Omagiu memoriei lui Nicolae Dabija de Ziua Unirii Basarabiei

La 12 martie, s-a împlinit, deja, un an de când s-a stins marele patriot şi apostol al românismului dintre Prut şi Nistru, răpus de complicaţii atunci când apropiaţii săi credeau că reuşise să înfrângă molima. Dabija era unul dintre puţinii rămaşi să înfrunte vremurile în Basarabia din pleiada luptătorilor pentru redeşteptarea neamului care s-au afirmat în ultimii ani ai stăpânirii sovietice. Mai sunt doar câţiva în viaţă, pe care nu-i numesc, ferindu-mă ca nu cumva să-i omit pe vreunii dintre ei. Iar dincolo de aceştia, propulsându-i spre culmile Mişcării de Renaştere Naţională, au fost, şi încă mai sunt, sutele de mii de manifestanţi ai acelor timpuri şi urmaşii lor, precum şi milioanele tăcute de oameni oneşti, dintre care unora, ce apucaseră să trăiască şi în România, aşa cum fusese ea până la 1940, încă le va fi răsunat în minte zicala anilor ’50: «Dacâ vreai să şii ministru, trăb să şii di pisti Nistru…»

I-am crezut nemuritori! Pentru că au dat dovadă de o solidaritate nemaintâlnită în neamul românesc de la Căuzaşi încoace. Fără acces la posturile oficioase de radio şi televiziune moldoveneşti, ca şi aservite elitei politice locale ori moscovite, cu Voronin ocupând funcţia de ministru de Interne al republicii, iar cu Academia de Ştiinţe încă sub steaua lui Artiom Lazarev, le-a fost dat unor scriitori şi istorici relativ tineri (între care un om de talia lui Iacob Iaţencu apărea drept un venerabil) să probeze un curaj cu totul excepţional. Dacă Nicolae Dabija conducea publicaţia săptămânală „Literatura şi arta“, Dumitru Matcovschi era redactorul-şef al revistei lunare „Nistru“. El avea să candideze, la alegerile pentru Congresul Deputaţilor Poporului din URSS, ce au avut loc în primăvara anului 1989, contra şefului KGB-ului de la Chişinău, reuşind să obţină mandatul. Asta se întâmpla la doar puţin timp după ce publicase, chiar în numărul 1 din acel an, „Eminesciana“ lui Mihai Cimpoi, care se încheia cu poeziile „Doina“ şi „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“.

Fusese un şoc pentru societatea basarabeană, pentru că de aproape 45 de ani nimeni nu mai îndrăznise aşa ceva între Prut şi Nistru. Şi ca să ne lămurim cam despre ce lume era vorba, în aceeaşi lună ianuarie, la ultimul recensământ sovietic, 53,8% dintre moldoveni (care constituiau, totuşi, majoritatea absolută a populaţiei din RSSM – spre 64,5% din total) se considerau fluenţi în limba rusă. In comparaţie, la cel din 1970, doar 33,9%, iar la recensământul din 1979, dintre cei recenzaţi drept moldoveni 46,2% vorbeau liber limba rusă, în timp ce 10% dintre ruşi, mai ales cei ce fuseseră instruiţi în Basarabia sub administraţia din perioada interbelică, aveau cunoştinţe de limba română. Erau şi aceste date rezultatul acelei politici prin care, timp de 16 ani (până la 1960), în Chişinău nu au existat grădiniţe cu predarea în româneşte. La 12 ianuarie 1989, din cei circa 735.000 de locuitori ai capitalei RSSM, doar 360.000 s-au declarat moldoveni (adică aproape jumătate din total). In ciuda acestui fapt, în anul şcolar 1987/88, acolo mai funcţionau doar 7 şcoli moldoveneşti, faţă de cele 29 de şcoli ruseşti şi 24 mixte (cu predarea în limbile rusă şi română, cea din urmă, evident, tot cu grafie chirilică).

De un deceniu, de când establishment-ul comunist republican îl avea în frunte pe Semion Grossu (originar din Bugeac), accesul moldovenilor nativi spre funcţiile din aparatul de partid şi de stat, mai puţin restricţionat decât în anii transnistreanului Ivan Bodiul, era rezervat, prin excelenţă, acelora rusificaţi. In PCM, per ansamblu, doar 48% dintre membrii partidului erau moldoveni, faţă de 22% – ruşi (pentru 13% din populaţia RSSM) şi 20,6% – ucraineni (ce reprezentau 13,8% din totalul locuitorilor). La nivelul URSS, în multe alte republici unionale se înregistra un fenomen asemănător, ceea ce l-a determinat pe scriitorul kyrgyz Cinghiz Aimatov să le atribuie acestor renegaţi numele de ″mankurty″, sau, zis mai pe româneşte, mancurţi.

Sigur că în ansamblul celor 287 de milioane de locuitori ai Uniunii Sovietice (dintre care doar cele cinci republici musulmane din Asia Centrală însumau vreo 47) vocea intelectualilor din Basarabia şi a celor răspândiţi pe tot cuprinsul ţării (să nu uităm că scriitorul Ion Druţă îşi găsise aprecierea, mai degrabă, la Moscova decât pe plaiul natal) părea nesemnificativă, dar alături de republicile baltice, de Georgia, Armenia şi (de ce nu?) de Ucraina (cu o mare parte a celor 51 de milioane de locuitori ai săi), se constituiau, uşor, uşor, într-un adevărat cor al libertăţii. Partitura acestuia era în cu totul alt registru faţă de cel al „restructurării, transparenţei şi democratizării“ propovăduite de Gorbaciov. Lozincile lui lăsau loc şi interpretării avute în vedere de cei ce începeau să se coaguleze în aripa dură, ultraconservatoare, din apropierea sa.

