Oul de Aur (66)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Era parcă un făcut: Al Treizeci și optulea își atrăgea singur necazurile doar prevestindu-și-le. Din clipa aceea era atît de convins că ele se vor și întîmpla cu adevărat, încît devenea de-a dreptul impacientat de întîrziere. Nesiguranța îl zăpăcea și îi producea o panică mereu mai mare. Cînd simțea, în sfîrșit, lovitura soartei asupra sa, oricît de brutală ar fi fost acea lovitură, percepea totodată și o ușurare: faptul s-a produs!

Au trebuit să mai treacă trei luni pînă să cadă ciocanul, iar ceea ce s-a întîmplat a venit pe alte căi decît cele așteptate. Nu noul stăpîn îi făcu necazuri, nu bandiți întîmplători l-au atacat, nu hoții i-au furat animalele. Pur și simplu, ceasul rău a vrut ca un călător prin sat să dea de figurinele din lemn ce i se păruseră atît de cunoscute. Punînd cîteva întrebări, fu încredințat că nu se înșelase: cel ce le-a cioplit nu era altul decît sălbaticul care a încercat să fure mai multe animale în Nordul Africii și care, pentru a nu fi prins, l-a înjunghiat pe paznic. (Ceea ce nu era adevărat, dar întru totul plauzibil. După ce a fugit, ca de obicei, de la locul unui incident, dispariția sa a fost luată de toată lumea drept dovadă a acceptării vinovăției, deși omul omorît n-a fost decît victima unei vechi răfuieli, posibilă fără riscuri atît timp cît exista un prezumtiv asasin la îndemînă.) Cînd s-a întors, cîteva săptămîni mai tîrziu, în sat, acolo îl așteptau oamenii legii. (Totuși, se pare că s-a găsit cineva care să-l prevină.) Legenda, desigur, povestește că auzul lui formidabil ar fi perceput de departe o discuție care l-ar fi făcut precaut și, furișîndu-se într-o noapte în sat, și-ar fi luat rămas bun de la familie și ar fi fugit pentru totdeauna din Iberia. Tot conform legendei, Terțius s-ar fi despărțit foarte greu de familie, dar și mai greu de oile sale. După mai multe zile, Al Treizeci și optulea s-ar fi întors în sat și ar fi furat întreaga turmă, cu care ar fi plecat spre Italia. Oricum, în locurile unde și-a lăsat familia n-a apucat să se mai întoarcă niciodată.

Și aici intervine, în sfirșit, argumentul cel mai la îndemînă spre a găsi ipotetica paralelă între destinele lui Primus, Secun- dus și Terțius, reprezentanții celor trei generații victime ale celor trei ocupări succesive ale Romei. Ca un blestem, „vechea capitală a lumii” l-a atras irezistibil și pe Cel de Al Treizeci și optulea în momentul ei cel mai greu. Pentru că numai un blestem putea să-l dirijeze pe bietul semisălbatic de numai douăzeci și cinci de ani la locul cutremurului, pe iepurele acela biped, apt de a percepe de la zeci de mile cel mai mic pericol, capabil să ocolească în cercuri largi orice loc unde a fost amenințat în realitate sau nu și, în orice caz, evitînd grijuliu, cu un instinct înnăscut, fiecare localitate de unde a fost vreodată nevoit să fugă.

Se pare că Terțius ar fi aflat că prietenul său Țipor ar fi scăpat totuși din catastrofa de la Karthago și ar fi reușit să facă avere în Nordul Africii cu negoț de cereale, după ce a contractat o căsnicie favorabilă. Se spunea că tînărul evreu s-ar fi însurat cu fata celui mai bogat armator din neamul lui și că ar fi izbutit să ducă mai departe afacerile prospere ale socrului. (După înfrîngerea flotei imperiale, navigația pe mare a devenit din nou foarte riscantă, însă cu atît mai profitabilă pentru norocoși. Țipor și-ar fi creat o mică flotilă de război care să-i apere transporturile și, astfel, ar fi obținut chiar monopolul pe Mediterana.)

