Barcelona este un oraş în care formele şi proporţiile sfidează logica, iar geometria se recompune într-o manieră de o spectaculozitate nebănuită. Oraşul în care geniul lui Gaudi şi-a plasat cea mai îndrăzneaţă formă de exprimare pare desprins dintr-o poveste suprarealistă. Un oraş dinamic, care îmbrăţişează şi exprimă deopotrivă vis, speranţă, noutate. Oraşul soarelui, al culorilor şi al temperamentului latin în formă pură.
O biblie în piatră
Sagrada Familia interior
La 7 noiembrie 2010, la ora amiezii, „Sagrada Familia” a devenit, cu adevărat, Casa Domnului. În realitate e „numai” o biserică, dar totul respiră aerul unui şantier medieval, de pe colina de la Montjuic. „Sagrada Familia”, capodopera geniului vizionar Gaudi, a fost ridicată la rang de biserică de Papa Benedict al XVI-lea, printr-o ceremonie impresionantă, un eveniment care a costat peste o jumătate de milion de euro. 8.000 de persoane în interiorul edificiului şi 1 milion în afara lui au participat la slujba de sfinţire. Dar nu vă faceţi iluzii, la 128 de ani de la aşezarea primei pietre de către episcopul Urquinaona, catedrala nu este încă terminată… Capacitatea ei este de 13.000 de locuri, pe o suprafaţă de 4.500 de metri pătraţi, 170 de metri este înălţimea turnului central, acela dedicat lui Christos, 90 de metri este lungimea totală din interior, „nava şi abside”.
Oare harul sfânt va risipi deceniile de controverse, ameninţări şi insulte? Pacea lui Iisus va pogorî oare asupra oamenilor care s-au certat ca în vremurile vechi pentru acest monument? Nu e deloc sigur…
Lui Gaudi îi plăcea să spună: „Interiorul acestui templu va fi ca o pădure”. De aceea „Sagrada Familia” ne apare ca o pădure care se înalţă pe verticală cu coloanele sale ţintind spre infinit. O pădure pietrificată, cu mari coloane arborescente ca ramurile copacilor printre care se întrezăresc vitraliile colorate, un templu al goticului mediteranean. Coloanele uriaşe ale navei se îndoie şi se ramifică asemenea crengilor de copaci, pentru a susţine greutatea bolţilor, fără sprijin din afară.
Papa Benedict al XVI-lea binecuvântând Sagrada Familia
Absida a fost una dintre primele construcţii realizate (1890-1893). Este înaltă de 75 de metri, iar coloanele sunt de porfir din Iran.
După Gaudi, care a conceput-o în 1882 şi a urmărit-o până în 1926, alţi şase arhitecţi s-au succedat la construcţia catedralei. Ultimul a fost Jordi Bonet, care a preluat lucrările în 1985, urmând să acopere navele.
Dacă Benedict al XVI-lea şi catolicii din lumea întreagă pot visa astăzi la acest lucru, faptul se datorează morţii lui Franco din 1975. În acelaşi an, filmul lui Antonioni, „Profesia de reporter”, turnat parţial la Palacio Güell, construit de Gaudi, a fost semnalul redeşteptării interesului şi recunoaşterii marelui arhitect. Delirantei „Movida” i se adăuga noul interes pentru patrimoniul arhitectural european. Edificiile industriale, religioase, rurale, din beton, fier sau lemn, în ruină sau neterminate, dispreţuite până atunci de normele culturale prestabilite, au căpătat o valoare morală, artistică şi apoi, comercială. Cu 30 de ani înainte, „Sagrada Familia” devenise deja sfânta protectoare a Movidei, iar Gaudi, primul martir turistic al erei creştine. Fenomenul s-a amplificat, sub influenţa unei reîntoarcerei la valorile creştine ameninţate de Islam. Cine ar putea mai bine decât „Sagrada Familia” să încarneze gloria contrariată a catolicismului european? Trecând prin războaie, greve, dictaturi şi republici, mode sau perioade de uitare, istoria ei este aceea a tuturor schismelor Lumii Vechi, de la separarea Bisericii de Stat la divorţul de Dumnezeu în numele artei.
În fiecare an „Sagrada Familia” este vizitată de aproximativ 3 milioane de turişti fascinaţi, intrigaţi, impresionaţi, îngroziţi, care aduc un venit de milioane de euro. Papalitatea intenţionează să transforme edificiul nu numai în atracţie turistică, dar şi în vârf de lance al catolicismului în plină revenire. În timpul sfinţirii bisericii proprietarii casei din apropierea proaspetei basilici le-au oferit turiştilor posibilitatea de a urmări ceremonia din balcoanele lor contra unei sume care ajungea şi la 300 de euro de persoană. Nu toţi s-au bucurat totuşi de vizita Papei. Aproximativ 200 de membri ai comunităţii gay s-au sărutat în mod ostentativ la trecerea Suveranului Pontif.
