Oul de Aur (56)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

În vechea capitală a imperiului, Primus își regăsi elocința și puterea de convingere de pe vremea cînd își cîștigase celebritatea prin demonstrațiile sale de numeroteurg și cînd fusese necesar să te înscrii cu săptămîni înainte spre a putea obține grația unei programări în exclusivitate, la fel ca și pentru Zosimus. în timp ce senatorii și generalii pregăteau apărarea cetății din punctul de vedere al aprovizionării, al amplasării trupelor regulate și al organizării întregii populații apte de luptă, în vreme ce se discutau ultimele amănunte logistice, înfășurat în lunga sa haină albă, „pythagoreiană¹¹, Primus explica și demonstra în fața unor mulțimi tot mai numeroase cum se poate trăi corespunzător cu te miri ce, cum se poate supraviețui cu cîteva frunze și două fructe pe zi. Oamenii învățau greu, însă cu sîrguință și unii se putură ridica pînă la starea de extaz, de rupere de tot ce-i înconjura, în vreme ce, în intimitate, mestecau

derizoria hrană ce le era prescrisă. Numărătorul imperial își făcea din plin datoria față de cetate și senatul îi mulțumi în mod oficial pentru stilul extraordinar în care se pricepea să rezolve una dintre cele mai insolubile probleme ale unui asediu: aprovizionarea cu hrană. (Eveniment semnalat atît de „Manuscrisul de la Regensburg”, cît și de cel de la Ferme zu Chiuso.)

Romanii, după ce au făcut atîtea compromisuri cu barbarul, au decis să lupte, asemenea strămoșilor, pînă la ultima suflare. Alaric se apropie, înconjură cetatea, blocă din nou navigația pe Tibru și aprovizionarea cetății. Romanii nu se arătară prea impresionați, de data asta au găsit modalitatea de a rezista la înfometare. Bătrîna urbe se pregătea să trăiască o nouă aventură glorioasă, perioada legendară își rememora pentru contemporani exemplele cele mai eroice, armata se odihnea, gata să respingă orice asalt. Doar că, într-o noapte, sclavii și mizerabilii au deschis Poarta Salariană și goții au năvălit în oraș.

Jertfa lui Primus a fost zadarnică: n-a mai apucat să fie vorba despre nici un asediu. Barbarii, intrați atît de ușor în cetate, au ocupat-o stradă cu stradă, fără a da de o rezistență cît de cît serioasă. Extraordinarele intenții de apărare erau uitate una cîte una în fața puhoiului got. La o mie o sută șaizeci și trei de ani după întemeiere, Roma fu pentru prima oară cucerită. în urma războinicilor, în cetate intrară căruțele pentru a fi încărcate cu o pradă greu imaginabilă. Ceea ce n-a reușit Hannibal a izbutit Alaric. Omorurile, jafurile, violurile, luările în robie au durat o săptămînă. Iar după retragerea goților, haosul a mai domnit luni interminabile. Și, ceea ce era mai grav, rănile nu au mai apucat răgazul să se cicatrizeze.

Alaric a murit curînd după aceea, în drum spre cucerirea Africii, și a fost înmormîntat în albia special deviată a Busenti- nului. Copleșiți de evenimente, analiștii îl uită pe Al Treizeci și șaselea, preocupați doar de dezastrul general. Reconstituirea scribului se bazează din nou doar pe cioburi de informații și pe încercarea de a continua algoritmul. Primus s-a prăpădit încă din noaptea intrării goților în Roma. Deja în surpriza acelor prime clipe de pătrundere a barbarilor în cetate, Al Treizeci și șaselea a știut că rolul lui în apărarea patriei s-a terminat încă înainte de a începe. O criză îngrozitoare de colici îl făcu să se tăvălească prin casă, în vreme ce furia inamică mătura totul în cale. Un got uriaș, nimerit în încăpere, asistă cîteva clipe uimit la chinul pirpiriului personaj. Erau momentele-cheie ale jafului: cine ajungea primul găsea mai mult. Barbarul n-avea timp de acel spectacol dizgrațios. Se întoarse să iasă, apoi reveni și-l omorî dintr-o lovitură pe cel pe care nu-l găsea mai demn de viață decît un gîndac negru de bucătărie. Barbarii au fost întotdeauna considerați murdari și grosolani. Acesta era, însă, un barbar ce ținea mult la curățenie și era chiar convins că a omo- rît una dintre ființele acelea dizgrațioase pe care femeile le strivesc sub picioare, iar copiii le vînează ca pe niște trofee. Un gîndac negru de bucătărie.