Dacă pînă și în acest punct al vieții lui Terțius legenda a acoperit faptele, tot ce urmează trebuie interpretat cu și mai multă precauție: viața lui Terțius a fost rescrisă sub forma unor romane populare și faptele au fost mereu adaptate gustului vremii. Cu puțină imaginație nu este greu să recunoști în multe asemenea narațiuni punctul de plecare emanînd de la Cel de Al Treizeci și optulea.¹ În aceste condiții adevărul istoric n-a mai reprezentat o prioritate. Și nici logica n-a fost cea care i-a interesat în primul rind pe autorii culți sau populari. De pildă, este cu totul de neînțeles cum ar fi putut un fugar, interesat să dispară cît mai repede și cît mai departe, să se furișeze tot drumul mînînd de unul singur o turmă de oi din urmă. Și, mai ales, în condițiile în care distanța străbătută a fost cu totul apreciabilă, iar Terțius dorea să-și găsească prietenul la Mediolanum, unde acesta, zice-se, s-ar fi întors. Și toate astea fără să fie prins de cei ce-l căutau și fără să fie descoperit, cu turma lui de oi cu tot… Dar scribul este convins că aceasta nu este singura inadvertență în povestea lungului șir și, în definitiv, totul pe lumea asta nu este decît o convenție: într-un imperiu lipsit de dimensiunea cea mai sigură – timpul –, Dumnezeu se amuză scriind romane, jucîndu-se cu caleidoscopul Iui cu posibilități aproape infinite, meditînd asupra celor zămislite. Neexistînd timp, lucrurile nu se pot petrece mai devreme sau mai tîrziu. în lucrarea lui Dumnezeu, în felul acesta nu există nici măcar posibilitatea unui anacronism.

Lingă Mediolanum, Terțius nu numai că nu găsi un Țipor revenit învingător acasă, transpunînd în realitate visul nopților lungi din Africa, visul acela în care părinții îl primeau recunoscători, numeroasele rude se grăbeau să-i arate dragostea nemărginită, iar cartierul evreiesc îl considera speranța renașterii sale economice. în loc de toate astea, hanul și circiuma erau stăpînite de o familie de greci, venită tocmai din Cipru, iar despre părinții, frații și rudele lui Țipor nu mai știa nimeni nimic: ia puțin timp după ce au părăsit cei doi tineri locul, hanul a fost prădat cumplit de un pilc de călăreți barbari. Oamenii au fost cruțați, dar jefuitorii au încărcat metodic în căruțe tot ce se putea transporta: de la provizii și mobilă, pînă la păsări și animale de curte. Clădirile și anexele au rămas goale și lovitura a fost atît de cumplită, încît vechii proprietari au trebuit să vîndă și construcțiile și au plecat să-și caute norocul în altă parte. Nimeni nu știa încotro s-au dus, însă tatăl lui Țipor, se zvonea, ar fi murit nu de mult, după ce a paralizat de supărare că a pierdut în cîteva ore munca sa de o viață. Și nu numai munca sa: hanul și circiuma au fost ridicate deja de bunicul său și mărite de tatăl său.

Terțius ar fi coborît în sud. Cu sau fără turma lui de oi, el hoinărea din nou, ca de atîtea ori în scurta-i viață. împlinise douăzeci și cinci de ani, însă nu avea nici un plan de viitor, nici o ambiție în afara celei de a trăi izolat, doar printre animale și lăsat în pace de oameni. Italia, unde s-a nimerit să ajungă în hoinăreala sa de o viață, unde Roma îl atrăgea irezistibil ca pîl- nia unui vîrtej fatal, era bîntuită de barbari germani. După ce Leon I (cel Mare) i-a gonit cu puțini ani în urmă de pe pozițiile lor chiar din Imperiul Roman de Răsărit, aceștia își căutau acum norocul în Occidentul în derivă. Dar, de multe ori, nici localnicii nu mai știau cine le este împăratul, cum se numește și ce hram poartă. Chiar și despre Iulius Nepos, care, urcat pe tron cu ajutor bizantin, reușise să se mențină timp de șapte ani, nici despre el lumea nu mai dorea să știe nimic. Mulți mai credeau că tot Ricimer conducea imperiul și nimeni dintre cei din popor nu mai realiza că Iulius Nepos, ginerele împăratului Orientului, reprezintă ultima nădejde de alianță romană, nimeni nu-și mai punea nici o speranță în simbolul august.

