Oul de Aur (62)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

AL TREIZECI ȘI OPTULEA (451-476 /?/)

– Terțius –

Ușa trîntită înapoi

Scribul a amintit, la finele capitolului rezervat lui Secundus, că Speranța s-a dovedit a fi cea care a sintetizat sensul vieții pînă și în cazul unui destin mistuit de dependența prea mare de „căldura trupului celuilalt”. Dar frica? Trecînd la Cel de Al Treizeci și optulea, n-a fost frica mobilul tuturor acțiunilor lui? Nu se poate explica pînă și de un psiholog cu totul superficial conduita personajului ca o fugă permanentă din fața unei primejdii tot timpul prezente, existente sau nu? Speranța, succesul și sexul, se spunea la sfirșitul secolului al XlX-lea, ar reprezenta combustibilul vieții umane. Și frica. Dar dacă frica nu te face să renunți, înseamnă că totuși nădejdea că vei reuși să fugi, că vei reuși să scapi te mină mai departe. Ajutat de logica sa simplistă, scribul poate trage concluzia că frica învinge doar atunci cînd dispare speranța. Iar atunci nu mai este nimic de făcut. Omul moare psihic și fizic.

Iată de ce nu poartă această biografie titlul „Despre frică¹¹. Deși ar acoperi din plin viața personajului, titlul n-ar oferi decît un fragment de adevăr. Iar „Lupta fricii cu speranța” i se pare scribului prea pretențios. Și, apoi, privind totul de la altitudinea oferită de succesiunea veacurilor, o dată cu trecerea lui Terțius se încheie o epocă. O alta, sforțîndu-se din greu, îi ia imediat locul. însă timpul ce se încheie a oferit, la un moment dat, iluzia că va penetra în zone depășind simpla existență îngăduită muritorilor. Iluzia aceasta a trebuit să fie pedepsită. Iar pedeapsa istoriei este întotdeauna una singură: uitarea. Ușa abia întredeschisă a fost cu furie trîntită înapoi, iar zguduitura a acoperit, pentru o vreme, orice alt eveniment. Zidul se arăta din nou ne- sfîrșit, fără nici o fisură.

Al Treizeci și optulea s-a născut în anul 451, anul cumplitei bătălii de pe Cîmpiile Mauriciene. El a devenit, la început, copilul întregii armate de femei care-și revendica legătura cu Secundus. Dar, se spune, unde sînt prea multe moașe suferă întotdeauna pruncul. După ce Terțius a fost luat de lîngă un tată aflat într-o fază de maximă recluziune și penitență, „mama colectivă” s-a dovedit încetul cu încetul o instituție lipsită de eficiență. Este adevărat, și vremurile și-au jucat rolul lor nefast. Prăbușindu-se imperiul cu instituțiile sale, evenimentele au îngropat sub dărîmături și disponibilitățile și spleenul înaltelor protectoare ale lui Secundus. Nu numai Eudoxia și fiicele ei sînt tîrîte în captivitate de „eliberatorul” Genserich, ci toate vechile ierarhii se destramă. Relațiile cimentate de generații nu mai funcționează. Matroanele care n-au fost personal afectate de jaful Romei s-au văzut limitate la o sferă de influență strict locală. Șuvoiul amețitor al succesiunii împăraților nu permitea stabilirea unor reguli cît de cît stabile. Clipa și hazardul statorniceau ponderea întîmplărilor. Copilul lui Secundus dispăru din atenția imediată, fiecare „mamă” fiind încredințată că o alta are grijă de el. Din amintirea Celui de Al Treizeci și șaptelea a rămas mult mai degrabă intensitatea frenetică a trăirilor, chiar și în perioada aceea, cînd pentru toată lumea sfirșitul foarte apropiat al lumii devenise o certitudine subînțeleasă. Prezentul era absorbit și de iubitele și mamele lui Secundus cu voluptatea discipolului conștiincios, indiferent la un viitor tot mai improbabil. în aceste condiții, copilul Terțius dispăruse în întregime din vizorul intereselor cuiva anume. El a crescut ba în casa unuia, ba în casa altuia și, pînă la urmă, a nimerit într-o moșie din Campania, fostă proprietate personală a Eudoxiei, dar, prin ducerea stăpînei în captivitatea vandală, posesiune a nimănui. Copilul își va aminti toată viața de nesfîrșitele intrigi ale arendașilor, de ierarhiile locale severe, de regulile de fier ale micii lumi autarhice.