„Am fost să văd catedrala, scria George Orwell în 1937, o catedrală modernă şi unul dintre edificiile oribile ale lumii. Patru turnuri crenelate, în formă de sticlă de vin de Rhin. Spre deosebire de majoritatea bisericilor din Barcelona, n-a avut nimic de suferit în timpul revoluţiei. «Graţie valorii sale artistice» se spune. Cred că arhitecţii au dovedit prost gust nearuncând-o în aer când au avut ocazia”. Era părerea lui. Imposibil de spus cărui stil îi aparţine „Sagrada Familia”. Publicul se plimbă de la o capelă la alta şi când stă în loc încercând să-şi faci o idee personală, îţi dai seama că întregul rezistă la orice încercare de catalogare. Uluirea, dezgustul, totul se schimbă în funcţie de locul în care eşti plasat şi de felul în care cade lumina.
Cu un an mai devreme, anarhiştii jefuiseră şantierul, dăduseră foc tuturor arhivelor şi distruseseră macheta lui Antoni Gaudi. Acolo unde violenţa îşi dispută locul cu prostia începe construirea mitului. Dar oare nu Gaudi, cu trei ani înainte, favorizase acţiunile libertarilor, vorbind despre „frumuseţea terifiantă şi comestibilă a arhitecturii Modern Style”?!
Personal, am avut ocazia ca prin imensele ferestre ale hotelului în care locuiam să văd luminată, noaptea, această catedrală care îţi dă impresia unei călătorii în lumea misterelor şi poveştilor.
Un imn infinit naturii şi simbolurilor
„Copacul este maestrul meu”, spunea mereu Gaudi şi plecând de la această afirmaţie ajungea la coloana arborescentă. În vreme ce pe dinăuntru încolţeau seminţele acestei păduri, exteriorul se transforma într-o luxuriantă grădină sculpturală care se ridica spre înaltul cerului. De fapt, construcţia a fost realizată pe porţiuni, şi nu pe niveluri orizontale, conform unui model perfect de simboluri. În acest fel Gaudi a putut să ridice prima faţadă, cu scena „Naşterii Domnului”, aproape până la vârf, împreună cu construcţia criptei şi a absidei. Printre cele nouă puncte-cheie se află faţada „Gloriei” (încă în construcţie), întoarsă către soare, pentru că, pentru el, gloria era lumină, faţada „Patimilor”, dedicată durerii, sacrificiului şi morţii. Faţada „Naşterii” (care a fost completată de Gaudi) celebrează naşterea şi adolescenţa lui Christos, cu statui răspândite parcă în natura exuberantă. Patru turnuri sunt dedicate apostolilor Giacomo, Bartolomeo, Tommaso şi Filippo. Un alt turn, înalt de 170 de metri, este închinat lui Christos, iar în jurul lui se află alte 4 turnuri ale evangheliştilor, fiecare de cîte 120 de metri. Absidele semicirculare sunt dedicate Madonei.
Palatul Muzicii Catalane
Pe faţadă se află un pătrat magic în care este înscrisă suma numerelor tuturor coloanelor, diagonalelor şi liniilor, care este 33, anul în care a murit Iisus. Coloanele arborescente ale navei sunt gândite de Gaudi ca arbori. Acestea susţin templul care este ca o pădure în care lumina se filtrează prin vitralii.
Portalul „Rozariului Mariei” este înconjurat de trandafiri sculptaţi, aceste flori reprezentând simbolul dragostei, al purităţii, „trandafiri fără spini”, fără păcatul originar. Sub rozariu, o monstruoasă figură sculptată în piatră instigă la violenţă, ceea ce duce cu gândul la atentatul de la Teatro Liceo din 1893. Pe faţada „Naşterii” se află „Pomul vieţii”, simbolul vieţii eterne, deoarece frunzele sale sunt mereu verzi şi lemnul foarte rezistent. Porumbeii sunt sufletele care vin către Dumnezeu. Două broaşte ţestoase, simbol al ordinii cosmice, una a mării şi alta a pământului, susţin, în centrul faţadei „Naşterii”, coloanele. În textele sacre şarpele reprezenta simbolul răului. În această cheie de lectură, braţul Iudei care îl sărută pe Christos este înconjurat de un şarpe. Alături de şerpi, dragonii şi salamandrele erau considerate, de asemenea, simboluri ale răului. Ele apar pe abside. Pelicanul a devenit un simbol al euharistiei şi el se află pe aceeaşi faţadă a „Naşterii”. Şi tot aici se înalţă o stea-cometă. Pe faţada „Patimilor”, două litere ale alfabetului, „alfa” şi „omega”, reprezintă eternitatea, pentru că aşa scrie în Apocalipsă: „Eu sunt Alfa şi Omega, cel care eram, sunt şi voi deveni atotputernic”. Centaurul, care are şase degete, a devenit pentru Gaudi o referire la 666, simbolul Demonului.
