Pagina mea de pe Wikipedia, ştearsă din cauza articolului „Liicheanu”

Am aflat abia în aceste zile că pagina mea de pe Wikipedia a fost pur şi simplu ştearsă! Mirarea s-a accentuat atunci cînd am citit şi explicaţia administratorilor de la Wikipedia: „Subiectul încearcă să-și clădească o notabilitate atacând persoane notabile ale literaturii. Cazul Liiceanu îi conferă cel mult o notorietate efemeră”:

M-am frecat de cîteva ori la ochi, întrebîndu-mă uluit: „Ce legătură are, domne, „notabilitatea” mea cu „Cazul Liiceanu”? În aproape trei decenii de presă am scris mii de articole (numai în „Cotidianul”, în ultimii ani, conform contorului din ziar, am publicat 1.186 de articole), din care doar o foarte mică parte l-a vizat pe Gabriel Liiceanu, acesta nefiind pentru mine altceva decît un subiect oarecare.

Dacă stau să mă gîndesc, cele mai multe articole publicate de mine au fost despre politicieni, despre investigaţii de presă, editoriale sau subiecte de strictă actualitate. Gabriel Liiceanu a fost doar un subiect pasager, atunci cînd am descoperit plagiatul său din Heidegger, cînd a ieşit în prim-plan cu linguşirea publică a lui Traian Băsescu, a Monicăi Macovei sau, mai recent, cînd a fost călcat în picioare de Herta Müller, sau cînd a apărut în spaţiul public cu diferite năzbîtii prin care el a vrut să-şi sporească „notabilitatea”.

Dar aşa am procedat cu oricare alt personaj care mi-a căzut sub condei, fie că a fost vorba despre Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, H-R Patapievici, Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieş, Laura Codruţa Kovesi, Klaus Iohannis, Traian Băsescu, Emil Boc, Liviu Dragnea şi mulţi alţii. Nu-mi dau seama de ce i-a trecut prin minte cuiva că tocmai pe Gabriel Liiceanu l-aş fi folosit ca vehicul pentru a-mi purta „notabilitatea” spre culmi glorioase!

E drept, articolul din 27 februarie 2007, publicat în „Ziua” sub titlul „Liicheanu”, a avut peste 700.000 de vizualizări, dar acest lucru s-a întîmplat acum 12 ani! Iar „notabilitatea” acestui articol nu mi se datorează mie, în principal, ci prietenilor lui Gabriel Liiceanu, care au scris atunci aproape 100 de articole în numai 10 zile, toate fiind denigratoare la adresa mea! Ce vină am eu că oameni care nu au văzut nici măcar coperta unei cărţi a lui Heidegger au sărit în apărarea lui Liiceanu, crezînd că-i fac un serviciu prietenesc? Iată cîteva nume care au crezut că mă vor intimida: Vladimir Tismăneanu, Lucian Pintilie, Livius Ciocârlie, Traian Ungureanu, Sabina Fati, Ioana Lupea, Dragoş Paul Aligică, Grigore Cartianu, Ioan T. Morar, Dragoş Bucurenci şi mulţi, mulţi alţii! De altfel, în acele zile, revista „22” a găzduit un număr întreg pentru acest subiect, din care a lipsit doar opinia mea, alături de toată gaşca lui Liiceanu!

Şi, atunci, de ce să se spună că eu aş fi vrut să-mi „clădesc notabilitatea” atacînd „persoane notabile”, precum Gabriel Liiceanu? Nu cumva şi această acuzaţie este tot expresia unei superiorităţi cu care se împăunează Gabriel Liiceanu, căruia parcă nu-i mai ajung marginile universului pentru a-şi extinde mediocritatea? Cine se crede Gabriel Liiceanu, miezul din dodoaşcă?

De altfel, Gabriel Liiceanu a fost cel care ne-a dat în judecată, pe mine, pe Sorin Roşca Stănescu, pe Victor Roncea şi ziarul „Ziua”, ceea ce ar putea fi interpretat că a vrut să ne sporească „notabilitatea” cu forţa, căci noi nu i-am cerut o astfel de favoare. După ani de zile de procese, în final, Gabriel Liiceanu a decis să-şi retragă plîngerea, renunţînd „atît pentru prezent, cît şi pentru viitor” la proces, aşa cum se vede în propunerea pe care ne-a făcut-o după ce cîştigasem la Tribunalul Bucureşti:

Ceea ce am avut noi de spus în apărare la acel proces a fost să descriem realitatea în nişte CONCLUZII SCRISE, pe care le-am depus în instanţă, fără a scrie măcar un drept la replică faţă de vreunul dintre cei care au încercat să arunce tot felul de zoaie înspre noi, lăsîndu-i să vadă pe propria lor piele cum este să arunci cu rahat în ventilator. De dragul cititorilor noştri, iată ce am depus în instanţă, mai exact la Tribunalul Bucureşti:

„CONCLUZII SCRISE

Subsemnatul Ion Spânu, chemat în judecată de dl. Gabriel Liiceanu, precizez în apărarea mea următoarele:

1. În cele două articolele publicate în ziua, respectiv “Liicheanu” şi “Încă un plagiat al lui Gabriel Liiceanu” nu am avut intenţia şi nici nu am folosit jigniri şi calomnii la adresa lui Gabriel Liiceanu, despre care am scris. De altfel, numărul articolelor critice la adresa dumnealui este mult mai mare şi ele se încadrează în limitele pe care, în meseria de jurnalist, ni le oferă libertatea de expresie, garantată de Constituţia ţării.

2. Este normal ca dl. Liiceanu să se simtă inconfortabil în faţa dezvăluirilor noastre, însă acuzaţiile noastre, bazate totdeauna pe documente reale, netrucate, nu au cum să ţină cont de astfel de stări emoţionale, atîta vreme cît scopul tuturor articolelor mele se subordona interesului public în ceea ce priveşte spunerea adevărului.

3. Primul articol incriminat de reclamant se intitulează „Liicheanu” şi nu este altceva decît un joc de cuvinte bazat pe asemănarea grafică dintre numele Liiceanu şi articolul său, „Apel către lichele”, în care cerea unor cetăţeni un anumit tip de comportament. Faptul că se adresa acestora cu apelativul „lichele” n-a fost interpretat ca fiind jignitor de nimeni, ba, din contră, textul respectiv i-a adus o bună notorietate autorului. Nu înţeleg de ce acum, acelaşi cuvînt, poate fi interpretat ca fiind jignitor, cînd se referă chiar la domnia sa.

4. Articolul „Liicheanu” este structurat pe patru părţi, clar delimitate:

– a – prima parte, care are subtitlul „De ce a scos paginile despre Marx”, se referă la faptul că Gabriel Liiceanu a publicat prima ediţie a cărţii sale „Tragicul. O fenomenologie a limite şi depăşirii” în anul 1975, pe care l-a reluat după Revoluţie, în 1993, în ediţia a doua, fără două capitole importante, unul despre Marx şi altul despre Nietzsche. În prefaţa ediţiei a doua, Liiceanu explică doar scoaterea capitolului referitor la Nietzsche, celelalte fiind trecute sub tăcere. Noi nu am făcut altceva decît să spunem adevărul, reproducînd fragmente din pasajele pe care Liiceanu le dorea uitate. Nu l-am acuzat că a crezut în marxism, ba, din contră, în articol am precizat clar: „Desigur, e dreptul intelectualului Liiceanu să creadă în ce valori vrea, dar schimbarea de macaz în funcţie de regimul politic nu este o faţă a lichelismului pe care se preface a-l condamna?” În celebrul său articol, „Apel către lichele”, chiar asta cerea dl. Liiceanu, ca aceia care au crezut în comunism să stea o vreme deoparte şi să nu mai intre în viaţa publică în calitate de anticomunişti! Ori, noi am citat chiar din paginile omise în ediţia a doua, post-revoluţionară, un fragment din Marx, reprodus în prima ediţie chiar de Liiceanu: „Comunismul este forma necesară şi principiul dinamic al viitorului apropiat”! Întrebarea noastră din finalul acestei prime părţi a rămas fără răspuns şi azi: „Cum poţi să-ţi masacrezi propriile cărţi şi, în acelaşi timp, să arăţi obrazul altora că nu se ridică la „înălţimea” moralei tale?”