In alte republici, legislativele locale, aşa cum erau ele, rezultate din nişte alegeri ce cu greu puteau fi catalogate drept libere, au luat iniţiativa. In cazul RSS Lituaniene, la 18 mai 1989 (cu două zile înaintea congresului fondator al Frontului Popular din Moldova), Sovietul Suprem a adoptat „Declaraţia cu privire la suveranitatea de stat a Lituaniei“, fiind prima instituţie din Uniunea Sovietică ce a cutezat să condamne Paktul Ribbentrop-Molotov, într-o perioadă în care Gorbaciov încă nu dorea să accepte public existenţa originalelor din arhiva sa. In acest document se sublinia: „Statul lituanian suveran [din perioada interbelică] a fost anexat pe calea forţei şi ilegal de URSS [în anul 1940], pierzându-şi independenţa sa politică şi culturală“.

Cauza eliberării Ţărilor Baltice s-a bucurat de un larg sprijin, făţiş sau tacit, din partea întregii lumi. După represiunea declanşată împotriva semnatarilor Chartei Baltice (ce a fost dată publicităţii şi mediatizată în Occident la împlinirea a 40 de ani de la aranjamentul germano-sovietic), Parlamentul European, reprezentând cele douăsprezece naţiuni membre ale CE din acea vreme, a adoptat, pe 13 ianuarie 1983, în urma raportului către Comitetul Afacerilor Politice elaborat de comisia specială condusă de Otto von Habsburg, „Rezoluţia cu privire la situaţia din Estonia, Letonia şi Lituania“. In aceasta, se făcea referire la faptul că anexarea de către URSS a celor trei republici baltice, independente şi neutre în perioada interbelică, nu fusese recunoscută explicit de majoritatea statelor din CE, în timp ce SUA, Canada, Marea Britanie, Australia şi Vaticanul „încă aderă la conceptul independenţei acestora“.

In „nebunii ani“ 1989-1991, apărea firesc ca mişcarea de eliberare a românilor dintre Prut şi Nistru să ţină pasul cu evoluţiile din Ţările Baltice, în ciuda faptului că (re)anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică fusese recunoscută pe plan internaţional prin tratatul de pace din 1947. Această cerinţă nu s-a materializat pe deplin, dar, la câteva zile după „lanţul uman“ de protest din Ţările Baltice, lung de 600 de kilometri şi reunind circa două milioane de localnici, organizat pe 23 august 1989 (la o jumătate de secol de la semnarea Paktului Ribbentrop-Molotov), în data de 27 august, la mobilizarea Frontului Popular (formaţiune ce avea să fie legalizată abia în noiembrie), jumătate de milion de moldoveni fluturând steaguri tricolore româneşti au participat la Chişinău la prima Mare Adunare Naţională. După alte patru zile, Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti a adoptat legea cu privire la statutul „limbii moldoveneşti“ şi la revenirea acesteia la grafia latină, eveniment istoric excepţional, care nu şi-a găsit vreun ecou în presa de pe malurile Dâmboviţei, ca şi cum ar fi fost vorba nu de un triumf al limbii române, ci de o realitate distantă şi indiferentă. 31 august 1989 a fost, pentru România de dincoace de Prut, o zi a unei mari ruşini naţionale!

In replică, în septembrie 1989, sovietele locale din Tiraspol, Tighina şi Râbniţa au respins legea referitoare la limba de stat, iar în cadrul colectivelor de muncă din unele unităţi economice din Transnistria au fost declanşate primele mitinguri şi acţiuni de protest faţă de prevederile acestei legi. Se prefigurau, astfel, cele peste trei decenii de încleştare şi de conflict îngheţat de pe malurile Nistrului, cu văpaia din primăvara anului 1992 şi cu menţinerea Republicii Moldova captivă proiectului geostrategic al Rusiei la gurile Dunării şi înspre Peninsula Balcanică şi Strâmtori.

Nicolae Dabija a scris mult şi despre Transnistria, încă din 1990, apoi intitulându-şi un volum publicat în 1991 „Moldova de peste Nistru – vechi pământ strămoşesc“, pe vremea când moldovenii mai constituiau, încă, 40% din populaţie, ceea ce le asigura majoritatea relativă în regiune. Tot la recensământul citat din 12 ianuarie 1989, e adevărat, slavii erau, la un loc, mai mulţi (fiind 28% – ucraineni, 25% – ruşi şi 2% – bulgari), dar, la nivelul locuitorilor din aşezările rurale ori semiurbane, cele cinci raioane de peste Nistru aveau majorităţi constituite din vorbitori de limba română, de până la 89% în Dubăsari sau 63% în Grigoriopol. In ce măsură aceştia erau şi rusofoni este, însă, o altă discuţie!

Chestiunea care ar fi trebuit să constituie liantul dintre mişcările de eliberare ale popoarelor baltice şi cea a românilor basarabeni era legată de evaluarea Paktului Ribbentrop-Molotov, pentru care Congresul Deputaţilor Poporului din URSS a creat o comisie specială, condusă de Aleksandr N. Yakovlev, un reformator apropiat de Gorbaciov. Din aceasta făceau parte încă doi vicepreşedinţi şi 23 de membri, dintre care 11 reprezentau cele trei republici baltice (Estonia – 4, Letonia – 3 şi Lituania – 4). Per total, opt erau din RSFS Rusă (dintre care cinci – din Moscova), câte doi – din RSS Ucraineană (între care ministrul de Externe al acelei republici, ce avea calitatea de membru-fondator al ONU) şi din RSS Moldovenească, plus câte unul reprezentând Armenia (şefa catedrei de Sociologie a Universităţii din Erevan), Bielorusia (scriitorul Vasili Bykov, sau Vasil Bykaŭ) şi Kirghizia (scriitorul Aimatov citat anterior).