În serviciul Maiestăţii sale, Arhitectura
Casa Batllo noaptea
Dacă este clar că operele de mai mici dimensiuni ale lui Gaudi, cum ar fi Casa Mila, Casa Batllo, se integrează în stilul Art Nouveau, este imposibil să cataloghezi „Sagrada Familia”. Este traversată de atâtea curente, de atâtea epoci, numără atâtea tendinţe contradictorii! De la piatră la beton, de la creion la computer, a fost cel mai amplu câmp de experimente. Nu mai seamănă cu nimic şi cu nimeni, decât cu ea însăşi. A scăpat de mult esteticii creatorului ei, prin chiar voinţa lui Gaudi, care a gândit-o ca pe un şantier interminabil.
Antoni Gaudi Cornet s-a născut la 25 iunie 1852, în atelierul de fierărie al tatălui său, aşa cum spune legenda instituită de el însuşi. Mai prozaic, el a văzut lumina zilei în satul San Juan, în Riudoms, la 7 kilometri de Reus, glorioasa cetate medievală, plină de capodopere de arhitectură într-un amestec de stiluri, gotic, renaştere, baroc, care i-au trezit vocaţia de constructor. Dar momentul decisiv pentru destinul său a fost vizita pe care a făcut-o, împreună cu doi prieteni, la mănăstirea cisterciană de la Poblet, aflată în ruină. După ce au descoperit acest loc, cei trei studenţi au decis să scoată mănăstirea din starea ei deplorabilă. Toda şi Ribera au redactat un manifest radios al cetăţii pe care o aveau în minte, dublat de un solid plan de finanţare, în timp ce Gaudi a desenat planurile.
După 140 de ani se poate vedea exact acelaşi lucru: o mănăstire în ruină sau în construcţie, ceea ce e cam acelaşi lucru, atacată sau susţinută de iederă, smochini, desfigurată şi construită în acelaşi timp de şantiere, containere şi animată continuu de un furnicar uman care sapă, transportă şi vizitează. Viziune de groază (religa lăsată în părăsire) şi tentativă de ridicare, profeţie a Occidentului în derută şi promisiune a unei renaşteri naturaliste deschizând o nouă eră creştină. Pietre şi plante se înlănţuie într-o utopie care nu încetează să ridice întrebări autorităţilor artistice, religioase şi de Stat, ca şi oamenilor obişnuiţi: e oare frumoasă? Cu siguranţă, este fastuoasă şi misterioasă. E magică. Este ultima catedrală a lumii moderne.
Se va merge până la beatificarea arhitectului cum cer unii de mult timp? Nu mai contează. Antoni Gaudi este deja îngropat acolo, în criptă, ca un faraon ctitor. Lovit de un tramvai în 1926, a murit după trei zile la spital. Cortegiul lui funerar a fost imens. Întreaga Barcelonă a mers în urma dricului tras de doi cai negri. Când cortegiul s-a oprit în faţa uriaşului schelet al „Sagradei Familia”, „omul cel mai genial al lumii” era deja sanctificat de poporul catalan şi templul lui neterminat, sacralizat.
Intrarea costă 17 euro şi trebuie să stai la coadă o jumătate de oră. Banii, care asigură şi un audio ghid, au intrat integral în „efortul de construcţie”. Nu vă plac coloanele? Sunteţi sceptici faţă de inspiraţia de natură vegetală a formelor? Îndrăzneala lor vă oboseşte? Vă scapă geniul arhitectului? Vă descurajează timpul necesar construcţiei? Dar intraţi şi sunteţi acaparaţi de măreţia lucrurilor, cu respiraţia tăiată de aceste penetrări inefabile de lumină. Nu e vorba despre religie, ci despre sacru. Şi dacă simbolismul este gradul 0 al raţionalităţii, această aiuritoare acumulare de simboluri, în lipsa ei de măsură, dă măsura geniului.
Un mistic? Un nebun? Un megaloman? Un iluminat?
