Oul de Aur (43)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Iar la conferința de presă în urma decorării sale cu prilejul împlinirii vîrstei de optzeci de ani, Bertoldi a concluzionat:

„Eu m-am ocupat toată viața de opera unui autor azi aproape cu desăvîrșire necunoscut. Am avut șansa de a urma lucrările unor mari savanți, fiind destul să ne gîndim doar la maestrul meu, Emilio Conți. însă pe cît de neobișnuit a fost subiectul muncii mele, pe atît de neobișnuită a fost și sarcina mea. De altfel, taina se și potrivește cu taina. Vă pot, totuși, asigura că satisfacțiile intelectuale trăite au compensat din plin o viață petrecută în umbră. (…) Cînd eram mai tînăr și mai nerăbdător, am publicat prin reviste unele extrase din mai multe capitole din monografia mea despre Eusebius din Nicaea. Acestea mi-au adus un prestigiu nemeritat. (Printre specialiști, desigur. Pentru majoritatea covîrșitoare a intelectualilor n-am realizat nici atunci nimic… Și cîți specialiști există în domeniu?) în privința monografiei… Vă asigur că opera Întreagă nu va vedea niciodată lumina tiparului. Am depășit de mult trufia tinereții și am învățat – era și timpul! – că există cărți care e mai bine să nu fie scrise niciodată. Eu am greșit și am terminat monografia. îmi cer scuze!” Fraza a fost primită cu aplauze amuzate de către publicul monden. Dar capodopera lui Bertoldi n-a fost găsită, într-adevăr, niciodată.

Și, în sfirșit:

„Există arme care distrug orașe întregi, există bombe apte de a contamina generații, însă cele mai cumplite dintre toate sînt cele ce răpesc omenirii speranța. Nu este vorba despre o speranță în general, ci despre speranța măruntă a fiecărui individ în parte. Știind totul, orice efort devine inutil. Aceasta înseamnă moartea. “

Scribul, încercînd să fie imparțial, recunoaște că nu s-a dat în vînt după Al Treizeci și treilea. De altfel, nici nu l-a mai întîlnit decît o singură dată: documentîndu-se pentru un altul dintre Cei O Sută, l-a găsit plasat la locul lui într-un arbore genealogic, în afară de asta, însă, a dat de o teză unde Eusebius din Nicaea este numit și citat de mai multe ori. Imperturbabil, autorul lucrării îl trece la subsol drept unu! dintre intimii lui Constantin cel Mare. Poate că așa va rămîne pentru totdeauna, spre gloria celor ce-l vor mai pomeni.

AL TREIZECI ȘI PATRULEA

(329-397)

– Enandros din Nikomedia –

Despre adevărata credință sau „Leul și gazeta”

Sofocle spunea că nu e bine ca un om să-și aprecieze norocul în viață decît în momentul premergător morții: pînă atunci, soarta, oricît de aparent prielnică, se poate modifica real în orice moment. Un mare nenorocit se poate bucura de un deznodămînt atît de măreț încît să i se pară mărunt prețul suferinței plătite, iar un ins ce a trăit toată vremea bine se poate sfîrși mizerabil, într-o cumplită decădere, compătimit de toți cei din jur. De aceea, spunea poetul, soarta muritorului nu trebuie evaluată decît la ora bilanțului. însă scribul crede că și un asemenea calcul este mult prea grăbit: șansa și ghinionul îl urmăresc pe individ încă mult după ce omul a părăsit această lume. Dacă numele ți-a rămas legat de vreo faptă deosebită sau dacă trecerea nu ți s-a șters din cartea istoriei, faima ta își va continua aventura, indiferentă la faptul că tu nu mai ești. în adine, în lumea morților, tărîmurile fierb asemenea vulcanilor din pîntecele pămîntului și, din cînd în cînd, aruncă la suprafață umbre de mult uitate, iar alte destine, ținute îndelung la loc de cinste, se sting încet-încet, ca stelele îmbătrînite. Viața de după moarte este la fel de tumultuoasă ca aceea de dinaintea ei, cu deosebirea că renumele postum nici măcar nu mai încerci să ți-l ameliorezi, așa cum (tot zadarnic) te frămînți atunci cînd sufletul și trupul mai cred că se slujesc reciproc.¹

Enandros din Nikomedia – sau sfîntul Enandru – a fost un nume respectat prin secolele al patrulea, al cincilea și al șaselea. Dar faima postumă i-a fost tulburată și nici măcar specialiștii nu-l mai socotesc astăzi printre martiri. Iar celorlalți, simplilor credincioși, amintirea lui le este cu totul străină. Nici în momentul morții, Enandros n-ar fi putut evalua cît de favorabilă i-a fost soarta. Destinul său se va mai prelungi, înflorind timp de cîteva generații, înainte ca pîlnia uriașă să-l absoarbă pentru totdeauna. Pentru totdeauna? Iată că pomelnicul Celor O Sută îl scoate iarăși, pentru puțină vreme, la lumină. Și, cine știe, poate că, după noi milenii, un alt scrib, mai destoinic decît acesta, îl va reatîrna de firmamentul nemuririi.