În mod sigur, din această primă secţiune a articolului nostru, Liiceanu nu s-a considerat calomniat, din moment ce, în răspunsul pe care ni l-a dat în revista „22”, spune: „n-am publicat niciodată vreun rând în care să nu cred”, adăugînd: „n-am a mă ruşina de rândurile scrise atunci. Le-aş putea scrie şi astăzi”. De altfel, în acelaşi număr din revista „22”, Liiceanu chiar publică paginile respective! Aşadar, unde este calomnia, din moment ce chiar dl. Liiceanu recunoaşte că a scos aceste pagini despre Marx în ediţia a doua, fără să ofere cititorului explicaţiile de rigoare? În acel răspuns din revista „22”, chiar Liiceanu face un rezumat după citirea articolului nostru: „Recent, un ziar bucureştean mă acuză, printre multe altele, că în ediţia „postrevolutionară” a primei mele cărtţi, Tragicul, publicată mai întai în 1975, am eliminat şase pagini dedicate receptării tragicului în antropologia marxistă. Că adică am vrut, eu, „moralistul de serviciu”, să fac dispărut un text impudic, ştergand astfel urmele unei jalnice pactizări cu ideologia marxistă. Comunist ieri, anticomunist astăzi”. În linii mari, rezumatul acuzaţiilor noastre este corect! G. Liiceanu precizează chiar sentimentul pe care l-a avut după lectură: „Într-adevăr, nu pusesem la inimă propoziţiile pe care comentatorii mei (cel care a scris textul şi celălalt, care îl semnează) le incriminau, dupa ce căutaseră cu disperare în cele şase pagini eliminate din a doua ediţie a Tragicului doar-doar m-ar putea „prinde” cu ceva, sunau de fapt încântator. Mi s-a părut că cititorul de azi, judecând paginile în întregul lor, va fi găsit acuza că le-am eliminat din ediţia a doua cu gândul de a-mi ascunde un gest reprobabil – drept neîntemeiată”. Deci, demersul nostru nu numai că nu l-a jignit pe Liiceanu, dar i s-a părut, cum singur spune, „încîntător”! Dl. Liiceanu explică chiar ce l-a deranjat, adică faptul că prietenul său, Mihnea Berindei, după ce a citit articolul nostru, i-ar fi spus: „Sper ca nu pui prostia asta la inima. Toata lumea stie ca pe-atunci asa se scria”, lucru de care în nici un caz nu ne putem face noi vinovaţi! Liiceanu scrie chiar ce răspuns i-a dat prietenului său: „Pe şleau, i-am spus că „nu am mâncat niciodată rahat”!

Aşadar, proba verităţii este clară în această primă parte a articolului nostru: în ediţia a doua a cărţii sale despre „Tragic”, Liiceanu a scos capitolul despre Marx, fără a-şi anunţa cititorul. Restul este interpretare şi, mai ales cînd este vorba despre cărţi, aceasta nu poate fi interzisă, chiar dacă ar fi incorectă! Altfel, toată istoria criticii şi filosofiei ar trebui trimisă în tribunale doar pentru că unii autori nu s-au simţit confortabil la interpretarea unuia sau altuia dintre cititori. Dacă un autor vrea să nu fie criticat, are la dispoziţie o singură variantă: să nu-şi publice cărţile!

Într-un alt răspuns, pe care ni-l dă în ziarul „România liberă”, referitor la pasajele din Marx, Liiceanu spune: „am făcut-o, repet, nu pentru că aveam ceva de ascuns (nu am publicat niciodată vreun rând de care să-mi fie ruşine), ci pentru a focaliza mai bine cartea pe tema cercetată”. Vă rog pe dumneavostră, onorată instanţă, să decideţi dacă intenţia unui autor, oricare ar fi el, trebuie să fie obligatorie pentru interpretarea unui cititor! Omul o fi avut, ca oricare autor, intenţia să scrie o capodoperă, dar nu este obligatoriu pentru nimeni să şi reuşească.

În concluzie, precizăm că răspunsul lui Liiceanu din revista „22” se încheie cu o formulă care poate fi încadrată mult mai clar în aria calomniei. El spune despre noi: „Nu sunt decât scursoarea netrebnică de pe lângă zidurile ruinate ale unei ţări în mizerie.” Vă rog să consemnaţi că în nici unul dintre articolele noastre despre domnia sa nu am folosit niciodată astfel de expresii rudimentare.