Casa Amatler
Chiar munca zidarilor impresionează. S-a visat atâta la „constructorii catedralelor”, iar acum pot fi văzuţi, cu casca obligatorie pe cap, căţărându-se de la un eşafodaj la altul. Puteţi aproape strânge mâna celor care pun acoperişul. Vizita în turnuri este ameţitoare. Concertul ciocanelor reîncepe, ca şi praful de ciment, de porfir sau de granit.
„Sanctus, sanctus, sanctus”, scrie pe „sticlele de vin de Rhin” între două cochilii şi trei porumbei, care se află şi în magazinele de suvenire din faţa mănăstirii. Gaudi voia să îngenuncheze pietrele, să le facă să-l implore pe creator şi să înscrie în ele, secol după secol, istoria arhitecturii, aşa cum a fost gravată în Notre-Dame de Paris, Notre-Dame de Chartres.
Gaudi a fost pe punctul să moară ţinând post în 1894. Nu i se cunoaşte altă pasiune amoroasă decât cea pentru Pepeta Moreu, de care nu s-a apropiat niciodată. Se ştie că a petrecut ultimii ani de viaţă retras ca un călugăr cistercian în atelierul lui de la „Sagrada”, desenând planuri, făcând calcule, imaginând noi şi noi simboluri ce mărturiseau viziunile lui celeste. Şantierul devenise pentru el casă şi birou, un loc în care lucra şi experimenta, iar patul său se afla printre muncitorii care lucrau zi şi noapte. Generos atunci când a descoperit că un zidar îşi făcuse o mică grădină de zarzavat într-un colţ al şantierului. Desenele originale şi modelele au fost salvate din incendiul din 1936, găsite sub cenuşă. Acum mulţi refac pe computer planurile continuării catedralei.
Sagrada hi-tech
Faţada Naşterii de la Sagrada Familia
Când a plecat către cele veşnice, în geanta sa, în locul documentelor, s-au găsit două ouă fierte şi câteva nuci. Înainte de moarte, după accident, ultimele sale cuvinte, testamentare, au fost: „Las această catedrală în mâna lui Dumnezeu şi a poporului meu”. Visul lui Gaudi este astăzi îndeplinit de o echipă internaţională de 24 de arhitecţi de la Universitatea din Catalunya şi de la cea din Melbourne, care lucrează pe un portal de software, de modelare 3D. Arhitectul-şef este Jordi Bonet. Tatăl său era elevul lui Gaudi şi a continuat opera după război, încercând să realizeze tot ceea ce şi-a dorit acesta. Bonet, care a preluat lucrările în 1985, a preferat să adopte computerul cu un program sofisticat de modelare 3D, dezvoltat de IBM, utilizat şi de marele arhitect Frank Gehry pentru „Guggenheim”, la Bilbao.
„Sagrada Familia” este acum un şantier deschis, condus de 25 de ani de Jordi Bonet, care mărturisea: „Am realizat cam 70% din lucrări. Au fost terminate nava centrală, pardoseala, vitraliile, dar cele 30% care lipsesc sunt foarte greu de realizat, deoarece totul se lucrează la o înălţime foarte mare şi e greu de făcut previziuni. Materialele folosite sunt aceleaşi. Piatra, ceramica şi niciun fel de beton armat”. După Josep Maria Llop, directorul Oficiului Urban al Barcelonei, „Gaudi nu a lăsat un proiect detaliat care să fie urmat. Eu cred că această operă căreia Gaudi i-a dedicat întreaga viaţă, ce reprezintă un simbol al purităţii, trebuie să păstreze, pas cu pas, creativitatea sa şi nu poate fi făcută la întâmplare”. Aşa cum mărturisea Gaudi, marile catedrale nu au fost niciodată fructul unui singur arhitect. Aceste edificii pot fi concepute pe mai multe secole, fără a schimba exigenţele. Jordi Bonet aprecia: „E minunat să poţi să urmăreşti o construcţie care creşte din săptămână în săptămână şi care prezintă o formă mereu nouă”.
Acest edificiu continuă să fie modelat ca şi cum ar fi o tornadă, într-o formă aerodinamică şi o vertiginoasă spirală. Lucrările pot continua la exterior, unde vor mai fi construite 10 turnuri şi o altă faţadă. Deşi unii au precizat că va fi terminată în 2025, alţi arhitecţi prevăd finalizarea lucrărilor în 2030.
Cu trei ani în urmă, o nouă polemică s-a născut în jurul „Sagradei”. Traseul subteran al trenului de mare viteză, dorit de Primăria din Barcelona, trebuia să treacă, din întâmplare, prin apropiere de „Sagrada Familia”. Urbaniştii au fost acuzaţi că fragilizează edificiul. După 3 ani de certuri politico-economice, experţii UNESCO au dat asigurări că nimic, nici slăbirea terenului, nici vibraţiile nu vor pune în pericol construcţia. Dacă primarul a triumfat, localnicii nu sunt totuşi prea liniştiţi.