Deşi, teoretic, Gorbaciov ar fi putut manevra desemnările în comisie astfel încât să zădărnicească orice aluzie la secesiunea Ţărilor Baltice în dezbateri, el a încercat să asigure un echilibru între retorica de condamnare a pakt-ului şi a protocoalelor sale secrete inerentă atitudinii manifeste în Estonia, Letonia. Lituania şi la unii liberali din Rusia faţă de reţinerea explicabilă a membrilor comisiei din Ucraina şi Belarus, republicile beneficiare ale expansiunii teritoriale a Uniunii Sovietice în urma punerii în practică a acordurilor germano-sovietice, combinată cu ignoranţa mărturisită a altora. Toate acestea – pe fondul negării insistente a existenţei originalelor în arhive şi al faptului că, în preajma unei vizite a lui Gorbaciov în Polonia, Gromyko, care le cunoştea, s-a pronunţat franc în favoarea admiterii că tot ceea ce se publicase până atunci în Occident (fiind, apoi, reprodus şi în Ţările Baltice) reflecta realitatea.

Comisia şi-a început lucrările la 8 iunie 1989, având cinci reuniuni plenare, dintre care ultima s-a desfăşurat pe 4 noiembrie. In ciuda faptului că Nicolae Dabija, Leonida Lari şi Mihai Cimpoi se pronunţaseră în privinţa declarării nulităţii pakt-ului şi a anulării consecinţelor sale, nici unul dintre ei nu a fost ales în comisie. Din partea RSS Moldoveneşti au fost desemnaţi scriitorul Ion Druţă şi liderul formal al Uniunii Sindicatelor din republică, Grigore Eremei, un nomenklaturist. Ambii s-au prezentat la lucrările plenare abia la a patra sesiune (pe 19 iulie), fiind percepuţi ca pro-moscoviţi, în încercarea de anihilare a elanului independentist al republicilor baltice. Relativ onest în memoriile sale, publicate, în anul 2005, la Chişinău, Eremei, care nu a fost un filo-român, dar nici un înverşunat „moldovenist“, mărturiseşte că nu a putut emite nici o judecată de valoare în lucrările comisiei, toată problematica fiindu-i cu totul străină.

In privinţa lui Ion Druţă, care, în acel timp, era o somitate la nivel unional, fiind numit de Gorbaciov drept «clasic al vremurilor noastre», lucrurile sunt, însă, mai nuanţate, şi aşa vor rămâne pentru vecie. Omul care ar fi putut întruchipa idealul unionist al basarabenilor, căci se pronunţase deschis, încă din octombrie 1965, de la tribuna congresului Uniunii Scriitorilor din RSSM, în favoarea grafiei latine, a preferat să nu se implice, nici atunci, în 1989, şi nici ulterior, retrăgându-se din nou la Moscova, în 1994. In „Moldova şi moldovenii“, la 1998, avea să scrie: „Problema care atârnă în aer de mai multă vreme, problema peste care nu se va putea trece până nu-i vom spune pe nume, este următoarea. Este Moldova o fracţiune, o parte a unui corp ce zace în cu totul altă parte, sau, călită prin suferinţele prin care a trecut cu toate nevoile sale, a devenit un anumit întreg? Este Moldova un organism viu, cu toate funcţiile vitale, proprii unui corp viu, sau un apendice veşnic strămutat dintr-o matcă în alta?“. Drept pentru care, Grigore Vieru, personificare a blândeţii, a ţinut să-i ia apărarea, declarând, în 2002: «… nu obosesc niciodată să repet că este dăruit cu har de la Dumnezeu, că este cel mai important scriitor basarabean şi unul dintre cei mai de seamă scriitori români…oricât de supăraţi am fi pe el…»

In comisie şi-a mai făcut apariţia un personaj emblematic al ultimilor ani de viaţă ai Uniunii Sovietice – mareşalul Serghei Ahromeev, ales deputat al Poporului la Bălţi, bastionul rusismului din Basarabia. Avansat la acest grad în urma isprăvilor din Afganistan, fostul general nu avea nici o legătură cu aspiraţiile fireşti ale românilor dintre Prut şi Nistru, dar a fost invitat de Aleksandr N.Yakovlev să participe la dezbaterile celei de-a patra sesiuni, în calitate de „expert“ în problematica Pakt-ului Ribbentrop-Molotov. Nu a reuşit decât să şi-i pună în cap pe reprezentanţii Ţărilor Baltice, susţinând meritele acordului germano-sovietic în asigurarea păcii şi a apărării republicilor baltice de potenţiala agresiune a Reich-ului, prin încorporarea acestora în URSS! Deşi nu cunoştea limba română şi nici elementele definitorii ale civilizaţiei moldoveneşti, Ahromeev era reprezentantul legitim al sutelor de mii de colonizatori ai spaţiului din acea extremitate a imperiului sovietic, ce trăiau în RSS Moldovenească fară altă preocupare decât aceea de a-şi menţine statutul privilegiat pe baza prezervării integrităţii teritoriale a URSS.

