Oul de Aur (21)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

AL DOUĂZECI ȘI NOUĂLEA

(180-237/?/)

– Anonimul –

Despre asceză

Și viața Celui de Al Douăzeci și nouălea este o poveste. Sau o altă poveste… Scribul o consemnează, caută locul evenimentelor pentru a le așeza într-o ordine firească, se minunează alături de cititor. (Cîteodată are impresia că, după atîtea minuni și după atîtea grozăvii, nu mai există nimic apt de a-l uimi. Dar lucrurile se repetă – cu mici și neînsemnate modificări – încît, uitînd tot ce a fost, scribul devine iarăși și iarăși curios și, înghe- suindu-se printre ceilalți gură-cască, urmărește spectacolul cu sufletul la gură. Oare nu este acesta cel mai minunat lucru? Să poți muri și învia de atîtea ori alături de eroii unei lumi atît de lipsite de imaginație?)

Al Douăzeci și nouălea, frații săi, mama sa și întreaga familie a surorii mamei sale au părăsit Roma pe vremea cînd Nătărăul încă nu-și tocase întreaga avere, însă persista de acum în ne- bunia-i de a dărui te miri cui tot ce avea asupra sa. Că au plecat scîrbiți de prostia unui asemenea cap de familie sau că l-au părăsit pur și simplu, urmînd un alt îndemn, nu se mai poate reconstitui. Oricum, faptul că tatăl se lepăda atît de ușor de bunuri nu era un lucru condamnabil din partea unor apropiați căutînd asceza. Din punctul acesta de vedere, Nătărăului nu trebuia să-i fie frică de nemulțumirea familiei și dacă n-a părăsit Roma împreună cu ai lui, aceasta se datorează, probabil, faptului că vedea un alt rost pentru viața sa.

Al Douăzeci și nouălea a intuit primele dubii în legătură cu preceptele morale ce i-au fost inoculate în mod tradițional cînd, copil fiind, a trăit scurta domnie a lui Didius Iulianus.

N-avusese decît treisprezece ani cînd Marcia, concubina lui Commodus, pusese la cale uciderea împăratului care se crezuse Hercule. Poporul a aclamat fapta conspiratorilor și s-a bucurat și mai mult de urcarea pe tron a lui Pertinax. însă, abia investit cu imperiul, acesta a fost ucis chiar de cei ce l-au înălțat, iar domnia a fost scoasă la mezat. A cîștigat un senator bogat, fost consul pe vremuri. Se numea Didius Iulianus și a putut satisface mai mult decît alții lăcomia pretorienilor. Peste cîteva luni, cînd au fost găsiți alți pretendenți la tron, Iulianus avea să plătească și cu viața trecerea sa în rîndul imperatorilor Romei. Murind, disprețuit de toată lumea, Iulianus se tînguia în fața soldaților veniți să-l ucidă: „Ce rău am făcut eu? Pe cine am omorît?”

Copilul de treisprezece ani cerea lămuriri în numele moralei învățate: într-adevăr, de ce a trebuit să moară Didius Iulianus, singurul împărat al Romei care n-a condamnat pe nimeni la moarte (cumpărîndu-și numai cu bani și nu cu leșuri tronul)? întrebările sale erau periculoase. Orice veste sosea în legătură cu noul împărat, o punea în paralel cu măruntele fapte ale acelui nefericit Didius Iulianus și ajungea la concluzia că nu era cu nimic superior ceea ce făcea stăpînul actual. Altă dată compara, la fel de imprudent și în fața prea multor urechi, faptele unui Nero sau ale unui Domițian și făcea ce făcea și-l scotea pe nu de mult osînditul Iulianus mai presus. Copilul nu se lăsa impresionat nici de eroism, nici de virtute, nici de disciplină, nici de respect, nici de credință. Virtus, pietas, fides nu sînt decît vorbe goale, spunea el încă de atunci, dacă nu se adună într-un comportament general al iubirii semenilor. Eroismul într-o singură împrejurare, oricît de măreț, nu reprezintă nimic în caz că în restul vieții personajul s-a purtat egoist sau nepăsător. Copilul condamna eroii și zeii greci, deși (între apropiați) nu era mai îngăduitor nici cu strămoșii romani. Rudele erau îngrozite, temindu-se că vorbele copilului vor atrage furia autorităților.