Sacru şi profan în oraşul modernismului
Spitalul Santa Creu i Sant Pau
Barcelona celebrează în acest an printr-o serie de evenimente şi expoziţii „Anul Cerda”, pentru a acoperi 150 de ani de la planul de sistematizare a oraşului, graţie căruia a fost creat districtul „L’Eixample”. Astăzi, numele inginerului Ildefons Cerda i Sunyer pentru unii spune puţin, pentru alţii mult. Capitala catalană, îmbinată cu opera lui Gaudi, este astăzi fascinantă şi datorită planurilor lui Cerda, care, începând din 1859, a dărâmat zidurile medievale, oraşul putându-se dezvolta de la sud la nord, în jurul Pieţei Catalunya, propunând construirea unui imens complex rezidenţial care se întindea de la Monjuic la râul Besos, urmând o linie în unghi drept, formată din străzi paralele şi perpendiculare pe ţărmul mării. Proiectul prevedea multe spaţii verzi şi a rămas până astăzi unul dintre cele mai importante proiecte urbanistice ale Europei moderne, cu străzile sale largi de 20 de metri, cu trotuarele cu sute de cafenele, localuri publice şi magazine de modă. Se alcătuia astfel un model omogen de cvartale enorme, numite „manzanas”, cu colţuri rotunjite şi cu latura de 110 metri, întretăiate doar de cinci străzi late: două şosele perpendiculare, Gran Via şi Passeig de San Juan şi trei străzi diagonale. Planul prevedea construirea, pe numai două laturi ale acestor „manzanas”, de clădiri cu cel mult cinci etaje, pentru ca toate apartamentele să fie luminoase, în timp ce restul zonei urma să fie transformat în spaţiu public. Oraşul-grădină s-a transformat treptat într-o pădure de case cu superbe ornamente florale din ceramică şi cu balcoane arcuite, cu balustrade din fier forjat, în care copacii adevăraţi au fost lăsaţi înşiruiţi pe marginea bulevardelor lungi şi aglomerate. O poveste de succes este splendida „Il Passeig de Gracia”, inaugurată înainte de doborârea zidurilor şi de construirea marilor bulevarde.
Pe această stradă, fiecare casă, cu silueta ei inconfundabilă, reprezintă un monument de arhitectură. Să amintim numai splendidele „Casa Amatler” (ce găzduieşte astăzi Casa Ciocolatei şi Institutul de Artă Hispanică), realizată de Puig i Cadafalch, considerată şi „manzana de la Discordia”, un colţ modernist în care se îmbină stiluri diverse, „Casa Batllo”, una dintre operele de faimă ale lui Antoni Gaudi, construită, între 1904 şi 1906, din piatră dură, modelată în forme cizelate, în timp ce etajele zâmbesc în miile de nuanţe ale emailului, ale sticlei colorate şi ale balcoanelor pline de viaţă, un triumf al curbelor de o senzualitate discretă. Tot pe Passeig de Gracia se află un alt simbol artistic al Barcelonei, „Casa Mila”, cunoscută sub numele de „La Pedrera”, semnată de Gaudi, construită fără pereţi de susţinere, metodă folosită mai târziu şi de Le Corbusier. „Casa Macaya”, terminată în 1901, pe a cărei faţadă albă, excelent restaurată, se văd capitelurile originale ale ingeniosului Eusebi Arnau, „Casa Serra”, operă a lui Puig i Cadafalch, terminată în 1908, „Casa Terrades”, cunoscută mai bine drept „Casa de Les Punxes”, terminată în 1905, de acelaşi arhitect, concepută ca un adevărat castel medieval. În alt cartier este şi „Casa Lleo Morrera”, terminată în 1906 de Domenech i Montaner, concepută ca operă completă de artă, în care arhitectul şi-a atribuit rolul de dirijor al unei ample echipe de meşteşugari, admirabilă pentru formele sale arăbeşti, pentru balcoanele rotunjite şi pentru turnuleţul construit după modelul unui turn oriental, care îi dă aerul unui mic templu. Splendidul spital Sant Pau, considerat unul dintre impunătoarele monumente europene moderniste, inclus pe lista monumentelor UNESCO, poartă semnătura lui Lluis Domenech i Montaner. Proiectul său aduce 48 de pavilioane dispuse conform unui plan urbanistic, unind de fapt 6 spitale, care alcătuiau o citadelă a suferinţei, însufleţită de forme vesele şi de bucuria artei. Un edificiu emblematic este „Palau Robert”, al arhitectului francez Henri Grandpierre, realizat în 1903, din piatră de munte, în stil neoclasic, cu una dintre faţade pe Passeig de Gracia.