In schimb, Nicolae Dabija, ce părea cel mai îndreptăţit să fie membru al comisiei lui Yakovlev în vara anului 1989, a ajuns în comisia Congresului Deputaţilor Poporului pentru reforma constituţională a Uniunii Sovietice, al cărei preşedinte era însuşi Gorbaciov, cu care a avut o relaţie tovărăşească, liderul din Kremlin adresându-i-se cu apelativul Kolea. Din această postură, a avut o intervenţie memorabilă în cadrul dezbaterilor ce au precedat adoptarea legii privind instituirea postului de preşedinte al URSS (petrecută la 14 martie 1990). De un an de zile, Gorbaciov deţinea şi funcţia de preşedinte al Sovietului Suprem, devenise, formal, şef al statului (cum Lenin ori Stalin nu au fost niciodată!), dar instituirea funcţiei prezidenţiale, cu largi atribute executive, i-ar fi întărit şi mai mult puterea. Dabija şi-a permis să propună anularea cumulului de funcţii şi, implicit, renunţarea de către Gorbaciov la funcţia supremă de secretar general al PCUS, ca şi alegerea preşedintelui URSS prin vot universal, ceea ce nu ar fi fost o mare problemă pentru liderul sovietic, la acel moment.

Ca un compromis, Gorbaciov a fost de acord cu eliminarea monopolului PCUS asupra puterii în stat, prin abolirea articolului 6 din constituţie. Peste doi-trei ani, britanicul Geoffrey Harris, ce era unul dintre înalţii funcţionari ai Parlamentului European în acea perioadă, unde deţinea funcţia de consilier al preşedintelui, socialistul Enrique Barón Crespo, relata modul în care percepuse schimbările din Uniunea Sovietică, întrucât fusese primit de Gorbaciov în Kremlin, împreună cu şeful său, la puţine zile după eveniment. Conform spuselor sale, comunismul nu putea fi reformat, odată ce se baza pe principiul leninist al rolului conducător al unui singur partid şi al dictaturii proletariatului. Intrucât URSS fusese fondată pe conceptul monopartidist, transformarea sistemului într-unul pluripartidist devenea o sarcină imposibilă, ceea ce semnifica începutul sfârşitului Uniunii Sovietice.

Revenind la Pakt-ul Ribbentrop-Molotov (şi la protocolul adiţional secret), cu toate obstrucţiile lui Yakovlev, la 24 decembrie 1989, acesta a fost condamnat printr-o rezoluţie specială a Congresului Deputaţilor Poporului din URSS. Era încununarea eforturilor celor din Ţările Baltice, în timp ce Basarabia nici nu era menţionată în rezoluţie. Se pune mare preţ pe stenograma şedinţei CPEx al PCR din 13 noiembrie 1989, în care Ceauşescu, în spatele uşilor închise, a înfierat pakt-ul şi consecinţele sale nefaste, dar Lumea devenise de neînţeles pentru el: la 7 noiembrie, protestatarii reuşiseră să împiedice tradiţionala paradă militară prin centrul Chişinăului, luând cu asalt clădiri guvernamentale, pe 9 noiembrie căzuse „Zidul Berlinului“…, evident mucles la TVR! A mai reuşit condamnarea publică a pakt-ului, peste o săptămână, la Congresul XIV al PCR. La Moscova, Gorbaciov se vedea nevoit să admită şi el că înţelegerea germano-sovietică din 1939 fusese o violare flagrantă a principiilor dreptului internaţional, deşi încă refuza să accepte existenţa fizică a documentelor respective, chiar cu o zi înainte ca Ceauşescu să fie împuşcat, împreună cu soţia sa, la Târgovişte. A fost o victorie tardivă pentru acesta şi probabil că nimeni nu l-a mai informat de rezoluţia Congresului Deputaţilor Poporului din Uniunea Sovietică. De altfel, Lituania şi Polonia declaraseră pakt-ul nul şi neavenit încă din august 1989.

In cele din urmă, singurele foste republici sovietice cărora Gorbaciov, în calitate de preşedinte al URSS, le-a recunoscut independenţa au fost cele trei state baltice, după care, în scurtul răstimp de până la dezmembrarea Uniunii Sovietice, Moscova a mai apucat să-şi (re)stabilească relaţiile diplomatice cu acestea, în acea toamnă a anului 1991. Datele merită a fi consemnate: cu Letonia (la 4 octombrie), cu Lituania (la 9 octombrie), respectiv cu Estonia (pe 24 octombrie), ele rămânând şi singurele state admise în Alianţa Nord-Atlantică din fostul spaţiu sovietic (în valul ce a inclus şi România, Bulgaria, Slovacia, etc.).

Odată cu independenţa Ucrainei proclamată de parlamentul de la Kiev la 24 august şi confirmată prin referendumul din 1 decembrie 1991, ce asigura o conjunctură nu foarte diferită de aceea a anilor 1917 şi 1918 (de fapt, din martie până în martie), când a devenit posibilă înfăptuirea Unirii Basarabiei cu România, ca încununare a unui proces firesc de autodeterminare, în condiţiile specifice sfârşitului Primului Război Mondial, după aproape două sute de ani (de la pacea de la Iaşi din iarna 1792/93 dintre imperiile otoman şi ţarist), Principatele Dunărene, apoi România, erau scutite de vecinătatea Rusiei. Sigur, în Rep.Moldova, de la 2 septembrie 1990 fiinţa o republică secesionistă transnistreană, pe teritoriul căreia se aflau dislocate unităţi ale unei armate sovietice (a XIV-a), dar, în urma unor negocieri purtate la Moscova, în decembrie 1990, Gorbaciov a emis un decret de nerecunoaştere a ei..

Istoria acestor tratative e mai puţin cunoscută, pentru că s-au purtat într-un context extrem de tensionat. La 16 decembrie 1990, la Chişinău, a avut loc cea de-a doua Mare Adunare Naţională, în prezenţa a circa 250.000 de manifestanţi, proclamaţia adoptată cu acea ocazie vorbind intens de români şi de teritoriile româneşti ocupate, în timp ce în Transnistria, pe 15 noiembrie, avuseseră loc alegerile legislative pentru Sovietul Suprem al entităţii auto-proclamate acolo. Inşişi actorii politici la vârf erau unii noi. După tulburările din noiembrie 1989, care s-au soldat cu multe arestări, Petru Lucinschi (adus dintr-o funcţie de adjunct în Tadjikistan, dar bine poziţionat în cadrul nomenklaturii apropiate de Kremlin) i-a luat locul lui Grossu în fruntea PCM. Apoi, în primăvara anului 1990, scrutinul pentru Sovietul Suprem al RSSM i-a adus Frontului Popular aproape o treime din cele 380 de mandate.