După jaful sistematic prin care Genserich a pustiit Roma, Terțius s-a văzut, la vîrsta de nici cinci ani, uitat de toată lumea. Puțin mai tîrziu, nici oamenii din imediata sa apropiere nu mai știau cine este copilul. în urma unei scurte perioade de curiozitate, cînd în jurul băiatului au început să se înfiripe cele mai fantastice legende, lumea n-a ezitat să se obișnuiască și să-l ignore. El devenise un element al peisajului domestic. Drept urmare, și statutul social i s-a diminuat mereu, la opt-nouă ani fiind pus la treburile domestice, la cele ale argaților, sfîrșind prin a se ocupa de animalele de pe lîngă casă și ajutînd la muncile cîmpului.

Bienne se numea moșia unde a nimerit Terțius și satul era izolat printre dealuri. Veștile soseau cu mare întîrziere de peste păduri și rîuri, iar atunci cînd ajungeau printre localnici, ele îmbrăcau haina unor evenimente privind realități fantastice, amenințînd de fiecare dată vag și liniștea băștinașilor. Un împărat lua locul altuia, însă la Bienne nu se știa încă nimic nici despre predecesorul celui dintîi. Izolarea aceasta dădea posibilitatea cîte unui fiu al satului să se întoarcă acasă pretinzînd că este reprezentantul noii puteri. în cazul acela, el uzurpa ierarhiile locale și-și impunea punctul de vedere cu cea mai mare grijă de a profita cît mai repede și cît mai din plin. O dată, unul dintre ei, prost informat, și-a revendicat „drepturile” în numele unui august tocmai răsturnat de pe tron. Nereușind să obțină ceea ce a dorit, ticălosul a revenit cu o ceată de barbari. Aceștia nu numai că au prădat moșia și satul, dar, folosindu-se de poziția retrasă, au utilizat Bienne ca punct de plecare pentru alte expediții de jaf. Cu timpul, și ei au devenit locuitori ai Campaniei, însă a durat destul de mult pînă să fie asimilați. Învățînd din această lecție, fiecare nou pretendent, în caz că nu reușea să-și impună de la început punctul de vedere, era eliminat definitiv ca nu care cumva să se întoarcă împreună cu o nouă armată de barbari flămînzi și nesățioși.

Și totul s-a repercutat asupra copilului. Intrigile mărunte, spațiul închis, zvonurile fabuloase conținînd de fiecare dată o primejdie potențială, chiar dacă nu foarte apropiată, obligativitatea de a te afla mereu în gardă, suspiciunile și falsitatea, obediența și aroganța, iată ceea ce respira el zilnic. Dintr-un mic privilegiat, a ajuns foarte curind un animal de pripas, o gură de hrănit. Cînd a început să fie folosit la muncă, el se străduia să fie lăsat să stea cu animalele, în care își găsea singurii prieteni. Pe cîmp, trebuia să lucreze cot la cot cu alții și, fiind cel mai mic, era de fiecare dată amenințat să fie pedepsit fiindcă nu ținea ritmul tovarășilor săi. Plus că nici nu se simțea bine în mijlocul oamenilor, de care îi era frică și, arătîndu-le teama, ei îl făceau și mai vulnerabil. Animalele erau blînde, supuse, nu puneau probleme, țineau loc de prieteni fideli și nu-și băteau joc de el. Ba i se arătau chiar recunoscătoare pentru că le purta de grijă.

La vîrsta pubertății, Terțius a ajuns un sălbatic. Teama lui de oameni se amplificase, obiceiul de a sta aproape exclusiv cu animalele îl dezumanizase. Abia de putea să se înțeleagă prin vorbe cu cei din jur, relațiile reducîndu-se la strictul necesar. De instrucție nu se bucurase deloc. Tot ce știa provenea din experiența imediată și din strategia, învățată pe îndelete, de a se feri de agresiuni. însă nu reușea întotdeauna.