Toate se continuă cu un „pătrat de aur”, un adevărat muzeu în aer liber al modernismului catalan. „L’Eixample” este încununarea visului clasei bogate de a trăi într-o nouă realitate, într-o utopie concepută de marii artişti ai modernismului.
Oraşul viitorului
Cei care au avut norocul să vadă Barcelona de mai multe ori în ultimii ani au putut observa că oraşul se schimbă în mod radical, de la o zi la alta. Cele aproape două decenii de lucrări frenetice, începute cu prilejul Jocurilor Olimpice, au deplasat centrul de gravitaţie al oraşului, pentru a scăpa de complexul „splendida capitală a unei ţări noi cu origini străvechi”. Oraşul se împarte între istoria sa de mare metropolă şi contextul actual de oraş literar neterminat. În Barcelona s-au demolat vechile cartiere şi oraşul s-a deschis către mare, redescoperindu-şi originile mediteraneene. Epicentrul acestei transformări se află pe ţărmul stâncos al mării, blocat odinioară de spectrele industriale ale portului şi acum modificat ca prin farmec într-o fâşie de kilometri întregi de plajă de nisip fin, flancaţi de lucrări de artă contemporană, aşa cum este „David şi Goliat” al lui Antoni Llena, o piesă reprezentativă pentru această deschidere urbanistică nouă. Oraşul viitorului îşi înalţă contururile pe verticală, ca în „Zona Franca”, desenată de Zaha Hadid, cu turnurile sale spiralate, ce include nucleul Campusului şi al Universităţii Politehnice din Catalunya. Un spectaculos cub dotat cu noile tehnologii, din metal şi cristal, de 145 de metri, a fost proiectat de Frank O. Gehry. „Turnurile Olimpice”, doi zgârie-nori aproape identici, de peste 150 de metri, sfidează înălţimile, tot aici aflându-se şi uriaşul „Peşte de Aur”, realizat de Frank O. Gehry, o sculptură de bronz de peste 50 de metri lungime. „Cel căzut”, lucrarea lui Beverly Pepper, care împodobeşte Parcul „Gării de Nord”, este o piramidă luminoasă, concepută ca un omagiu adus marilor artişti ai modernismului, prin combinaţiile strălucitoare de culori.
Casa Lleo Morera
Conceptele arhitectonice complicate sau senzaţionale inspiră capodopere precum „Teatrul Naţional” al Catalunyei, „Avenida Icaria” sau uluitorul „Turn Agbar”, luminat feeric noaptea. Arhitecţi de talie mondială, precum David Chipperfield, cu proiectul „Ciudad de la Justicia”, Dominique Perrault, cu hotelurile „Nova Diagonal” şi „Hesperia Diagonal”, şi Ricardo Bofill, cu „Portul Barcelonei” întins pe 15 hectare, dau naştere unui oraş spectaculos al zgârie-norilor.
Juan Miro, predecesorul acestei revoluţii, a făcut aluzie în sculpturile sale monumentale la perioada de reforme care au adus oraşului spaţii de locuit şi noi perspective. Parcul „Espanya Industrial”, deschis în 1985, a fost creat într-o zonă unde se afla odinioară o imensă fabrică de textile, astăzi reprezentând o transformare fundamentală a peisajului urban. „Turnul Catalunya”, aflat în piaţa din faţa Gării Sants, se desprinde cu greu de dominaţia „Dragonului” lui Andre Nagel. Alte două turnuri cu 26 de etaje, situate lângă spitalul „Llobergat”, desenate de Toyo Ito şi Fermin Vazquez, au o înălţime de 110 metri, incluzând hoteluri şi birouri comerciale, ele sunt prezentate sub forma unui nucleu cilindric, iar centrul impozantului edificiu serveşte organizării a numeroase evenimente expoziţionale. Tot pe verticală, o altă construcţie de zgârie-nori, cu o înălţime de 110 metri şi cu 24 de etaje, „Turnul Telefoniei”, din cartierul rezidenţial „Diagonal Mar”, uimeşte.
Gazdă a Forumului Mondial pentru Pace, în urmă cu şase ani, Barcelona s-a întrecut pe sine, inaugurând structuri impresionante menite să modifice aspectul urban. „Piaţa Europei”, concepută de Albert Viaplana, va fi unul dintre districtele economice şi financiare cele mai importante, cu 28 de etaje, lucrată cu cele mai noi tehnologii, părând o navă cosmică.