Mircea Snegur, secretar al CC al PCM pentru agricultură, a avut ascensiunea cea mai rapidă, fiind ales preşedinte al Sovietului Suprem la sfârşitul lunii aprilie 1990 şi preşedinte al Rep.Moldova la început de septembrie, Al.Moşanu devenind şef al parlamentului. Alături de acesta, tot din FPM, liderul Ion Hadârcă a fost ales în funcţia de vicepreşedinte al Sovietului Suprem, iar Mircea Druc a devenit premier, ambele numiri având loc în mai. La 23 iunie 1990, a fost adoptată declaraţia de suveranitate a RSS Moldova (cu 257 de voturi pentru, 10 contra şi 30 de abţineri, câteva zeci de deputaţi fiind absenţi). După cele ale republicilor baltice din 1989, era a 6-a republică unională care făcea acest lucru, prima după Georgia şi RSFS Rusă, în 1990. Pe celălalt mal al Nistrului, noua stea a politicii se numea Igor Smirnov, lider de necontestat odată ce fusese ales, la 29 noiembrie, ca şef al RSSMT [PMSSR în limba rusă].

Negocierile de la Moscova s-au purtat între delegaţia Kremlinului condusă de Gorbaciov, avându-i alături pe Serghei Ahromeev, în calitate de consilier personal, şi pe G.I.Revenko, fost prim-secretar al regiunii Kiev, devenit secretar al CC al PCUS – un conservator şi un reformist moderat, şi cea a Rep.Moldova, din care făceau parte acelaşi Gr.Eremei, S.Platon, plus Nicolae Dabija. Miza o constituia participarea RSS Moldova la elaborarea noului tratat unional, suspendată de la 26 octombrie, pentru ceea ce ar fi trebuit să se numească S.S.G. [abrevierea în ruseşte pentru Comunitatea Statelor Suverane]. Prezenţa militarului Ahromeev, care se identifica cu aripa dură a conducerii sovietice (devenit, apoi, unul dintre sinucigaşii, probabil asistaţi, de după putsch-ul lamentabil din august 1991) venea să întărească cele afirmate de Rîjkov cu o lună mai devreme, când la Kremlin se prezentase Petru Lucinschi: «Dacă moldovenii nu se potolesc, URSS are o armată sovietică ce i-ar putea pune la punct!»

Fiind atât de interesat ca Basarabia să nu o apuce pe calea secesiunii deschise, aşa cum se încadraseră Ţările Baltice, Gorbaciov şi-a călcat pe inimă şi, la 22 decembrie 1990, a emis un decret prezidenţial prin care a declarat nule toate hotărârile aşa-numitului „Al Doilea Congres al Deputaţilor Poporului din Pridnestrovia“, ca fiind lipsite de o bază legală, deşi ţelul său de a păstra o Rep.Moldova întreagă în cadrul uniunii reformate nu putea fi atins decât prin detensionarea situaţiei conflictuale de pe Nistru. El a insistat ca decretul său să citeze drept cauză a disputei restrângerea drepturilor minorităţilor etnice promovată ca politică de stat de către autorităţile de la Chişinău. De aceea s-a şi numit „referitor la măsurile în vederea normalizării situaţiei din Moldova“. Integritatea teritorială a Rep.Moldova părea salvgardată, dar, de fapt, fiecare parte implicată se simţea liberă să-şi urmeze calea. In timp ce transnistrenii au făcut-o neabătut, dincoace de Nistru au intervenit scindările, căile de mijloc şi deturnarea Mişcării de Eliberare şi Reîntregire Naţională.

Peste foarte mulţi ani, Nicolae Dabija mi-a mărturisit că tratativele purtate atunci în Kremlin au fost cele mai grele din viaţa sa. L-am întrebat dacă i-a fost vreodată frică de moarte, evident, pe motive politice. Mi-a răspuns că s-a temut cel mai mult în acele zile de după 7 noiembrie 1989, din cauza numărului celor arestaţi, în timp ce el se bucura de o oarecare imunitate parlamentară, adăugând că, după un timp, nu-ţi mai pasă de nimic, deşi încerci să ţii cont şi de cei dragi, de familie. Era foarte mândru de iniţiativa creării Forumului Democrat al Românilor din [Rep.] Moldova, aşa cum avea să fie şi de mişcarea „Sfatul Ţării – II“. Nu şi-a pierdut speranţa în Unire şi nici în România. Nu l-am auzit să fi susţinut vreodată că România ar avea datorii mari faţă de Basarabia, iar când îi mai evocam spusele de demult, de prin 1992/93, ale lui Geoffrey Harris, ce mi se întipăriseră în minte, cum că «Nici un soldat britanic sau francez nu va muri pentru ca [Rep.] Moldova să se unească cu România!», devenea grav şi dădea din cap zicând, ca o izbăvire şi nu ca un regret: «Aşa să fie!».