Poate că dacă ar fi ajuns cu zece-cincisprezece ani mai tîrziu la Bienne, viața i-ar fi fost alta. Atunci, inițial, cînd se bucurase încă de protecția a nenumărate femei puternice, ar fi putut să se folosească de acest privilegiu. Zvonurile reprezentau cele mai bune scrisori de recomandare și depindea doar de el să le utilizaze ca pe niște atuuri. Un jucător bun ar fi reușit să facă avere și să se propulseze în ierarhii. Așa, totul a venit prea devreme, argumentele s-au devalorizat rapid, rămînînd de pe urma lor doar niște biete amintiri zdrențuite, murdărite de teama și răutatea celor din jur. De înaltele sale protectoare nimeni nu-și mai amintea decît ca despre niște minciuni și era preferabil să nu mai aducă nimeni vorba de ele, întrucît bunele intenții se transformau instantaneu în batjocură și în pedepsele aferente pentru puști. Terțius a ajuns repede imun la umilințe, dar măsurile coercitive directe îi înspăimîntau într-atît încît nu se simțea în siguranță decît atunci cînd era singur, în mijlocul animalelor de care avea grijă și asupra cărora găsea unicul prilej de a-și impune și el autoritatea.

Spre deosebire de tatăl său, și femeile îl înspăimîntau. Bărbații, ursuzi și arțăgoși, nu-i acordau nici o atenție (spre bucuria lui) și dacă o făceau nu era decît pentru a-i da porunci sau pentru a-l bate. Femeile, în schimb, îl tratau cu mult mai mult rafinament sadic, îl urmăreau, îl compătimeau și-l umileau. Păstra în memorie scene din prima copilărie, cînd femeile au fost acelea care i-au arătat cele dintîi cum se tratează un intrus, un copil al nimănui. Bărbații, cel puțin cînd nu-l aveau în fața ochilor, uitau de el și-l lăsau în pace. Femeile, în schimb, îl căutau și în cei mai ascunși coclauri și nu se potoleau pînă ce nu-și impuneau asupra lui punctul lor de vedere. Femeile erau toate pentru el doar niște furii ale satelor și ale pădurilor, apte de a-i tulbura pînă și visele, capabile să-l scoale noaptea din somn pentru tot felul de capricii, aruncîndu-i mereu în față că era sărac lipit, plîngîndu-l ipocrite că era al nimănui, amin- tindu-i că n-au față de el nici un fel de obligații, că doar el le este îndatorat pînă peste cap.

Și, totuși, Bienne era vizuina lui. Pe cînd avea vreo nouă ani, un localnic s-a întors însoțit de o ceată de barbari și Terțius i-a fost dăruit unui vizigot ce a vrut să-l ducă la Karthago. Băiatul, în mod evident, n-avea ce să piardă în afară de viață, iar viața lui era singurul capital pentru care l-a luat și barbarul. în Africa de nord, poate că ar fi reușit și Al Treizeci și optulea să-și schimbe traiul, dar el s-a folosit de orice prilej pentru a fugi. A fost prins de trei ori și de fiecare dată pedepsit mai sălbatic. A patra oară a reușit să scape și s-a întors direct la Bienne, unde a fost primit la fel de rău ca înainte, însă unde se simțea acasă. Cînd, a doua zi, și-a reluat munca de păstor, a considerat că eforturile și primejdiile traversate i-au fost răsplătite. Se afla din nou în locurile cunoscute, mica peșteră acoperită cu verdeață îi oferea iarăși adăpostul tainic ce nu era decît al lui, viața însăși se umplea și de astă dată de bucuria unor biete tabieturi greu cucerite.

Terțius n-a fost decît un animal veșnic hărțuit. Viața întreagă i s-a acomodat necesității lui intime de a sta mereu la pîndă. Una dintre cele mai spectaculoase adaptări a reprezentat-o auzul său extraordinar. Al Treizeci și optulea putea să perceapă orice zgomot pînă în locurile cele mai îndepărtate și urechea îi era atît de fină încît era în stare să distingă aproape tot ce se discuta în sat. Informațiile astfel receptate îl înnebuneau. El auzea și percepea și ceea ce se vorbea o casă mai încolo, și ceea ce-și spuneau doi soți în partea cealaltă a satului. Nu era moment în care cineva să nu spună ceva la Bienne, iar Terțius auzea tot și nu avea cînd se odihni decît departe, în pădure, cînd pleca la păscut cu vitele. Dar chiar și acolo natura vuia fără întrerupere, un animal ieșea dintr-o scorbură, un altul strivea o creangă uscată, al treilea pornea la vînătoare și altele dădeau alarma la sosirea primejdiei. Totul fremăta și zgomotele nu încetau niciunde nici o clipă, se schimbau doar limbajele, iar creierul surmenat al copilului trebuia să prelucreze fiecare semnal, să depisteze dacă incumba o amenințare, dacă se apropia un pericol. Și pericol prezumtiv era fiecare zgomot din concertul neîntrerupt.