Frământarea lăuntrică a Barcelonei nu avea cum să treacă neobservată în ochii lui Vazquez Montalban, care şi-a adus cea mai intensă contribuţie la transformarea localităţii într-o urbe literară. Scriitorul înfăţişează oraşul ca pe o femeie aflată în căutarea propriei identităţi, o femeie frumoasă cu o personalitate dificilă, care vrea să găsească iubirea veşnică, dar dă peste căpitanul păcătos, docherul frământat…
Barcelona Style, la braţ cu Woody Allen
Scenă din filmul Vicky Cristina Barcelona
O supă de legume, cu o salată de pinoli, frunze de dovleac, pregătite cu artă de bucătarul pakistanez de la „Organic”, ex-magazinul unui teatru, devenit un restaurant vegetarian original, pe care Woody Allen îl frecventa în timpul filmărilor recente la „Vicky Cristina Barcelona”. Celebrul bulevard Rambla, o pitorească arteră, în care timpul curge precum un râu, cu cântăreţi ambulanţi, flaşnetari cu papagali, cu pescăruşi şi porumbei, devenit o imensă scenă cu oamenii-copac, oamenii de ceară, balerini, fantasme care pedalează, era un alt loc de plimbare al lui Woody Allen. Rambla a fost dintotdeauna o arteră plină de viaţă, pe care poţi întâlni cele mai diverse forme de showbiz, de la faimoasele statui vivante la numere muzicale. Să mai adăugăm şi nenumăratele florărese, care-şi strigă marfa. „Rambla nu e doar o arteră urbană, ci o venă publică, ce ajunge să injecteze oraşul în cea mai moale parte a trupului, adică în ochi”, scria Quim Soler în „24 de ore”, referindu-se la puhoaiele de oameni care curg de dimineaţa până dincolo de miezul nopţii. Ca şi în vremea marilor târguri medievale, turiştii se plimbă, vrând să uimească şi să se lase uimiţi, prin acest tunel, uneori kitsch. Fabuloasă şi azi, Piaţa „St. Josep de la Boqueria”, construită în 1840 pe ruinele unei mănăstiri carmelite, deschisă din Rambla, ce oferă un spectacol de culori şi arome care în ciuda atracţiilor turistice şi-a menţinut scopul iniţial de principală sursă de aprovizionare din vechiul oraş. Restaurantul „Casa Calvet” este un alt edificiu modern, desenat de Gaudi. Bucătarul-şef, Miguel Alija, a investit într-o gastronomie mediteraneană de clasă, cu salată de astice, cu ulei de vanilie. „El Paraigua” este găzduit într-o clădire modernistă, cu muzică pop, rock şi funk, dar mai ales samba. La fel şi „Galeria Rosa Bianca”, cu mobilier stil Art Nouveau şi atmosferă ideală pentru a gusta o cafea sau un ceai între opere de artă şi expoziţii fotografice.
„Casa Fuster”, un alt edificiu simbol al artei moderne, a fost transformată într-un luxos hotel care adăposteşte şi „Cafe Viennese”, în faţa căreia Woody Allen cânta la clarinet în timpul filmărilor. Allen a descoperit şi alte locuri încântătoare ale oraşului, precum „Palau de la Musica Catalana”, în cartierul „Barrio Gotico”, sau barul „Salvador”, unde se vorbeşte numai catalana, unde a gustat, după cum mărturisea, un stufat cu ardei foarte picanţi, care i-au distrus stomacul. S-a oprit şi la barul „Quatre Gats”, în preajma pictorilor care îl frecventează. Regizorul recomandă „Botafumeiro”, unul dintre restaurantele emblematice ale oraşului, ce numără 30 de ani de existenţă, renumit pentru felurile sale de peşte şi moluşte, dar şi aragostele gătite în stil galician, sau „Eraco den Freixa”, cu o elaborată bucătărie catalană de autor, şi, de ce nu, „Lasarte Restaurante” al prestigiosului bucătar Martin Berasategui, cu specialităţi basce, sau pe cel cu bucătărie franceză, Le Relais de Venise „Son Entrecôte”. Pe Rambla, la „Ciudad Condal”, opriţi-vă pentru savuroase şi colorate tapas, dar şi o bere blondă. Pentru cei ce iubesc dulciurile, „Oriol Balauer” se distinge prin localul său de o eleganţă extravagantă, dar şi pentru specialităţile de ciocolată.