1. Viața

Enandros se spune că s-ar fi născut în Nikomedia, capitala Bitiniei, exact în perioada cînd fosta reședință a lui Dioclețian va începe să pălească din pricina noii metropole a lui Constantin cel Mare. Legendele îl numesc „băiat de roabă”. Tatăl nu este pomenit niciodată. Vorbind, însă, despre fiul său, vom descoperi singura trimitere la bunic. Ipoteza scribului în legătură cu un Al Treizeci și treilea frumos și un același Al Treizeci și treilea infirm și nepărăsind niciodată reședința se confirmă. Sclava rămasă grea este eliberată și trimisă departe în lume. Nu pentru că un copil zămislit dintr-o asemenea legătură ar fi fost o raritate, am pomenit în lungul șir de astfel de progenituri ajunse la mari demnități, recunoscute de părinții lor. Nu mai departe decît cezarul Licinius s-a născut în urma unei iubiri dintre un bărbat ales și o sclavă. Dar, probabil, rudele nevolnicului visător, care se întrevede a fi fost Eusebius, n-au privit cu ochi buni ca nenorocitul, după ce că nici nu murea, să mai lase în urmă un moștenitor.

Sclava ar fi ajuns în Bitinia și de aici, cutreierînd Orientul, ar fi nimerit în apropiere de Maceilum. Din aceleași surse, atît de firave, aflăm că, între timp, femeia a poposit prin toate hanurile de pe marginea marilor drumuri comerciale și și-a cîștigat existența ba cu unui, ba cu altul dintre mușterii. Enandros s-a mai ales cu un frate, apoi cu încă unul, familia a devenit tot mai numeroasă și tot mai stînjenitoare pentru mamă. Legenda povestește despre muierea păcătoasă și despre scenele scîrbav- nice la care copilul a fost martor. E tot atît de adevărat că martirul a trebuit să sufere din primele clipe ale vieții spre a merita din plin răsplata cuvenită unui trai cît mai îngrozitor. (Biografia Celui de Al Treizeci și patrulea trebuia să fie jalonată de nenorocirile cumplite demne de mila celor ce o vor contempla cu smerenie.)

Femeia a fost o biată păcătoasă, vînzîndu-și trupul, însă era adînc atașată de numeroasele ei odrasle și a suferit amarnic cînd, nemaiputînd să-și întrețină singură pruncii, a trebuit să-l lase pe ce! mai mare dintre ei să-și cîștige existența. Prima lui slujbă a fost aceea de a-l conduce prin lume pe un preot bătrîn și orb. Acest sfint a fost ba arian, ba donatist, ba unul sau altul dintre mucenicii ortodocși. O vreme a fost socotit slujitor al zeului Apollo, asta spre a se vedea ce drum lung a străbătut Enandros pînă la puritatea la care va ajunge. Oricine ar fi fost bătrinul orb – și literatura acelor vremi îl numește chiar și Iamblichos sau Plotin, Sebastianus sau scepticul Junius Mauri- cus, Asirianus sau Cucernicul Gordian –, copilul nu-l duce numai de mînă pe maestrul său, dar se și hrănește din învățătura aceluia. El dă dovadă de talent și de pricepere și devine un discipol sîrguincios. Cine a fost acel erudit însoțit de Enandros în primii lui ani de ucenicie nu vom afla cu certitudine niciodată. în inepuizabilele rafturi ale mînăstirii Ferme zu Chiuso, la care scribul a făcut uz de atîtea ori, se găsesc mai multe referiri la cel numit aici Al Treizeci și patrulea decît în toate celelalte arhive consultate în căutarea trecerii prin lume a personajului. într-un manuscris îndreptat împotriva ereziilor, Enandros este acuzat că ar fi cutreierat în tinerețe lumea în tovărășia unui evreu pe nume Țipor. Datarea probabilă a textului respectiv ar putea explica oarecum alegerea originii celui ce a influențat, în tinerețe, atît de nefavorabil gîndirea eroului: la vremea redactării manuscrisului, zeii păgîni nu mai reprezentau nici o primejdie, statuile lor fuseseră deja laicizate, preoții eleniști dispăruseră aproape în întregime, potența lor de a face prozeliți devenise cu totul redusă și se manifesta doar în secte strict secrete și avînd obîrșii pierdute în uitare. Țipor acesta făcea, însă, parte dintr-un popor care mai supraviețuia, care mai dispunea de influență, care mai cuprindea și oameni foarte bogați: era un neam ce merita să fie stîrpit, lucru recomandabil a fi făcut cît mai repede și cît mai definitiv. Pe vremea cu pricina, a manuscrisului respectiv, Roma uitase de mult de cultul lui Zeus, Grecia îl slăvea pe Jupiter numai în tradiția națională a legendelor homerice, în Orient popoarele erau organizate și confruntarea cu ele reprezenta o problemă de durată, doar evreii bîntuiau nestingheriți printre adepții „adevăratei credințe¹¹. Era exact momentul cînd cel mai eretic dintre eretici devenise Țipor.