AL TREIZECI ȘI ȘAPTELEA

(408-455)

– Secundus –

Despre căldura trupului celuilalt sau a doua față a cifrei trei

Am recitit, nu de puține ori, acea însemnare a scriitorului aproape uitat Zosimus din Teurnia, însemnare unde am găsit legate pentru vecie catetele vieților lui Primus, Secundus și Terțius într-unul și același triunghi echilateral. Că există o legătură „mai specială” între ei o atestă și faptul că, zale succesive ale lungului lanț, un analist a găsit de cuviință să-i boteze într-un mod ce-i lega încă o dată: scoțîndu-i din context, Al Treizeci și șaselea, Al Treizeci și șaptelea și Al Treizeci și optulea devin. în noua schemă, Primul, Al Doilea și Al Treilea. Sigur, o asemenea categorisire este, la urma urmelor, mai umană. Referindu-te la toți Cei O Sută, o faci cu riscul de a ameți. Scribul însuși a trecut de prea multe ori prin această stare. Dar să apelezi doar la un bunic, la un tată și la un fiu, iată, într-adevăr, ceva cît se poate de omenesc. Din punct de vedere psihologic, am spune că explicația există. Dar din alt punct de vedere? Cu ce se diferențiază atît de mult cei trei pentru a-i putea scoate din șirul Celor O Sută? Faptul că toți se sting din viață respectiv o dată cu cele trei ocupări succesive ale Romei de către barbari ar Fi o evidență. Dar scribului nu-i este cunoscut un alt analist care să-l fi numit pe Alaric – Întîiul, pe Genserich – Cel de Al Doilea și pe Odoacru – Cel de Al Treilea, numai fiindcă în ordinea aceasta, în decurs de ceva mai mult de o jumătate de veac, ei au fost autorii zdrobirii învingătorilor unui mileniu și ceva de istorie. Nimeni, pînă la ei, n-a ocupat Roma, ei au fost cei ce au dus la pieile juridică imperiul Roman de Apus. Sfirșitul celor trei nu poate justifica el singur triunghiul propus de Zosimus din Teurnia: nu de puține ori, coincidențele între unele fapte, dar și între unele vieți întregi au fost atît de perfecte încît simpla potrivire a circumstanțelor morții cîtorva personaje succesive nu are cum le scoate definitiv într-o matrice proprie. Au existat – și este firesc, atunci cînd ne întoarcem la metafora cu caleidoscopul aproape inepuizabil al Iui Dumnezeu – au existat destine repetate întocmai și doar memoria îngălbenită a trecerii secolelor a făcut ca asemănările prea mari să nu fie identificate niciodată. N-au lipsit astfel de cazuri nici din destinele Celor O Sută. Și, totuși, fiecare individ și-a păstrat (neștiut) numărul convențional ai scurgerii cronologice. De ce Primus, Secundus și Terțius? Nici măcar temperamental nu s-au potrivit cei trei. Mai degrabă ai fi putut imagina o codificare paralelă a strămoșilor imediați ai lui Primus, umbre ale atleților de demult, sleiți fizicește, bolnăvicioși, trăind doar prin spirit, chiar deranjați de trupul vremelnic în care se zbăteau. Se zbateau, acesta este cuvîntul. Secundus – sau Al Treizeci și șaptelea, în numerotarea scribului – este cel dintîi, după multe generații, care nu-și cîștigă existența nici prin filosofie, nici prin magia cifrelor, nici prin vreo altă știință. El se reîntoarce la încrederea în forța trupului și nimic din smiorcăielile atît de puțin bărbătești ale tatălui său nu-i este apropiat. De aitfel, Secundus s-a născut abia cu puțin înaintea anului cînd Numărătorul imperial va muri în prima mare misiune patriotică pe care și-o asumă, astfel încît, cunoscîndu-și părintele doar din povestirile mamei și ale altor oameni, nu se poate pune problema că ar fi beneficiat de vreo influență educativă din partea Celui de Al Treizeci și șaselea.