– Vremurile sînt grele, mai nesigure decît oricînd, s-au întîlnit cazuri – și nu puține – cînd familii întregi au fost exilate sau chiar executate pentru mult mai puțin.

Însă Al Douăzeci și nouălea nu era dispus să tacă atîta vreme cît nu i se putea dovedi că ar fi fost mai virtuos cutare împărat sau cutare erou decît Didius Iulianus, cel peste tot hulit deși n-a omorît pe nimeni.

Cu toate amenințările și cu toate pedepsele, copilul și apoi adolescentul n-a putut fi redus la tăcere și, încetul cu încetul, familia a început să se lase convinsă și să creadă tot mai mult ca el. Neobișnuită, logica Celui de Al Douăzeci și nouălea era intransigentă și tînărul o urmărea cu perseverență pînă la ultimele consecințe.

Preocupat de asemenea probleme, la nici cincisprezece ani, copilul era o figură aparte. Fiul Nătărăului avea o morală proprie, pe care nu se sfia s-o propage oriunde și față de oricine. Era atît de sigur în afirmații, încît i-a făcut și pe alții să creadă că sînt determinante asemenea chestiuni: pe frații săi, pe verișorii săi, dar și pe mai mulți adulți din familie. De copil devenise o mică autoritate.

„După ce Septimius Sever, învingător în războiul cu ceilalți pretendenți la tron, îl reabilitează pe Commodus și și-l declară frate, Al Douăzeci și nouălea își ia familia – cu excepția Nătărăului – și părăsește Roma. Un loc unde ucigașul mai multor mii de oameni este reabilitat în prezența atîtor supraviețuitori placizi nu era făcut pentru o viață așa cum și-o imagina tînărul moralist.” Așa au povestit mai apoi rudele lui, atunci cînd așa ceva se putea spune fără riscuri cu voce tare. Dar tot ele au trebuit să admită că fiul Nătărăului n-a plecat din orașul pierzaniei întorcîndu-i spatele și considerînd că, nemaivăzîndu-l, acela nu mai exista. Ai Douăzeci și nouălea pretindea, dimpotrivă, că nimeni nu are dreptul să fugă dintr-un loc de parcă nici n-ar fi fost vreodată acolo, doar fiindcă în acel punct s-a în- tîmplat un iucru nevrednic. „Niciodată nu este de vină Dumnezeu, de fiecare dată oamenii sînt cei ce greșesc. La fel, în împărăția aceasta, vina nu este atît a celor mari, ci a inșilor mărunți, cei ce le-au dat puterea și prilejul împăraților și demnitarilor nevrednici!”

„Și ce să facem?” îl întrebau cei ce-l ascultau. „Mai-marii lumii acesteia sînt puternici și țin frîiele în mînă. Noi sîntem risipiți și avem pumnii goi.”

„Ce să faceți? Ceea ce vă spun să faceți!”

„Ei sînt puternici, repetau ceilalți, ne omoară ca pe niște muște.”

„Dacă sînteți muște, muriți ca niște muște!” Al Douăzeci și nouălea avea niște ochi ca niște pete de cer. „Dar dacă ar trebui să vă omoare pe toți, nici ei n-ar mai avea supuși și n-ar mai avea nici putere, nici măreție vremelnică. Ar deveni niște oameni ca voi!”

„Cei ce s-ar duce primii ar muri pentru ceilalți!”

„Cei ce nu se duc, deși știu că trebuie să meargă, sînt vinovați. Eu știu, așa că eu sînt cel mai vinovat și eu trebuie să fiu primul pedepsit!”