Scribul n-ar fi insistat atîta asupra amănuntului, dacă nu l-ar fi reîntîlnit pe evreul cu același nume și într-un alt manuscris și într-un alt context, dar intersectîndu-și din nou pașii cu cei ai lui Enandros. în rest, am putea admite că Al Treizeci și patrulea ar fi fost și discipolul eunucului Mardonios, mentorul lui Gallus și al fratelui său Julianus (viitorul împărat apostat). Am putea admite, la fel cum am putea admite și alte numeroase nume, însă totul stă sub semnul îndoielii întrucît sosirea lui Enandros la Macellum nu corespunde cronologic cu reținerea în vechea și izolata fortăreață regală a ultimilor doi rivali de sînge ai

Împăratului Constanțiu. Enandros însuși, în unica lui operă², „Leul și gazela”, la care vom avea timp să ne referim de mai multe ori, face, în stilul său criptic, numeroase trimiteri la Macellum.

Pentru cititori, vom reaminti că prima grijă a împăratului Constanțiu II a fost aceea de a-i suprima pe toți urmașii lui Constantin cel Mare, scăpînd de la acel măcel doar doi dintre fiii lui Julius Constantius. Aceștia doi, minori, sînt surghiuniți într-un vechi fort din Capadocia, unde sînt educați în spiritul creștinismului, pînă cînd sînt ridicați la rangul de cezari. Mai întîi Gallus, fiind însă executat de împărat, apoi Julianus. Dar acesta nu va mai putea fi suprimat de august. Inițial, trimis în nord spre a pacifica un limes mereu mai greu de apărat, repurtează victorii strălucite, împotriva tuturor așteptărilor, după care este ales împărat de către legiunile ce-l divinizau. Revigorînd elenismul în scurta-i domnie, Julianus va fi socotit împăratul apostat. Macellum a fost, deci, locul surghiunului unde au crescut cei doi viitori cezari, unde îi păștea moartea în orice clipă și unde au făcut cunoștință cu lumea ideilor, trebuind să discear- nă tot timpul singuri și de la vîrsta cea mai fragedă între o capcană întinsă de august și adevărul necesar sufletelor lor. Despre apostazia viitoare a lui Julianus s-a spus de multe ori că și-ar fi avut originea la Macellum. Deci aici trebuia să se fi întîlnit Enandros cu el. Iar Al Treizeci și patrulea însuși era necesar să se afle într-o companie cît mai compromițătoare.

