Oul de Aur (67)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Copilul Augustulus n-a avut cînd să încerce să ia un aer imperial apt de a-i jigni pe barbari. Și, totuși, aceștia s-au plictisit și de noua formulă de august al unui imperiu ce nu mai exista. Mercenarii barbari voiau totul deodată și omorîră găina bolnavă, ce mai dădea, conform obiceiului, ouăle de aur. Desfiin- țînd senatul, ei consfințiră și de jure regatul barbar pe ruinele încă fumegînde ale imperiului milenar. Cei doisprezece vulturi văzuți de Romulus s-au dovedit a fi, într-adevăr, cele douăsprezece veacuri de existență a orașului. (Pînă la reînvierea Romei au fost perioade cînd vechea metropolă a supraviețuit ca prin minune și cînd între zidurile ei nu mai trăiau, cîteodată, nici o mie de suflete. Apocaliptic spectacolul unei metropole moarte, în care puținii locuitori bîntuiau ca niște fantome. Un oraș atît de mare, cu clădiri încă în picioare, dar nelocuite, cu temple, unele încă nedărîmate, însă pustii, cu străzi lungi pe care locuia un singur suflet. O lume de coșmar.)

Senatul acceptă orice. Odoacru fu recunoscut rege al noului regat al germanilor din Italia, iar Zenon Isaurianul, stăpînul Orientului, bătu și el festiv din palme, numindu-l pe Odoacru „patrician¹¹, însă considerîndu-se din clipa aceea drept singur împărat. Primul cadou pe care i-l făcu lui Odoacru fu acela de a-i așeza pe ostrogoții din regatul balcanic al lui Theodoric în Italia, scăpînd în felul acesta Orientul de presiunea germană. „Pe toți?“ ar fi întrebat Odoacru. „Nu pe toți, dar pe cei mai mulți!¹¹ ar fi venit răspunsul.

Copilul Augustulus a fost cruțat și trimis în Campania.

Iată datele ce se pot extrage cu ușurință din orice almanah istoric. Terțius se afla în timpul acesta în mijlocul CELORLALȚI. De nu i-ar fi fost atît de frică, ar fi crezut că l-au uitat și că face parte dintre ei. De Țipor n-a dat încă, dar informațiile se adunau. Acum trebuia să-și caute un rost nou și să-și aducă și familia după el. Și să scape de teama de a trebui iarăși, ca întotdeauna, să-și fure mîncarea ca animalele. împlinea și el o vîrstă. Și să știe că are un adăpost pentru el și pentru ai lui. Deocamdată, faptul că barbarii se agitau și că ultimul împărat era în pericol nu reprezenta mare lucru pentru el. Terțius umbla de dimineața pînă seara, căuta nici el nu știa ce, nu era gonit de niciunde. Și-a găsit și o casă, de unde oamenii plecaseră nu de mult. (Alții gîndeau altfel…) Avea unde dormi. Mai trebuia să-și găsească și o sursă de hrană. Noaptea stătea culcat pe un pat moale și asculta tumultul vocilor din cartier. Locuia într-un palat și palatul era acum al lui, chiar dacă totul se afla după jaf și paragina se înstăpînea zi de zi. în urechile lui, zgomotele nu se suprapuneau și el putea sesiza fiecare sunet de sine stătător. Doar cînd îi ajungeau în creier toate aceste sunete, simțea cum tot capul i se cutremură și tinde să explodeze în mii de cioburi. Dacă ar fi fost mai isteț, ar fi putut face bani prin piețe și tîrguri, la bîlciuri, spunîndu-le oamenilor ce vorbesc doi indivizi zece case mai încolo. Ar fi putut să-și complice performanțele, să le facă mai spectaculoase, să pună doi copii să bată toba sau să facă alt zgomot cumplit în jurul lui, dar el să distingă totuși șoaptele celor puși să vorbească zece case mai încolo. Ar fi putut cîștiga o mulțime de bani. Dar lui Terțius nu i-a trecut așa ceva prin minte. Nici măcar nu și-ar fi putut imagina un astfel de spectacol. Să se pună el în mijlocul atenției oamenilor? Tocmai atunci cînd reușise să nu mai fie observat?… Doar gîn- dul ar fi fost de ajuns să-i aducă frica înapoi. Nici nu se punea problema.