La prima vedere, scribul a acceptat triunghiul propus de Zosimus, punînd în grea cumpănă coincidența faptului că Primus moare la cea dintîi ocupare a Romei, fiul său la a doua, iar nepotul la cea de a treia și ultima. Coincidență de suprafață! Abia parcurgînd, tîrîș-grăpiș, viețile bunicului, tatălui și nepotului (cu aceleași sforțări greoaie cu care i-a urmărit și pe antecedenți și descendenți), scribul a ajuns la următorul strat de înțelegere a modelului lui Zosimus. La al doilea, însă, sigur, nu și la ultimul. Pînă aici a fost suficientă inteligența scribului. Un altul, poate, folosindu-se și de atît, va duce înțelegerea mai departe. Oricum, abia după ce a întors toate filele necesare, scribului i-a apărut în față un al doilea sens al metaforei unui savant de mult uitat, scos din colb doar pentru cîteva minute, suficiente să poată pasiona din nou.

Al Treizeci și șaptelea s-a născut la Ravenna în anul 408 după Christos. Era fiul unui învățat Pythagoreian, fost mentor imperial și slujbaș de curte, și al unei mame înrudite (nu foarte de aproape) cu familia stăpînitoare.

Poate că, ținîndu-se cont de „jertfa patriotică” a tatălui, precum și de obîrșia destul de incert nobilă a mamei, fiul să fi fost acceptat și crescut printre neamurile sărace la curte. Scribul doar bănuiește aceste motive, întrucît nimeni în preajma împăraților Apusului nu se prea surmena să-i răsfețe pe orfanii și pe văduvele de război. Totuși, Secundus s-a bucurat de oarecare privilegii, dacă ținem cont că a intrat de mic în slujba mai-mari- Ior lumii. Se pare că nu se prea omora cu învățătura – cum o făcuseră strămoșii săi ci era mai încîntat de cele lumești.

Copilul Al Treizeci și șaptelea fusese cucerit de mic de istoria fabuloasă a Gallei Placida, fiica lui Theodosiu cel Mare, ultimul împărat al imperiului întregit al Romei și sora vitregă a lui Honorius, primul suveran al Apusului. Crescută în casa lui Stilicho și a Serenei, ea a rămas neputincioasă în fața urgiei abătute asupra celor ce i-au fost adevărații părinți, surprinsă de către barbari la Roma în acel august cumplit al sorocului pedepsirii păcatelor viilor și morților anului de grație 410. Prizonieră a lui Alaric, Placida a fost dusă în Gallia, căsătorită la Narbona cu vizigotul Athaulf, devenind cîteva luni mai tîrziu văduvă; după înfrîngerea și asasinarea acestuia, a revenit la Ravenna, unde s-a măritat cu Flavius Constantius (viitorul împărat Constantius III). Iată momentul la care am ajuns în desfășurarea cărții unei vieți romantice, momentul cînd a cunoscut-o copilul Secundus, fascinat de personalitatea aptă de a înflăcăra orice imaginație – nu numai una puerilă. Iar Al Treizeci și șaptelea nu va avea motive de decepție nici mai tîrziu, cînd va fi martorul celei de a doua jumătăți a extraordinarului roman al Gallei Placida. Iată o istorie în carne și oase și, contemporan cu asemenea destine, Secundus nu va pricepe niciodată nevoia de livresc a tatălui său.