Acum vreo săptămână, m-am dus la cimitirul Bellu ca să-mi plătesc şi acolo dările. De cum m-a văzut, jovialul domn Virgil mi-a zis: «Văd că sunteţi bine informat! De mâine se scumpesc taxele!». I-am replicat că e ceva fortuit şi că, eventual, îmi scot pârleala de acum doi ani, când n-am vrut să stau la coadă şi am plătit întreit şi pentru încă un an din urmă. După ce mi-am făcut treaba şi m-am mai întreţinut câteva minute cu acest om excepţional, ale cărui memorii vor constitui, cu adevărat, un best-seller, în drum spre „figurile“ 1 bis şi 119, am zăbovit în faţa locurilor de veci ale clasicilor literaturii române. Am suspinat, din nou, la vederea modestei plăci

ce-l evocă pe Mihai Ralea, intelectualul de marcă ce a reuşit, vorba unui amic, să fie, practic, „cu Puterea“, timp neîntrerupt din 1938 şi până în 1964, caz unic pe plan mondial! Bine că nu l-a apucat şi pe Ceauşescu…

M-am retras dincolo de mormântul lui Coşbuc şi am retrăit clipele primei întâlniri cu Vieru şi Dabija, în acea zi, mai mult cenuşie, a centenarului morţii lui Eminescu. Aşa i-am cunoscut, împreună, i-am revăzut deseori împreună, chiar şi în nefericita zi de ianuarie din 2009 – unul pe catafalc, iar celălalt zdrobit de durerea pierderii unui prieten de-o viaţă. Cu un an şi jumătate înainte de a se prăpădi Vieru, în biroul lui Dabija din acea clădire din perioada interbelică aflată la colţul străzilor Sfatul Ţării şi Al.Mateevici din Chişinău [în 1939/40 era pe Unirii colţ cu Sfatul Ţării!], am avut plăcerea ultimei discuţii în trei. Cu bucuria că încă îşi mai aduceau aminte de acele voluminoase pachete cu cărţi de istorie publicate în România expediate în vara anului 1989, prin ″Počta SSSR″, de la Murmansk, după ce vameşii de pe aeroportul Şeremetievo-II avuseseră ocazia să le examineze titlu cu titlu, mirându-se că între atâtea bagaje pline cu marfă de bişniţă mai e şi un nebun care vrea să intre în URSS cu două geamantane de cărţi. «Pentru prieteni!» le-am replicat.

Atunci, pe 15 iunie 1989, neavând vreo publicaţie de-a sa la îndemână, l-am rugat pe Dabija să-mi scrie un mesaj pe prima pagină de după autograful lui Grigore Vieru dat în volumul său tipărit în România şi intitulat „Rădăcina de foc“. Iar cuvintele scrise de Nicolae Dabija au fost: «Cu inima transplantată în limba română…». In cimitirul Bellu, în locul în care i-am cunoscut în urmă cu peste trei decenii pe aceşti mari români, vocea unui amic din depărtări mi-a şoptit versurile de mai jos, pe care le reproduc cu rezerva unei citări din memorie, pentru că, cel mai probabil, sunt doar un flash de cenaclu:

„Ne-au luat şi provincii, ne-au luat şi fraţii, / Ne-au luat şi putinţa de a sta mână-n mână, / Ce triste trec spre mormânt generaţii…

Dar este făcut şi ceva să rămână, / Se află în noi, semn al unicei vieţi, / Adânc, ilegala rostire română!“

N-am avut nici fraţi şi nici surori, dar dedicaţia lui Dabija pe o carte a sa publicată în anul 1998, în care îmi face onoarea de a mă numi „fratele“ său şi pe care o încheie exprimându-şi „recunoştinţa autorului“, pentru merite infinit mai mici decât acelea ale luptătorilor pentru limbă şi neam de dincolo de Prut, o port în suflet împreună cu amintirea sa luminoasă. Titlul volumului, tipărit la Craiova, de Fundaţia „Scrisul Românesc“, este „Icoană spartă, Basarabia“, din colecţia… „Români uitaţi“! Cum să-l uităm pe fratele Nicolae? Poezia lui Vieru şi a lui Dabija va dăinui. Şi peste două sute de ani va fi citită cu un adânc fior!

Cât despre Basarabia, ce mai putem spune, în aceste săptămâni, poate luni, în care riscăm să ne complăcem în postura de a asista, emoţionaţi şi cu braţele deschise, pe malul Prutului, la exodul a sute de mii de români din calea tăvălugului unui destin ce pare implacabil? In urmă cu câteva zile, am avut ocazia să discut cu o profesoară din Odesa, ce s-a refugiat, pe la Palanca, în Republica Moldova. A stat pentru patru zile la Chişinău, după care a trecut în România pe la Albiţa, pentru ca, după alte câteva zile petrecute într-o facilitate pusă la dispoziţie de o fundaţie caritabilă din Bucureşti, să plece spre Germania. Ea mi-a mărturisit că în Basarabia a avut impresia că toată lumea stă cu bagajele făcute pentru a pleca în pribegie peste Prut: varianta 2022 a îndemnului propagandistic «Cemodan, vokzal, Rossiya!» din anii ’90, despre care Nicolae Dabija a scris, la momentul respectiv, că nu a fost altceva decât o făcătură a acoliţilor Moscovei spre a le vântura transnistrenilor spectrul unei deportări din Rep.Moldova.