Și, totuși, pîlnia vîrtejului în care se scufunda Roma a fost mai puternică decît teama funciară a personajului. Legenda ce l-a înghițit pentru vecie și care a constituit miezul tuturor prelucrărilor mai tîrzii a purtat aceeași marcă: sfirșitul plin de vitejie a lui Terțius. „Iepurele biped¹¹ se afla întîmplător (sau predestinat) în Piața Senatului atunci cînd Odoacru a consimțit să preia puterea. însoțit de căpeteniile herulilor și ale skirilor, noul rege a încercat să se adreseze unui popor cu totul apatic. Cîțiva senatori, obișnuiți să aduleze ba un suveran, ba altul, se întreceau să trîmbițeze calitățile excepționale ale noului stăpîn. Ceea ce pînă mai cu o oră înainte fusese alb devenise negru și ceea ce se afirmase a fi fost roșu era acum proclamat a fi reprezentat de o veșnicie verdele pur. Cele cîteva zeci, cel mult sute, de gură-cască stăteau tăcuți, fiindu-le indiferent ce se petrecea, nerealizînd nici o clipă că sînt martorii oculari ai sfîrșitului unei ere. Unii se gîndeau la ce vor mînca deseară, alții la ce vor face a doua zi, toți își spuneau că pleacă un barbar și vine un altul.

Cînd a început să vorbească Odoacru, nu-l mai ascultă mai nimeni. Doar cei cîțiva oșteni bărboși și grupul de adulatori de profesie îi sorbeau cuvintele. Barbarul își aținti ochii în ochii unuia dintre oamenii aflați în mulțime. Era un orator mediocru și trebuia să aibă grijă ca nimic să nu-i perturbe gîndurile ce se lăsau atît de greu transpuse în cuvinte. Iar cel în ochii căruia privea s-a nimerit să fie Terțius. Bietul Al Treizeci și optulea se sperie atît de tare încît fu incapabil să-și plece pleoapele, să-și miște capul. Rămase țintuit locului, așa cum se spune că împietrește un animal neputincios, surprins fără scăpare de o fiară gata de a se năpusti asupra lui. îi susținu, așadar, privirea marelui Odoacru, rămase înlănțuit de ea, însă, încetul cu încetul, între cele două perechi de ochi se produse o punte pe care nici celălalt nu mai era în stare s-o sfărîme. După mai multe minute interminabile, nu s-ar mai fi putut spune cine este hipnotizatorul și cine hipnotizatul. Terțius simți cum toată puterea colosală a celuilalt îi intră în creieri prin acea privire de neîntrerupt. Pentru prima oară în viață, uită cu totul de frică. (Nu era liniștea ce-l cuprindea, ca o ceață, atunci cînd îl căuta pe Țipor. Spaima nu-i era anesteziată, ea pur și simplu se topea, dispărea.)

Primele legende vorbesc despre un fel de schimb de identitate întîmplat atunci între barbarul Odoacru și romanul Terțius. Povestea avea un puternic efect propagandistic: ea voia să lanseze versiunea după care vechiul imperiu nu murise, că străbunii latini supraviețuiseră prin transferul de personalitate realizat. Personajul de origine latină care juca acest rol trebuia să fie bărbos și zdrențuit, pentru a înfățișa atît omul din popor, păstorul arhaic arhetipal, cît și un ipotetic barbar, acceptabil de către învingători. Vremea vechilor aristocrați de sînge trecuse, ultimul ei exponent credibil fusese Maiorianus, abdicat din proprie voință după ce și-a dat seama că el nu putea să reprezinte decît imperiul tradițional, iar soarta acestuia fusese deja de mult pecetluită. Iar „barbarul nou“, „bărbatul speranței” nu putea fi decît un hibrid între localnici și migratori. Dar, măcar, pe un fond latin. Povestea crease un Terțius nou, neînfricat, apt de a reînnoda o tradiție. Povestea crease un erou dintr-un „iepure biped”. Era o legendă tematică, bine gîndită, înainte de a fi oferită autorului anonim.

Dar versiunea aceasta întrerupe în mod brutal viața Celui de Al Treizeci și optulea. Tot restul rămîne în coadă de pește. Miezul legendei începe și se termină o dată cu fabulosul transfer de personalitate. Fricosul cel mai mare dintre romani devine barbarul cel mai grozav. (Ce s-ar fi întîmplat dacă în Odoacru ar fi intrat sufletul unui erou? Dar nu! Chiar dacă originea regelui got se „înnobilează”, el nu poate fi ridicat la rangul unui viteaz consacrat… Astfel, trebuia trecută cu vederea fidelitatea tînăru- lui Odoacru față de Attila, al cărui ambasador la Constantinopol a fost, modul cum a reușit prin forțe proprii să se ridice deasupra rivalităților militarilor, atuurile faptelor de arme ce-i slujeau drept argumente. însă cel ce a gîndit legenda a fost legat pentru vecie de trecutul de aur al Imperiului Roman și avea nevoie de un fapt, chiar și supranatural, spre a salva această amintire.)