Enandros s-ar fi distrat cu Julianus, cu Gallus și cu Țipor culegînd erezii posibile și imposibile, la fel cum alți tineri de vîrsta lor colecționau pietre strălucitoare sau amoruri împlinite. Există în cartea lui Mereschkowsky despre Julianus Apostata un Enandros din Nikomedia care se străduiește să strîngă în lucrarea sa „împotriva ereziilor” toate devierile posibile de la dogma creștină oficială. Dar acel personaj joacă un rol cu totul secundar în romanul istoric și autorul nu-l amintește decît pentru culoarea diferitelor erezii. Printre acestea, el enumeră, alături de cunoscuta luptă dintre cecilieni și donatiști, pe circumcellionii din satele hetulice (din Africa), gata oricînd a se automutila, a oferi daruri celor dispuși a-i ucide – omorînd însă și ei pe oricine „în numele lui Dumnezeu” –, acceptînd orice moarte în afara celei prin ștreang, întrucît Juda Iscariotul s-a spînzurat și, în fine, fiind folosiți drept un soi de cumplită „gardă personală” de către donatiști; cainiții, veneratorii lui Juda și ai lui Cain, ai păcatului primordial și a tot ceea ce în mod tradițional face parte dintre forțele răului; adamiții, întîlnindu-se bărbați și femei în băi ale unor biserici supraîncălzite și împerechindu-se într-un Eden regăsit, în paradisul lui Adam; opușii acestora, am spune, dacă nu s-ar fi opus toți tuturor, montaniștii, stînd în deșertul Frigiei, pe lîngă ruinele Pepuzei și nedezlipindu-și ochii de la orizontul de unde trebuie să apară semnele Țării Sfinte, după ce lumea va fi în mod necesar sfirșită printr-o abstinență totală, astfel încît să nu mai apară urmași; ophiții, adoratorii șarpelui, fiindcă, spuneau ei, doar gustînd din fructul oprit poți fi asemenea nemuritorilor; marcosianii, încredințați că apa se va transforma în sînge; colarbasienii, convinși că alfabetul grecesc ar cuprinde toate cifrele pythagoreiene, toate secretele cerului și ale pămîntului; fabioniții, mîncăii nesătui; desfrinații carpocra- țieni și mai scîrboșii decît aceștia, barbeloniții; rogatinii aroganți, retrași în satele lor pierdute în Mauritania și proclamînd revenirea lui Iisus, posibilă doar printre ei. însă, alături de toți aceștia, se găseau în aceeași măsură și nenumărații adoratori ai sutelor de zei păgîni, olimpieni sau egipteni, orientali sau strict localnici, fiecare fiind încredințat de cultul lui drept singurul cult adevărat, astfel încît Enandros din Nikomedia, apărut în romanul istoric în apropierea augustului la deplină maturitate, n-a făcut decît să inventarieze o infimă parte din infinitele erezii. Pe urmă, însă, acel Enandros ar fi scris o carte despre care manuscrisele și istoriile pe care s-a sprijinit scribul nu pomenesc nimic, scribul rămînînd încredințat că doar „Leul și gazela” ne-ar fi rămas în urma Celui de Al Treizeci și patrulea.

(O paranteză: scribul se repetă și plagiază neintenționat. El uită cea mai mare parte din lucrurile citite în miile de pagini consultate, însă informațiile, odată parcurse, nu se pierd cu totul, ci rămîn depozitate undeva în creier. La un moment dat, într-un anume context, o parte din nume și întîmplări, aparent dispărute, iese la iveală – care și după ce criteriu? – fără a-și mai trăda și sursa de unde s-a ivit. Ceea ce pățește scribul pățește și Ordinea Universală. Istorii de mult uitate se repetă și nimeni nu mai știe că ele nu sînt decît niște biete copii ale altor copii de veșnicii îngropate.

Pe de altă parte, tot lunga trecere îl face pe scrib să creadă mereu mai mult decît ceea ce, inițial, nici n-a îndrăznit să pună în expresie: celebrul verset „La început a fost cuvîntul” se pretează a fi interpretat ad litteram. Și, dacă Mereschkowsky a amintit o dată sau de două ori, printre figuranți, pe un Enandros din Nikomedia, dacă scribul însuși îl caută – și-l găsește! –, făcîndu-l, de data asta, personaj principal, este de așteptat să nu mai treacă multă vreme pînă cînd, undeva pe glob, un cercetător harnic va da de trimiteri și apoi de manuscrise inedite și va regăsi și o formă mai apropiată de originalul din „Leul și gazela“. Pregătirea va fi fost realizată și nimeni nu se va mira de descoperirea făcută. în conștiința cititorilor, Enandros va deveni un personaj luat din istorie, ca oricare altul. Și așa va fi.)

Colecția de erezii a Celui de Al Treizeci și patrulea și a prietenului său de viță imperială trebuie să fi fost vîrtos sprijinită de profesorii trimiși la Macellum, meniți să le imprime discipolilor o linie cît mai pură a noii credințe oficiale. Socrate și Plotin nu erau cu nimic mai primejdioși în acel moment decît deviatorii contemporani, apăruți ca niște liane pe trunchiul în creștere al învățăturii abia acceptate și amenințînd s-o gîtuie prin dezvoltarea lor haotică și contradictorie. Buruienile trebuiau stîrpite de la rădăcină.

Dar ceea ce este interzis unui adolescent reprezintă tentația de nestăpînit a fructului oprit. Gallus, indiferent la amăgirile spiritului, își îndeplinea fără zel obligațiile școlărești, însă Julianus și Enandros se simțeau cu atît mai atrași de misterul legendelor vechi, de straniul ecou al practicilor orientale și de miturile deviaționiste ce colcăiau sub ochii lor. De fapt, nu sub ochii lor: progeniturile auguste erau păzite în cușca fortăreței din Capadocia. Ce căuta Țipor acolo și cum de a fost acceptat se menține enigmă. Oricum, cei trei prieteni, Julianus, Enandros și Țipor, vor avea în comun doar curiozitatea intelectului, drumurile lor spirituale rămînînd pe veci paralele.