Era și acesta un blestem pe care trebuia să și-l poarte singur. Orice aluzie era preluată cu neîncredere de către ceilalți oameni și devenea prilej de batjocură și de pedeapsă. Terțius era obligat să se prefacă mereu că nu aude nici el mai mult decît alți locuitori ai satului, să ignore în fața lor fiecare informație pe care o percepea, să aibă grijă să nu se trădeze.

Dar auzul său formidabil îl și ajuta în anumite ocazii: cînd își amintea cineva de el, chiar dacă asta se întîmpla în celălalt capăt al satului, Terțius reușea să se facă din timp nevăzut și să scape astfel de o corvoadă în plus sau de o pedeapsă din senin. El nu putea fi luat pe nepregătite și depindea doar de exercițiul său în a se fofila ca viața să nu-i fie incomodată prea des. Și alte informații îi puteau fi de folos, el cunoscînd exact relațiile dintre adulți, punctele lor vulnerabile, celelalte fețe ale ipocriziei lor. Știa, de asemenea, ceea ce vorbea în particular fiecare despre el și putea preveni din timp anumite atacuri. Doar că toate astea i-au transformat conduita într-o reacție veșnic defensivă, în atrofierea oricărei inițiative constructive, în grija permanentă de a mai evita o capcană reală sau imaginară, de a mai preveni o nouă răutate. De multe ori, aceste măsuri de precauție erau inutile, ceea ce știa el datorită auzului său extraordinar nefiind pus în practică, în locul celor așteptate născîndu-se alte răutăți spontane, pentru care nu era pregătit. Veșnica sa preocupare de a realiza scenarii defensive îi răpea cea mai mare parte din timp și îi lua posibilitatea de a-și crea și perioade senine. Doar cîteodată, atunci cînd se afla în pădure sau la pășune și mai ales atunci cînd își găsea refugiul în MICA SA PEȘTERĂ TAINICĂ, doar atunci se întîmpla, cîteodată, să-și găsească pacea și să se gîndească la ale lui. Dar la ce se putea gîndi un copil lipsit total de căldură, de părinți și de prieteni, obișnuit să stea mereu în apărare? Locul acela acoperit de o perdea de verdeață, săpat de apă timp de mii de ani în stîncă, nu se anima nici atunci de planuri îndrăznețe în viitor. Terțius nu dorea să ajungă un mare cuceritor, nu dorea să devină împărat sau general, nu visa la un cămin tihnit sau la o performanță într-o carieră oarecare. Nici o avere aptă de a-i oferi un trai lipsit de griji materiale nu făcea parte din visele sale. Femeile se confundau mereu în gîndurile lui cu furiile domestice și, în afara unor pofte mereu mai frecvente strict animalice, nimic feminin nu-l făcea să ofteze. Foarte puținele obiecte personale și le cărase de mult în locul său ascuns și altele nu intenționa să adune, știind cît de efemer era orice act de posesiune în cazul altora mult mai puternici și mai apărați decît el. Mîncare se obișnuise să-și procure de oriunde și de niciunde. Ce-i trecea acestui copil prin cap atunci cînd teroarea zvonurilor ce-i parveneau mereu prin auzul său exacerbat se odihnea și ea din cînd în cînd?

La vîrsta de doisprezece ani, s-a întîmplat al treilea eveniment din viața atît de liniară a lui Terțius. După ce, aproape sugar fiind, a fost despărțit de un tată incapabil de a-l crește, după ce la nouă ani a trăit marea aventură de a fi dus în robia vandală din care a reușit să fugă și să se întoarcă la Bienne, la doisprezece ani băiatul va trebui să se despartă de satul copilăriei sale. O molimă cumplită îi stîrpise animalele și, știind că va fi strașnic pedepsit, preferase să fugă. (Puțin mai tîrziu, întreg satul Bienne va fi făcut una cu pămîntul de un incendiu, iar locuitorii se vor împrăștia care încotro. Atunci cînd Eudoxia se va întoarce din exil și-și va revendica, printre altele, și această moșie, nu va mai găsi acolo decît niște urme carbonizate ale unei așezări dispărute.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.