Cînd ajunse în apropiere de Roma – unde auzise că s-ar afla „bogatul și triumfătorul” Țipor –, auxiliarii germani îl doborîseră deja pe împărat, iar Orestes², comandantul lor, îl ridică pe tron pe fiul său, Augustulus, un copil. Acesta este un moment cînd venirea Celui de Al Treizeci și optulea în metropolă nu mai putea stîrni nici o reacție. Individul bărbos și zdrențuit se pierdea între numeroși alții ca el. Printre localnici, el apărea ca un barbar, printre barbari el era un reprezentant al unui popor dintre nenumăratele seminții pripășite prin Europa. De altfel, lui Terțius însuși i-ar fi fost imposibil să-și dovedească originea romană, dacă aceasta ar mai fi interesat pe cineva. Calitatea de cetățean devenise o amintire, „o idee fixă a unor bătrîni”. Terțius venea de undeva, tot umblase și umblase pînă ce a ajuns la Roma. Asta era tot.

Însă nici în Roma nu reuși să-l găsească pe Țipor. Căutarea asta se tocise și ea, însă devenise un fel de scop al unei vieți fără nici un scop. Orașul fierbea ca un cazan, deși toată lumea se prefăcea că nu trăiește nimic deosebit, încercînd fiecare să-și continue viața de dinainte, să-și justifice acțiunile, argumentînd cu niște rudimente de lege de care nu mai asculta nimeni. Bogații erau la băi sau se odihneau în vile răcoroase și sufereau de spleen, meșteșugarii își vedeau de ale lor, politicienii se zbăteau, ca totdeauna, pentru niște funcții administrative care să le sature orgoliul, deși vechile demnități erau caduce în fapt și doar rezonanța titlului mai conferea stima celor ce-și mai aminteau cuvintele ce îl desemnau. Terțius nu era cîtuși de puțin interesat de toate astea, dar atmosfera îi pria. Dacă pînă atunci toți ceilalți oameni erau atît de proști încît se ascundeau după niște legi sau după niște cutume ce sperau să-i apere, acum toți erau egali, de reperele acelea nu-i mai păsa nimănui, decît, cel mult, de formă.

– Ca să poată să-i dea vieții o coerență, oamenii, asemenea copiilor, au inventat niște legi pămîntești, pe care le folosesc atunci cînd vor să justifice mai ales situații ce nu se supun acestor reguli, îl învăță odată, de mult, Țipor, într-o noapte cînd stătură întinși pe puntea unei corăbii imperiale.

Terțius n-a prea înțeles chestia aia, dar cu încăpățînarea semenilor de a se crampona de legi s-a lămurit de mult. Animalele nu se leagă de asemenea abstracțiuni și nu sînt mai crude, ba dimpotrivă. Un animai mănîncă un alt animal de foame, nu din plăcerea de a-l chinui. Sigur, sînt și unele fiare, lupii, de pildă, apte de a ucide mai multe oi sau vite decît ar putea mîn- ca. Dar și lupii, atunci cînd omoară îmbătați de gustul sîngelui, și lupii ucid și nu chinuie. Tortura psihică și fizică aparține numai oamenilor, știa Terțius, și oamenii au nevoie de aceasta ca de aer, ca de mîncare și ca de sex. De aceea fugea el de oameni. Aerul îl inspiră toți împreună, sexul, de regulă, îl practică în intimitate. La fel și hrana se consumă de fiecare singur. Atunci cînd mănîncă împreună, oamenii ridică evenimentul la rang de sărbătoare. Și cînd asistă împreună la o execuție este cam același lucru. Dar, în general, oamenii ucid și chinuie tot în întuneric. O dată a încercat să-i spună, în limbajul său bolovănos, toate astea lui Țipor, n-a reușit să ajungă prea departe cu explicațiile, însă prietenul său, singura ființă umană aptă de a-i fi ghicit vreodată șirul întortocheat al gîndurilor, l-a întrebat:

