopul ortodox de Cluj-Napoca, Bartolomeu Anania,la ierarhi romano-catolici și reformați și în comunitatea evreiască. Am avut, împreună cu colegii mei, discuții memorabile cu ilustrul teolog.
Hans Küng era continuu firesc, plin de energie, de erudiție și lua repede conducerea discuției. Venise reconfortat la Cluj-Napoca de la Copenhaga, unde susținuse o conferință, după ce a trecut prin Roma, unde a fost invitat la o discuție între patru ochi de Papa Benedict al XVI-lea.
Am discutat două zile și m-am interesat de relațiile lui concrete, pe teze și idei, cu Karl Barth, cu Ioan al XXIII-lea, cu filosofi și teologi. El s-a interesat de situația religiozității, de cele patru facultăți de teologie (Ortodoxă, Greco-Catolică, Romano-Catolică, Reformată) și de Institutul de Studii Judaice, pe care le integrasem, respectiv înființasem în Universitatea Babeș-Bolyai. Era interesat de efectele culturale și civice ale religiei. Am organizat și o conferință de presă. Din păcate, teologia de azi puțini o cunosc și încă și mai puțini sesizează mizele, încât am rămas cu sentimentul că nu s-a exploatat destul ocazia.
Hans Küng a relatat amănunțit cum a putut fi adus, pe calea aerului, de la Copenhaga la Roma, și trecut prin barajul de ziariști de la aeroportul Fiumicino, care intuiseră, totuși, că la Castel Gandolfo va avea loc revederea istorică a Papei cu fostul său coleg, acum de notorietate mondială. Era foarte încântat de discuția cu prietenul său din tinerețe, Joseph Ratzinger, după mulți ani de distanțare, și a răspuns întrebărilor cu amănunte neașteptate. A spus că s-au înțeles în profunzime, Papa și el, în toate punctele în care au stabilit de la început că pot coopera. A exprimat convingerea că Joseph Ratzinger este cea mai bună alegere ca papă și și-a declarat sprijinul fără rezerve pentru acțiunile pe care Papa i le-a relatat ca proiect.
Este caracteristic faptul că în fiecare din temele în care a lucrat, Hans Küng a formulat un punct de vedere ce rămâne de referință. Iau doar două exemple: istoria religiei și, pe baza acesteia, argumentarea ascendenței iudaice a creștinismului.
În istoria religiilor, domeniu în care contribuția sa are dimensiuni unice, Hans Küng a pus în aplicare o metodă proprie orientată spre „prinderea” în termeni a „întregului” cât mai „viu” al realităţii. Este vorba de o „metodă holistă”, echivalentă cu „abordarea multidimensională integrată” ce-şi asumă patru „critici” înregistrate de cultura umanității: „critica istorică”, „critica literară”, „critica sociologică” şi „critica teologică”, fiecare putând corecta excesele celorlalte.
Hans Küng a propus folosirea ideii „paradigmelor”, pentru a organiza istoria religiilor monoteiste. În raport cu istorismul politizat , Hans Küng apără abordarea iudaismului, creştinismului şi a islamului ca religii ce au nu doar istorie, ci şi prezent şi viitor. În raport cu istorismul dificil de deschis spre interogaţiile religioase de astăzi, Hans Küng a urmărit să atingă o reconstituire a istoriei factuale a religiilor monoteiste capabilă să facă inteligibil „întregul” fiecăreia şi să permită apoi examinarea fiecărei religii în relaţie cu „provocările” modernităţii târzii şi ale postmodernităţii.
Hans Küng a pledat pentru înfrângerea „separărilor” dintre diferitele discipline ce studiază astăzi religia – istoria religiei, fenomenologia religiei, psihologia religiei, sociologia religiei etc. – şi teologie şi filosofie, prin „integrarea diferitelor metode”. Altfel spus, „fiecare dintre marile religii trebuie să fie înţeleasă aici nu numai ca o entitate statică, ci şi ca realitate vie ce se dezvoltă creând diferite constelaţii cuprinzătoare epocale (macroparadigme cu multe mezo şi microparadigme): paradigme ce s-au menţinut până astăzi. Căci, spre deosebire de ştiinţele naturii, în care vechea paradigmă (de exemplu, cea a lui Ptolemeu) este înlocuită de cea nouă (cea copernicană), în domeniul religiei noua paradigmă (de pildă, cea reformatoare sau modernă) coexistă cu cea veche (de pildă, cea a vechii Biserici sau cea medievală)”.
Regula de bază a metodologiei puse în lucru de Hans Küng prevede de la început circumscrierea „centrului” fiecăreia dintre religiile monoteiste, la nivelul legăturii diferitelor „tradiţii”, „epoci”, „versiuni”. Astfel înţeles, în iudaism, „centrul” este legământul pe care Dumnezeu îl încheie cu poporul său, în creștinism „centrul” este personalitatea lui Iisus din Nazaret, iar în Islam „centrul” este Coranul.
Hans Küng nu a scris istorie de dragul reconstituirii trecutului. Istoria se face, în scrierile sale, pentru a lămuri prezentul şi „a elibera” oamenii printr-o nouă înţelegere de sine şi o altă înţelegere a istoriei şi a lumii în condiţiile prezentului.
Hans Küng a participat cu contribuții hotărâtoare la lămurirea ascedenței iudaice a creștinismului după Declarația de la Seelisberg a bisericilor creștinătății (1947) și rezoluția Nostra Aetate (1965) a Conciliului Vatican II. Punctul său de vedere era că Iisus trebuie prezentat pornind de la datele istorice existente, evitând atât „izolarea de rădăcinile sale evreieşti”, cât şi „nivelarea” în raport cu tradiţia iudaismului. Este de necontestat „baza evreiască a creştinismului”, iar Iisus – după naştere, educaţie, nume, religie, comunitatea în care a trăit, limba în care s-a exprimat, discipolii care l- au urmat şi l- au făcut cunoscut lumii – era evreu şi se înţelegea pe sine înăuntrul iudaismului. Iisus a fost – ca şi oponenţii săi de la un moment dat, fariseii – preocupat „nu să demonteze Tora sau să o depăşească, el a vrut doar să o «împlinească»”, și a văzut „împlinirea” prin „omul concret”. În răstignirea lui Isus „autorităţile iudaice şi autorităţile romane au fost, ambele, fiecare în felul lor, implicate. Ca popor, deja atunci evreii nu l-au respins pe Iisus” – dovadă, între altele, că apostolii și evangheliștii erau evrei. Creştinismul şi iudaismul sunt într-o „comunitate ce durează şi astăzi” şi include credinţa împreună în „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob”, în Dumnezeu creator, păstrător şi împlinitor al lumii şi al istoriei. Ambele includ Vechiul Testament ca izvor al „credinţei comune”, precum și numeroase structuri de gândire, serviciul divin bazat pe Psalmi, ethosul dreptăţii şi al iubirii aproapelui bazat pe Cele zece porunci, credinţa în împlinirea istoriei în deplină comuniune cu Dumnezeu.
Cele trei postulate ale lui Hans Küng – „lumea nu poate supravieţui fără ethos mondial”; „nicio pace mondială fără pace religioasă”; „nicio pace religioasă fără dialog religios” – au adus religia în prim planul conştiinţei epocii. Proeminenţa pe care a câştigat-o religia printre formele vieţii spirituale în modernitatea târzie a fost exprimată de Hans Küng la un nivel cultural înalt, cu puține precedente.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.