Și Al Douăzeci și nouălea se pedepsea zilnic prin posturi și renunțări. Romanii spuneau că tînărul este nebun, iar grecii, luîndu-se după Terențiu, îl numeau „Heautontimorumenos” – „Cel ce se pedepsește singur”. Căutîndu-i o poreclă sub care să-l ascundă, scribul găsește potrivită expresia, însă prea greu de pronunțat. De aceea a trebuit să se oprească la un alt nume. însă nici unul nu i se potrivea fiului Nătărăului: sau era dificil de rostit sau nu acoperea realitatea. Al Douăzeci și nouălea, printre atîtea asceze, a renunțat, pînă la urmă, chiar și la propria-i identificare. Lipsa numelor devine astfel logică. „Cine n-a fost numit nici n-a existat, nefiind nimic fără cuvînt.” Al Douăzeci și nouălea a terminat prin a trăi și a se topi ca o umbră pe pămînt: singur și neînsemnat. Al Douăzeci și nouălea a fost Anonimul.

Fiul Nătărăului a șters cu îndărătnicie orice urmă a trecerii sale prin lume, însă, la cîțiva ani după ce a murit, unii martori oculari i-au însemnat faptele* și, o vreme, Anonimul a fost considerat un sfînt. Totuși, apoteoza sa nu a avut loc niciodată în mod oficial, nici un papă nu i-a canonizat amintirea și peste două secole memoria lui a început să deranjeze, montanismul său – cît o fi fost – stigmatizat, iar copiștii au șters cu evlavie faptele lui, amintirea lui, spusele lui. După atîta timp, crezînd că-l pedepsesc, bieții scribi părtinitori n-au făcut decît să-i îndeplinească dorința cea mai arzătoare: să-i desăvîrșească asceza, făcîndu-l să dispară pentru totdeauna din nesfîrșita listă a celor ce au fost.

Pînă atunci, însă, cei ce s-au ocupat de viața Anonimului au interpretat în mod diferit plecarea-i din Roma la vîrsta cînd încă abia îi mijiseră primele tuleie. în principiu, s-a afirmat fie că Al Douăzeci și nouălea ar fi părăsit capitala dat fiind un ordin de expulzare, ca urmare a vinii de a fi introdus o religie ilicită sau că ar fi făcut parte dintr-o comunitate netradițională – ceea ce din punct de vedere legal era identic fie că ar fi vrut să scape de tentațiile unei vieți pe care o considera fundamental vicioasă, tentații pentru care considera că e încă prea tînăr spre a li se putea opune. însă, ni se spune, Anonimul ar fi prevenit autoritățile: „Am plecat pentru ca să vin. Acum picioarele mele nu mă pot încă susține îndeajuns, dar cînd mă voi întoarce, voi avea mii de picioare și ele mă vor duce după cum mi s-a arătat! “

’ Și Eusebiu din Caesarea, „Herodot-ul patristicii”, mai amintește, un secol mai tîrziu, printre așa-numitele „evanghelii suplimentare”, „Evanghelia anonimă”, care în perioada lui a ajuns, se pare, la maxima ei circulație. Unii exegeți au încercat să-l descopere pe Al Douăzeci și nouălea în Evanghelia lui Marcion, fiul episcopului din Sinope din Pont. Ascetul acela, mort cu vreo zece ani înainte de a se naște Anonimul, ar fi anticipat în scrierea sa condamnată figura fiului Nătărăului, ceea ce le-ar fi dat amîndurora, și autorului inspirat și eroului prezis, o enormă prestanță. în ciuda (puținelor) datări certe păstrate despre Marcion și despre Anonim, datări ce-l plasează pe primul în mod categoric cu o generație înaintea celuilalt, n-au lipsit nici cazurile cînd personajele au fost asimilate, mai ales datorită ascezei proverbiale la care s-au supus amîndouă.