– De ce vorbești numai despre oameni în general? Ce, tu nu faci parte dintre oameni? Dacă oamenii sînt așa cum îi vezi, tu nu ești la fel? Sau tu nu te consideri om?

Întrebările astea l-au lovit una după alta, ca niște măciuci. Chiar așa: era și el la fel ca toți oamenii? Făcea și el același lucru ca alții? Suferea din pricina suferințelor lor? Se bucura de bucuriile lor? Avea aceleași speranțe? Mai degrabă, își închipuia el – și o simțea cu toată ființa sa – mai degrabă Dumnezeu a făcut în așa fel lumea încît, pe de o parte, se găseau oamenii, popoarele, bogații și săracii, puternicii prin funcții și puternicii prin alianțe, iar, pe de altă parte, se afla el, singur, mereu amenințat, mereu fugărit de toți ceilalți. Numai cei ce nu știau cine este el îl cruțau și nu-i dădeau importanță. în clipa cînd aflau, îl prigoneau, doreau să-l umilească, să-l chinuie, să-l omoare. El auzea tot ce spuneau ei. Cînd oamenii nu vorbeau despre el, însemna că nu știu că se află în preajmă. El îi auzea pe ei, însă nu se auzea și pe el însuși, nu-și auzea gîndurile urlînd de disperare, chiotele înăbușite de bucurie atunci cînd reușea să scape dintr-o urmărire, groaza cînd nu avea încotro și trebuia să se apropie din nou de ceilalți. Dacă el era în așa fel făcut

Încît să nu audă decît glasurile lor, însemna că el nu făcea parte dintre ei. Și atunci cînd, lăsîndu-se ispitit, își luase și el o femeie – căreia îi făcuse și niște prunci –, doar atunci a călcat și el acea graniță. Atunci și în ziua cînd l-a cunoscut pe Țipor. Dar copiii lui, născuți din sămînța sa și din pîntecele mamei lor – copiii aceia ce erau? Ei vor face parte din lumea oamenilor, a CELORLALȚI, sau vor rămîne pur și simplu în stirpea lui, în specia lui, în categoria ce-l despărțea atît de net de toată lumea ce nu era el? Mintea greoaie a lui Terțius se întreba de multe ori și nu era în stare să-și dea un răspuns. Atunci cînd, în anul 476, a ajuns în cazanul Romei, cînd s-a pomenit absorbit fără probleme de el, cînd nimeni nu-i găsea o vină că e altfel, cînd era lăsat în pace, simți pentru prima oară că poate nici nu mai face parte din altă lume, că hotarul trecut între el și ceilalți s-ar fi șters, că poate era și el unul dintre cei mulți. Copiii, Țipor, pîlnia Romei – argumentele începeau să se adune. Dar frica, frica nu-l părăsi nici atunci.

Acesta era momentul cînd Roma nu mai era capitală, cînd nici Ravenna nu mai era capitală, cînd senatul nu mai era senat. Ceea ce era departe putea fi uitat: în Britannia, saxonii și băștinașii nu se mai supuneau de mult imperiului, în Gallia și Iberia se fundamentaseră puternicele monarhii ale francilor și vizigoților. Africa era stăpînită de vandali și hărțuită de mauri, germanii își impuneau punctul de vedere în vest, împărații Orientului erau și ei departe, ceea ce a mai rămas sub jurisdicția formală a fiului lui Orestes era la dispoziția aceluia care-și putea permite să-și plătească o ceată de războinici.