Acum un an, când m-am dus în Basarabia istorică propriu-zisă, ce aparţine mai mult Ucrainei decât Rep.Moldova, după graniţele trasate în toamna anului 1940, confirmate după război şi reconfirmate după 1991, am avut ocazia să văd cum, într-un interviu acordat de un localnic dintr-un sat de lângă Cahul, acestuia, referindu-se la ţinutul natal, i-a scăpat termenul «Basarabia», doar pentru a fi corectat îndată: «Moldova». Să nu ne fie ruşine de vechea denumire, căci deşi ştim în ce împrejurări (după 1812) aceasta a fost extinsă de la părţile din apropierea Dunării, unde evoca stăpânirea efemeră a Ţării Româneşti la nord fluviu, în perioada medievală, asupra întregului teritoriu dintre Nistru şi Prut şi, mai ales, de către cine, să ne luăm drept pavăză cele scrise odinioară de Eminescu în legătură cu această chestiune: „A ROSTI NUMELE BASARABIA E UNA CU A PROTESTA CONTRA DOMINAŢIUNII RUSEŞTI!“

La 9 aprilie, se vor împlini 104 ani de la unirea Basarabiei cu România, dar serbăm acest măreţ eveniment istoric la 27 martie, dată comemorativă proclamată în acest sens inclusiv printr-o lege a Parlamentului României. Deşi apare drept o uşoară contradicţie legată de calendar – pe stil vechi, respectiv pe cel gregorian – explicaţia constă în faptul că unirea votată de Sfatul Ţării de la Chişinău s-a înfăptuit la 27 martie 1918 (s.v.), când, atât în Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), cât şi pe teritoriul aflat sub controlul guvernului de la Iaşi, aceea era data oficială. In restul Vechiului Regat, ce se găsea în acel moment sub controlul trupelor de ocupaţie ale Quadruplei Alianţe (Germania, Monarhia Austro-Ungară, Imperiul Otoman şi Bulgaria, care anexase, deja, sudul Dobrogei), se introdusese calendarul pe stil nou încă din luna decembrie a anului 1916, ceea ce provocase o oarecare agitaţie, întrucât se crease impresia că s-ar fi sărit peste sărbătoarea Crăciunului.

La fel, la est de Nistru, la data unirii Basarabiei, era, deja, în vigoare calendarul gregorian (stilul nou), ceea ce confirma faptul că teritoriul fostei gubernii ruseşti constituia o entitate separată de Rusia – unde regimul bolşevic decretase că ziua de 18 ianuarie 1918 (s.v.) va fi urmată de ziua de 1 februarie 1918 (s.n.) – şi de Ucraina, a cărei Radă Centrală, aflată în pribegie, la Jitomir, după ce trupele fidele Moscovei ocupaseră Kievul, a decis adoptarea stilului nou al calendarului de la 1 martie 1918. Şi ca o constatare suplimentară referitoare la justeţea alegerii datei de 27 martie pentru cinstirea memoriei celor ce au înfăptuit primul pas spre constituirea acelei construcţii statale care a fost România Mare este faptul că, în perioada interbelică, Unirea Basarabiei era comemorată în acea zi, în timp ce Unirea Bucovinei şi cea a Ardealului (proclamate la Cernăuţi, pe 28 noiembrie, respectiv la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, date corespunzând calendarului gregorian în vigoare acolo) erau comemorate conform calendarului îndreptat.

In Basarabia, ca şi în acea parte a ţării care mai respecta calendarul iulian, trecerea la stilul nou a fost un proces mai îndelungat, căci nu s-a putut implementa decretul-lege din decembrie 1918, fiind nevoie de câţiva ani, până ce 1 octombrie 1924 (s.v.) a devenit oficial 14 octombrie (s.n.). Cât despre sărbătorirea Sfintelor Paşti la nivelul României întregite, pentru doi ani, aceasta a fost aliniată celei din bisericile creştine occidentale, ceea ce a provocat destule convulsii, în special în Basarabia, astfel încât, în primăvara anului 1927, guvernul averescan s-a văzut nevoit să revină la vechile rânduieli, contribuind, prin aceasta, şi la cimentarea acelei comuniuni la nivelul întregii confesiuni ortodoxe din lume aplicabilă până în zilele noastre.

După 104 ani de la Unire, merită să reflectăm la starea Basarabiei, care a avut parte de 22 de ani de stăpânire românească (plus cei trei ani din timpul celui de-al Doilea Război Mondial) şi de 30 de ani de existenţă de sine-stătătoare (în august 2021 s-au celebrat aceste trei decenii de la proclamarea independenţei) a unei Rep.Moldova, fără nordul şi sudul teritoriului istoric dintre Prut şi Nistru, înglobate Ucrainei, dar şi aflată de facto în faţa secesiunii Transnistriei şi a zonei Tighinei, controlate, din 1990, de autorităţile de la Tiraspol. Restul au fost anii „încorporării în URSS“, după expresia convenabilă istoriografiei oficiale a României socialiste, însă, de fapt, un regim de colonie sovietică, ilustrat şi de faptul că un inginer originar din Kamceatka (Igor Smirnov; e adevărat, el nu s-a stabilit în RSS Moldovenească, în 1987, venind chiar din Extremul Orient) a putut fi propulsat, în Transnistria, într-o poziţie din care a reuşit, alături de mulţi alţi acoliţi ai Moscovei, să determine cursul istoriei pentru milioane de români, timp de câteva decenii.

Ca şi acum un secol, când existenţa statului ucrainean născut din ruinele Imperiului Rus, ca şi a aceluia zis „de Vest“ – din cele ale împărăţiei habsburgice, şi lupta lor, timp de doi-trei ani (nu de câteva săptămâni!), pentru salvgardarea independenţei recent proclamate, a permis ca destinul Basarabiei să se împletească pentru două decenii cu cel al Regatului României, de rezistenţa Ucrainei în faţa agresiunii Rusiei declanşată în urmă cu o lună va depinde viitorul Rep.Moldova. Cu armatele ruseşti la Cetatea Albă, Ismail sau Reni şi implantate durabil la gurile braţului Chilia, şi cu noi asistând, de pe malul Prutului, nu nepăsători, ci oarecum relaxaţi „sub umbrela NATO“, un nou puseu imperialist n-ar fi menit decât să salveze Moldavia lor. De astă dată, sub inspiraţia unui alt articol de doi bani în care să se argumenteze că, de fapt, moldovenii nu sunt români, sloganul „de-românizării“ pare la îndemână în prefigurarea oricărei evoluţii interne a Rep.Moldova, chiar şi în absenţa agresiunii militare directe şi a ameninţării «Cemodan, vokzal, Rumîniya!»