Oficial, băiatul ajunsese ceva ce peste cîteva secole se va numi „paj“. Locul său în economia domesticilor apartamentelor împărătesei ne este astăzi incert, însă, mai mult ca sigur, rolul lui îl depășea cu mult pe cel al unui obiect de răsfăț. De foarte timpuriu martor și implicat în experiențele de alcov, Secundus și-a construit sistemul de repere după cu totul alte criterii decît alți copilandri. Dorința ereditară (uneori exacerbată) de celebritate a strămoșilor Celui de Al Treizeci și șaptelea s-a fracturat în cazul acestuia. Străbunii lui au trăit pentru un viitor visat. El a trăit într-un prezent concret. „Filotimia” a dispărut dintr-o dată. Scopul vieții sale nu era nici gloria militară, nici faima științifică sau artistică, nici intrarea pe ușa mare a istoriei. Demnitățile și puterea efectivă nu-l interesau nici atît. Mai tîrziu, răspunzînd la întrebarea: „Pentru ce merită să suferi o viață întreagă, să te zbați pentru cauze diurne minore și cauze majore existențiale?”, Secundus ar fi spus fără să clipească:

– Scopul vieții? Dominarea fizică a căldurii corpului celuilalt.

Căldura corpului partenerei era ceea ce l-a obsedat pînă la moarte. De mic. Nu repeta el mereu – și afirmația a fost preluată de nenumărate ori de membrii societății de psihanaliză din Viena nu repeta el mereu că fătul abia născut caută neîncetat căldura trupului mamei, căutare disperată de care omul nu se poate desprinde niciodată? De aceea, încercarea de întoarcere în siguranța intrauterină va fi mobilul uitat al tuturor contactelor fizice între bărbat și femeie, paradisul pierdut a cărui nostalgie este la baza fiecărei inițiative concrete în viață, în speranța conștientă sau nu de a recîștiga, măcar pentru cîteva clipe, ceea ce de mult (o dată cu nașterea) s-a pierdut.

Căderea omnipotentului eunuc Nimphianus a venit ca o eliberare. Cel pe care îl admirase și de care îi fusese atît de frică, reprezentînd umbra amenințătoare concretă a copilăriei sale, la fel cum alți prunci erau speriați cu fantasme, îi rămăsese în subconștient ca o nălucă gălbejită. Prăbușirea eunucului l-a făcut să piardă și ultima fărîmă de considerație pentru o putere lipsită de ceea ce i se părea tot mai mult mobilul vital în scurgerea monotonă și indiferentă a vremii: dominarea căldurii corpului celuilalt.

– Nimphianus trebuia să cadă, decretă mai tîrziu Secundus. Viața unui eunuc e stearpă ca un balon de leșie.

Copil fiind, Al Treizeci și șaptelea pierduse nenumărate zile urmărind asemenea baloane colorate, pe care le scotea cu ajutorul unui pai. în funcție de mărime, de culorile reflectate, de comportamentul în aer, copilul dădea nume acelor fantasme, nume ale unor personaje din jur. Nimphianus era întotdeauna baionul cel mai umflat, cel mai greoi și care nu se apropia niciodată de o altă sferă aflată în jur.

Dar pînă la dizgrația lui Nimphianus, acesta reușise să intre în toate coșmarurile lui Secundus, rămînînd acolo și mult după ce personajul a fost executat.

Mai înainte căzuse Eutropius, celălalt eunuc omnipotent, adevăratul conducător al Imperiului de Răsărit. Supranumit „Al treilea întemeietor al Constantinopolului“, murdărind toate localitățile cu statuile sale (mai multe decît cele ale împăratului), Eutropius nu reușise să se potolească nici după ce scăpase ca prin minune cu viață grație lui Ioan Gură de Aur. Nevindecat de vechea sa paranoie, căzut de la putere, eunucul se deplasa cu un atelaj tras de catîri albi, privilegiul exclusiv al auguștilor. Așa că, pînă la urmă, a fost executat pentru această blasfemie și nu pentru toate cîte le-a săvîrșit într-o viață scufundată în crime.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.