Dacă ar fi să urmărim firul atît de corupt al puținelor copii ale Evangheliei după Marcion, ar trebui să povestim un episod al plecării din Roma a unui tînăr ucenic urmat de mai toate rudele sale, cu excepția tatălui. însă nici fragmentul cu pricina nu ne dezvăluie de ce a părăsit acela capitala imperiului, ci doar ce i s-a întîmplat pe drum, pînă să ajungă în Africa, după ce a colindat, în fruntea unui cortegiu tot mai numeros, Grecia, Siria, Bitinia, Antiochia, pentru a reveni prin nord, pe la gali, și a coborî, apoi, prin Hispania în Egipt și Libia, la Alexandria și Cartagina, înainte de a se întoarce la Roma. Toată odiseea Anonimului, desigur că inițial mult mai amănunțit descrisă, rezumată în cîteva capitole, are, totuși, la un moment dat, un aer de adaos, constituind o evanghelie în evanghelie. Probabil că a fost introdusă tîrziu, restrînsă de un copist conștient de faptul că o interpolație atît de masivă nu poate rezista și, apoi, eliminată cu totul. Varianta păstrată în inepuizabilele unghere ale extraordinarei biblioteci a mînăstirii Ferme zu Chiuso, locul care l-a ajutat pe scrib de fiecare dată cînd a apelat la el, reprezintă un ghid ușor fantastic al acelor ani din viața Anonimului. Repro- ducînd cu precauție, scribul va alege ceea ce i se pare mai puțin corupt, ceea ce ar putea oferi o impresie dacă nu de plauzibil, măcar de inteligibil pentru mintea cititorului de peste aproape două milenii.

De pildă:

„Anonimul și-a chemat frații și surorile, soții și ucenicii și le-a spus să se pregătească de drum. Aceia l-au întrebat de

ce (trebuie) să părăsească Roma. întrucît nici atît de rău nu le-a mers.

Iar Anonimul le-a spus: Tocmai de aia!

Dar nici în închisoare n-au fost tîrîți, au continuat ceilalți.

Iar Anonimul le-a răspuns: Tocmai de aia!

Dar nici să ne omorîm între noi n-am fost obligați, au încercat iarăși aceia să-l înduplece.

Și Cel Fără De Nume le-a răspuns: Tocmai de aia!

Apoi s-au adunat cu toții și au plecat nu direct pe Via Salaria spre Asculum sau Firmum, pentru a se îmbarca de acolo, și nici n-au luat de la început calea Viei Appia, ci s-au dus mai întîi pe Via Latina pînă la Capua.“

Anonimul „i-a trimis să propovăduiască împărăția lui Dumnezeu și să tămăduiască pe cei bolnavi.

Să nu luați nimic cu voi pentru drum, nici toiag, nici traistă, nici bani, nici pîine, nici două haine. în orice casă veți intra, să rămîneți acolo pînă ce veți pleca din locul acela. Și, dacă nu vă vor primi oamenii, să ieșiți din cetatea aceea și să scuturați praful de pe picioarele voastre, ca mărturie împotriva lor.

Au plecat și au mers din sat în sat, propovăduind Evanghelia și săvîrșind pretutindeni tămăduiri.”

(Pasaj identic cu Luca 9, 2-6, ar zice scribul, însă preluările sînt masive, chiar dacă nu întotdeauna foarte fidele.)

Într-o zi, pe cînd se odihneau într-un sat, au auzit un cavaler povestind cum a trăit el la Roma pe vremuri, sub împăratul Commodus, cum i-au fost omorîți frații și cumnații numai fiindcă erau bogați și prefectul pretoriului le-a găsit vină spre a-i ucide și a le lua averile, cum au fost judecate, osîndite și ucise sau spulberate în cele patru zări familiile dușmanilor (cavalerului care povestea toate astea) și cum, după trecerea furtunii, el s-a pomenit atît cu bunurile rudelor dispărute în urgie, cît și lipsit de potrivnicii risipiți și ei. Zeii i-au fost favorabili, aprecia omul, făcîndu-l bogat și fără a trebui să se mai teamă de dușmani. Drept urmare, se grăbea la Beneventum spre a-i mulțumi zeiței Isis din acel municipiu. „Vedeți! le-a spus Cel Fără De Nume soților și ucenicilor săi. Omul acesta se duce să-i mulțumească zeiței lui numai fiindcă i-au pierit neamurile și au fost omorîți alți oameni din Roma, pentru că au fost ucise femeile acelora și le-au fost sugrumați pruncii. Dacă vă puteți bucura și voi de așa ceva, rămîneți unde vă merge bine, dacă nu, veniți cu mine! Iar dacă rămîneți, pregătiți-vă ca și aiții să se bucure de moartea și urgisirea voastră și a copiilor voștri!¹¹