Cu tot statutul de neutralitate înscris în constituţie, care face improbabilă şi unirea cu România, presiunea exercitată asupra factorilor responsabili de la Chişinău este evidentă şi explicabilă. Ea vine din toate părţile, de teama unui nou pretext oferit Rusiei, ceea ce şi justifică insistenţa Occidentului pentru un „statut special“ acordat Transnistriei în cadrul Rep. Moldova. Singura grijă ar fi ca liderii chişinăueni să fie atenţi ca reglementarea să nu fie mai rea decât ar fi fost sub preşedinţia lui Voronin, căci acesta a refuzat federalizarea. Obsesia acestei formule nu e chiar nouă. Incă acum trei decenii, în condiţiile declanşării confruntărilor armate de pe Nistru, la 10 martie 1992, Sovietul Suprem al RM Nistrene a adresat parlamentelor, preşedinţilor şi guvernelor statelor Lumii un apel pentru recunoaşterea dreptului poporului din Pridnestrovia la autodeterminare şi pentru ca Preşedinţia şi Parlamentul Republicii Moldova să ia în considerare crearea unei aşa-numite „Federaţii Moldoveneşti“ pe baze de paritate, subliniind că, în caz contrar, se va insista asupra recunoaşterii Republicii Moldoveneşti Nistrene drept subiect de drept internaţional şi asupra admiterii sale în ONU!

In apelul adresat în aceleaşi circumstanţe Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse, se menţiona faptul că politica de nerecunoaştere a independenţei RMN de către Rusia (de până la acel moment) ar fi trebuit înlocuită cu sprijinirea multilaterală a acestui teritoriu, ce nu i-ar fi aparţinut Moldovei, nici istoric şi nici legal, şi care a gravitat spre Rusia datorită populaţiei slave care locuia acolo. Care sprijin s-a făcut simţit nemijlocit o perioadă atât de îndelungată, fără a atinge nivelul de recunoaştere pe care l-au obţinut entităţile secesioniste din Georgia (Abhazia şi Osetia de Sud – la 2008), ori cele din Donbas (la 21 februarie curent), explicaţia acestei reţineri nefiind alta decât aceea a dorinţei de a lua, prin mijlocirea forţelor politice devotate Rusiei, Rep. Moldova întreagă la pachet în sfera de influenţă a Kremlinului.

Ori nu pentru asta s-au luptat Nicolae Dabija, Vieru şi ceilalţi. Nici pentru statutul special acordat zonei din stânga Nistrului. [Ca şi în cazul exclavei Kaliningrad din fosta Prusie Orientală germană, ale cărei limite au fost trasate fără contiguitate cu RSFS Rusă, porninidu-se de la ipoteza nerealistă că Lituania va rămâne veşnic în cadrul Uniunii Sovietice, iluzoria exclavă rusească a Pridnestroviei suferă de lipsa unei căi de acces direct dinspre Marea Neagră, ca şi cum Ucraina ar fi asigurat, în orice condiţii şi, poate, pentru eternitate, suficiente garanţii de securitate acesteia în cazul unor evoluţii mai greu controlabile pe malul drept al Nistrului.] Oricare ar fi reglementarea problemei secesiunii transnistrene ce va fi impusă Chişinăului, cei ce şi-o vor asuma ar trebui să-şi pună necontenit întrebarea oare ce-ar zice Nicolae Dabija referitor la aceasta, dacă se încadrează sau nu în viziunea sa şi a tovarăşilor săi căuzaşi despre viitorul ţării lor.

Pentru ce au luptat ei reiese foarte clar din poezia dedicată lui Dabija de poeta Leonida Lari, intitulată „Ploaie şi sânge“, din care prima şi ultima strofă sună astfel:

„Fratelui Nicolae

Ştiu că îţi place ploaia, Nicolae, / Şi mai ales aceea cu stropii mari, / Poate-a da Cerul şi Unirii ploaie, / Ca pe la voi pe-acolo-n Biscotari. …

Şi în acea ploaie rară, Nicolae, / Cu stropii mari ca ochii noştri-amari, / Hora Unirii vom dansa-o-n ploaie, / Ca pe la voi pe-acolo-n Biscotari!“,

cu menţiunea că satul său natal, actualmente Codreni, situat la vreo 40 de kilometri sud de Chişinău, în apropierea mănăstirii Zloţi, ctitorită de unchiul Serafim Dabija, şi aflată, azi, sub ocârmuirea Mitropoliei Chişinăului şi a Intregii Moldove (rusistă) şi nu sub aceea a Mitropoliei Basarabiei (parte a BOR), s-a numit Bişcotari din vremea fondării sale, în secolul XIX, de către un grup de ţărani liberi, cu ş, de la numeralul türk ″beş″ – cinci, amintire a stăpânirii multiseculare turco-tătare asupra Bugeacului.

In primăvara anului 1989, un eveniment nemediatizat, de fapt suprimat, a avut loc în capitala României: a ieşit de sub tipar, la Editura Academiei R.S.R., volumul X al seriei „Opere“, reunind texte publicate de Eminescu în coloanele ziarului „Timpul“, unde acesta a lucrat începând din 1877. Monumentala carte a avut un impact major în ciuda interzicerii temporare a difuzării sale. A ajuns, cu greu, şi în Basarabia! Pentru cine se mai îndoieşte de resorturile asiatice ale politicii imperiale ruseşti, e suficient să citească numai şi câteva articole ale lui Eminescu din 1878!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.