Era o zi caldă de septembrie și, vorbind, Odoacru s-ar fi simțit tot mai slăbit. El, care era în stare să călărească zile în șir, să folosească arma fără să-i tremure niciodată mîna, să nu doarmă o săptămînă, în dimineața aceea era tot mai obosit, vorbele îi ieșeau tot mai încet din gură, încît, la un moment dat, nu-l mai auzeau nici cei de lîngă el. Doar legătura inexpugnabilă dintre cele două perechi de ochi îl ținea în picioare. Dacă Terțius ar fi întors capul, Odoacru ar fi căzut pe spate. Apoi, în același timp, noul stăpîn al Romei și zdrențărosul din mulțime începură să tremure. Desigur, nimeni nu era atent la Terțius, toate privirile erau ațintite asupra noului stăpîn, ce părea să-și înceapă atît de lamentabil domnia. Odoacru abia de-și mai mișca buzele, oricum, sunetele nu mai aveau puterea de a răzbate pînă la ascultători. Erau semne cît se poate de rele acestea, pentru altele mult mai puțin evidente au căzut în pulbere cariere dintre cele mai promițătoare. Doi heruli puternici trebuiră să-l susțină de subțiori pe stăpîn: acesta tremura din toate încheieturile, fața îi era lividă și singurul lucru pe care mai era în stare să-l realizeze era că și Terțius se află în aceeași situație, dar că pe Al Treizeci și optulea nu-l sprijină nimeni și, dacă va fi ca acela să se prăbușească, va cădea și el, oricît de vînjoși ar fi fost ofițerii lui. Atunci se petrecu miracolul: un fulger căzu din seninul cerului¹, legătura dintre Odoacru și Terțius, legătura invizibilă, se încărcă de o forjă ocultă, în orice caz, Cerul însuși furniză acea energie, Odoacru (sau Terțius?) își reveni din slăbiciune, cuvintele prinseră putere, deveniseră tunete, o domnie de peste un sfert de veac se prefigura cu pregnantă: regele era puternic, energic, era în stare să inspire teamă și celor mai periculoși dușmani, era un scut pentru supușii săi. în același timp, Terțius (sau Odoacru?) plecă să-l ducă pe ultimul împărat, pe Augustulus, la Bienne, în Campania, ascunzîndu-l într-o mică peșteră necunoscută, de unde dispărură împreună, pentru totdeauna, într-o tainică apostazie.

Transferul de personalitate era menit să salveze niște aparențe. Dar Al Treizeci și optulea dispare în istorie: despre fiul său vom afla ce s-a întîmplat mai încolo, doar frica va rămîne prezentă. Despărțindu-se de Al Treizeci și optulea, frica va plana asupra unor secole întregi, asemenea unui fum al unui foc ce abia mai mocnea.

A fost o clipă în această întîmplare asupra căreia nu se opresc decît primii ei scribi: clipa cînd atît Odoacru, cît și Terțius s-au aflat pe punctul de a se prăbuși și cînd a trebuit să vină un ajutor celest spre a-i salva. în clipa aceea, spune loanes, ambele personaje se găseau deja în dreptul UȘII. l-a ajutat Pronia spre a-i împiedica să vadă dincolo? Păi, pînă la urmă, tot se află. „Nu, ne explică loanes, Dumnezeu i-a lăsat să vadă, apoi, întărindu-i astfel și pe cei mai slabi, le-a poruncit să uite. Dar inocularea de energie s-a produs, chiar și după ce ușa a fost trîntită înapoi.’¹ Alții nu au mai insistat asupra acestui amănunt, în schimb, istoria ne povestește că regele Odoacru se odihnea cioplind figuri „barbare” în lemn.

Întorcîndu-ne la Zosimus din Teurnia: de ce Primus, de ce Secundus, de ce Terțius? Primus, Secundus, Terțius… în șirul scribului, Al Treizeci și șaselea, Al Treizeci și șaptelea, Al Treizeci și optulea – și Primus, Secundus, Terțius. Aceasta este o întoarcere. închiderea unui cerc. Contemporanilor – și nu unui singur istoric – li s-a părut că o dată cu cucerirea Romei s-a încheiat un ciclu. Drept urmare, ei vorbesc despre un (nou) început: Primus, Secundus, Ter(ius. Dar șirul nu s-a terminat. Ca de atîtea ori în istorie, viața s-a tîrît mai departe. Vor urma Al Treizeci și nouălea și ceilalți…

Primus, un savant neputincios, Secundus, un dependent sexual infantil și un ascet fanatic, și Terțius, un „iepure biped“, întărit prin pronia cerească și folosit pentru „justificarea¹¹ sîn- gelui străin al noii stăpîniri – acestea au fost personajele. Și toate trei pregătindu-se să privească, măcar pentru o clipă, dincolo. Și, spre deosebire de alții, aceștia, pînă la urmă, au reușit să obțină acea clipă unică. Dar condiția era s-o uite imediat. Și ei au uitat-o. Cel puțin conștient.

Ceea ce le-a rămas și lor a fost tot Speranța. Speranța li s-a păstrat. Și așa s-au prezentat și ei ca oameni.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.