Într-altă zi, l-a auzit pe unul zicînd cum a scăpat el din închisoarea mamertină din for. El, le-a spus, aștepta să fie judecat și osîndit pentru o vină gravă, pe care n-o poate numi fiindcă, în general, acel delict este răsplătit de magistrați cu sentința capitală. Oricum, este vorba despre o vină foarte gravă, le-a repetat omul și cei ce-l ascultau avură impresia că povestitorul se iaudă cu cele săvîrșite. Numai că el a reușit să-i convingă pe paznici că un altul, cu care, e drept, semăna puțin, ar fi fost el și, pînă la urmă, celălalt a fost gîtuit, iar lui i-au dat drumul.

„Vedeți! le-a spus Cel Fără De Nume soților și ucenicilor săi. Omul acesta se bucură pe față fiindcă în închisoarea mamertină a murit un nevinovat în locul lui. Dacă așa gîndiți și voi, duceți-vă înapoi la Roma! Dar și dacă nu gîndiți așa, puteți să vă întoarceți în capitală, puteți să vă strecurați în închisoarea din for, numai că acolo trebuie să luați locul tuturor celor uciși pe nedrept! Dacă nu sînteți încă suficient de pregătiți, dar totuși nu gîndiți ca omul acesta, veniți cu mine!”

[Pentru că mai erau și alții printre cei de față, cineva, auzind toate cele ce s-au spus, a anunțat garda și vinovatul a fost prins și pus sub pază pentru a fi trimis la judecătorii săi. însă, dimineață, cînd să-l trezească soldații, constatară că prizonierul lor a scăpat iarăși, în locul lui fiind legat Anonimul. Întrebîndu-l cum a ajuns acolo, Cel Fără De Nume a refuzat să răspundă și soldații au crezut că e mut și cu mințile rătăcite. Atunci, martorii discuției din ajun le-au spus soldaților că l-au auzit vorbind doar cu o zi înainte (pe Anonim). Pricina era însă prea complicată, soldaților le era frică să nu fie pedepsiți fiindcă l-au lăsat să fugă pe adevăratul vinovat, așa că au considerat că nenorocitul găsit legat în locul arestatului și-a pierdut mințile de frică. Mai înainte s-au gîndit să-l folosească în locul delincventului, dar substituirea era prea riscantă și i-au dat drumul. ]

A treia oară l-au auzit pe altul zicînd că s-a îmbogățit la luptele de gladiatori, pariind pe echipa lui Caracalla împotriva celei a lui Geta. Pe urmă, a organizat el însuși lupte, însă lipsa acută a războaielor, micșorînd prea mult numărul sclavilor și mărindu-le în mod cu totul exagerat prețul, l-a obligat să caute alte surse de unde să-și poată strînge luptătorii. Există oameni, povestea el, care pot fi momiți cu băutură sau chiar cu prafuri indiene; după o vreme, ei obișnuindu-se prea tare cu ele, n-ai decît să faci ce dorești cu ei. Numai că degeaba au decăzut acei oameni din toate drepturile de cetățeni, ei devin și în realitate niște epave și satisfac prea puțin publicul venit să-i vadă. Mai bine e cu osîndiții, cu profanatorii zeilor și cu creștinii, cu hulitorii și cu stricătorii cutumelor. După aceia nici nu trebuie să te duci pînă cine știe unde: pe ei îi culegi din stradă, așa cum țăranul nu trebuie decît să întindă mîna pentru a strînge roadele pomului din livadă. Și, la fel cum ar fi păcat pentru stăpînul pomului să lase fructele pe ramuri, ar fi o dovadă de ușurință să nu-i aduni pe toți sectanții ce colindă fără nici o rușine străzile Romei, să nu-i arunci în arenă și să nu distrezi publicul cu ei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.