Barcelona reprezintă oraşul ideal pentru cine vrea să facă shopping, cunoscut atât pentru „Il Corte Ingles”, dar şi prin „Diagonal Mar Centre Comercial”, ori prin elegantele sale magazine de bijuterii, de haute-couture, de marochinărie, de porţelanuri, prin galerii de artă, prin magazinele de vinuri pentru „gourmet”, sau boutique-urile cu design deosebit. Pe scurt, un oraş în care nu te plictiseşti. În această înşiruire ne este greu să vorbim despre nenumăratele muzee, parcuri, cum este cel de la „Ciutadella”, creat în urmă cu 124 de ani, cu faimoasa şi spectaculoasă bancă ce înconjoară terasa Parcului Guell, concepută de Gaudi şi terminată de arhitectul Jujol, sau despre bogăţia bisericilor şi catedralelor, aşa cum este celebra „Santa Maria del Mar”, veche de 123 de ani.
Pe Rambla, după miezul nopţii, puteţi poposi la „Tablao Cordobes”, un restaurant cu bucătărie mediteraneană, specializat în tapas şi paella, cu muzică din regiunea Granadei şi flamenco. Reţeaua „El Asador de Aranda”, dintr-un edificiu emblematic al arhitectului Juan Rubbio, s-a transformat într-un spectaculos salon ce pare scos din „1001 de nopţi”, cu o delicioasă bucătărie catalană tradiţională. Poposiţi şi la „Lonja de Tapas”, cu renumitele şi delicioasele sale tapas, sau taverna cea mai veche din port, ce a împlinit 50 de ani, „Can Ramonet”.
Woody Allen şi Scarlett Johansson, în timpul filmărilor pe Passeig
Luminile şi umbrele conturează neîncetat formele clădirilor din „Cartierul Gotic”, inima oraşului şi adevărat labirint de străzi şi de oameni. La „Muzeul Frederic Mares”, întemeiat de celebrul sculptor în 1947, te uimesc bogatele colecţii de sculpturi antice. Sala de concerte de la „Palau de la Musica” este inundată de luminile multicolore, filtrate prin imensul luminator în formă de cupolă răsturnată. Chiar dacă faţada de cărămidă roşie împodobită cu mozaicuri, coloane şi un impozant grup sculptural,
nu provoacă o impresie puternică, marea sală de spectacole, cu pereţii săi de sticlă, cu vitralii şi cu miile de reflecţii naturale care se scurg din cupolă, este o capodoperă remarcabilă, creată de Lluis Domench i Montaner. Spectaculoasă este şi galeria din jurul sălii de concerte, împodobită cu splendide coloane acoperite de mozaicuri şi numeroase candelabre. Aici se desfăşoară până în 23 noiembrie cea de a 42-a ediţie a „Jazz Festival”, avându-l ca invitat şi pe Chick Corea. Fiecare zi se termină la miezul nopţii, iar publicul, după aceea, se retrage la „Bistrot Jazzistic” de la „Jardinets de Gracia” sau la „Gran Hotel Havana”, pentru a se delecta cu muzica lui Il Sopar&Blues, unde concertele continuă până în 2 decembrie, avându-l ca invitat pe Richard Galliano. Alte stiluri muzicale, precum cel al clasicilor americani cu influenţe africane, pot fi auzite, pe perioada lunii decembrie, la „Palau de la Musica”, având-l ca solist pe Miguel Rios, unul dintre starurile rockului iberic. La „Cordobes”, ce datează de 30 de ani, nu pierdeţi un senzaţional spectacol de flamenco.
Schimbând genurile, la „Teatre Nacional de Catalunya”, sunt incendiare seri de muzică şi poezie. În 25 noeimbrie, va avea loc premiera spectacolului „August: Osage County”, piesa actorului şi dramaturgului Tracy Letts, premiată cu Premiul Pulitzer şi cu Premiul Tony, în 2008.
La „Teatrul Romea”, în regia lui Julio Manrique, poate fi văzută, până în ianuarie, „Livada de vişini” de Cehov. „Fantastice creaturi” este titlul unui spectacol susţinut de „Cirque du Soleil”, la Plataforma del Zoo Marí, pe tot parcursul lunii decembrie. Iubitorii de muzică clasică sunt invitaţi la o vastă paletă de concerte la „Plaza de las Artes”, în spatele Teatrului Naţional, în moderna sală cu 2.300 de locuri, creată de arhitectul Rafael Moneo, ce adăposteşte Orchestra Simfonică a Barcelonei.
La Teatrul „Lliure de Gracia”, veţi putea aplauda „Pisica pe acoperişul fierbinte” de Tenneessee Williams în versiune catalană, în regia lui Alex Rigola, spectacole ce pot fi vizionate până la sfârşitul anului.