– b – a doua parte a articolului nostru are subtitlul „Liiceanu – plagiator”. În această secţiune l-am acuzat pe Liiceanu că a comis un furt intelectual, prin preluarea fără semnele citării a unor fragmente din Martin Haeidegger. Pentru demonstraţie, articolul nostru este însoţit de 3 facsimile: textul lui Heidegger din „Sein und Zeit”, traducerea în limba română a acestuia (făcută chiar de dl. Liiceanu, împreună cu Cătălin Cioabă) şi textul lui Liiceanu. Mai clar nu credem că se poate demonstra un plagiat. Nici nu credem că se poate demonstra altfel. Se observă că textul semnat de Liiceanu: „ceva se află, este conţinut în altceva: apa în pahar, haina în dulap, băncile în sala de curs… Extinzînd un asemenea tip de raport spaţial, putem spune că băncile sînt în sala de curs, sala de curs, în clădirea Universităţii, aceasta, în oraşul Marburg, în landul Hesse, în Germania, în Europa, pe Pămînt, într-un sistem solar, în spaţiul cosmic, în lume” este izbitor de asemănător cu cel tradus din Heidegger: „Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiinţări care este într-o alta, precum este apa în pahar şi haina în dulap… Această relaţie de fiinţă poate fi amplificată. De pildă: banca în sala de curs, sala de curs în Universitate, Universitatea în oraş şi aşa mai departe pînă la banca în univers”, după cum se vede şi în textul original: „Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das ››in‹‹ einem anderen ist wie das Wasser ››im‹‹ Glas, das Kleid ››im‹‹ Schrank… Dieses Seinsverhältnis läβt sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hörsaal, der Hörsaal in der Universität, die Universität in der Stadt usw. Bis zu: Die Bank ››im Weltraum‹‹”.

Din moment ce, în articolul nostru, sînt puse faţă în faţă textele respective, singura problemă pe care ar fi trebuit s-o analizeze instanţa era aceea de a stabili dacă noi am falsificat documentele prezentate, dacă dl. Liiceanu s-a simţit jignit de dezvăluirea aceasta. Din păcate, instanţa de fond nu a fost preocupată nici un moment de a stabili adevărul, din moment ce a refuzat toate probele solicitate de noi. De aceea, vă rugăm să acceptaţi probabtoriul nostru, în aşa fel încît să puteţi stabili cu obiectivitate adevărul. Iată doar cîteva dintre armentele noastre:

-a- Descoperirea plagiatului din articolul din ZIUA nu ne aparţine. Prima oară a fost semnalat de prof. Mircea Arman, care este unul dintre traducătorii lui Heidegger. În revista TRIBUNA, nr. 44 din 1989, prof. Mircea Arman a semnalat exact acelaşi text plagiat, iar Gabriel Liiceanu nu l-a acţionat în judecată. De asemenea, prof. Constantin Barbu, de asemenea specialist în filosofia heideggeriană, a scris şi a vorbit în presă de nenumărate ori despre acest plagiat şi despre multe altele, în care Liiceanu era acuzat că a preluat texte fără semnele citării! La fel, prof. Dorin Tilinca, poate cel mai bun cunoscător şi traducător în limba română al lui Heidegger, ne-a trimis o expertiză de specialitate care, de asemenea, nu a fost primită de instanţa de fond. Vă rugăm, în acest sens, să acceptaţi aceste probe care vin de la specialişti consacraţi în filosofia heideggeriană, toţi avînd cel puţin aceeaşi expertiză în domeniu.

-b- Furtul intelectual, cum este definit „plagiatul”, este dezbătut în toată lumea destul de unitar. La noi, chiar şi preşedintele Traian Băsescu, la deschiderea anului universitar 2007/2008, a spus: „Plagiatul practicat de profesori şi de studenţi, cumpărarea diplomelor de licenţă, mita pentru promovarea examenelor sunt practici care caracterizează, din nefericire, o parte din învăţământul universitar românesc”. Gravitatea problemei a fost subiectul unei dezbateri chiar în revista „Dilema”, foarte apropiată lui Liiceanu. În numărul 190 din 2007, tema principală a revistei a fost chiar „FURTUL INTELECTUAL”. Folosindu-se de experienţa ca profesor la Universitatea din Manchester, Daniela Cutaş precizează clar: „Corect ar fi ca penalizările să fie cu atît mai serioase cu cît cei vinovaţi sînt mai avansaţi în periplul lor academic sau de cercetare. Aceasta deoarece este mai greu de crezut că un masterand nu înţelege în ce constă plagiatul, decît un student de 19 ani, în anul întîi universitar” (Dilema, nr. 190, p. 12). Tot Daniela Cutaş descrie cazul unui student care „folosise pe larg în referat, printre alte materiale citate corect, o idee (care le fusese predată la curs) a unui profesor pe care a omis să-l citeze” (Ibidem). Aşa este văzut plagiatul în Uniunea Europeană, iar tolerarea lui, după cum scrie şi prof. Daniela Cutaş, nici nu este pusă în discuţie, mai ales cînd este vorba de un profesor universitar, cum este dl. Gabriel Liiceanu. Din păcate nici această probă nu a fost admisă de instanţa de fond, deşi expertiza provine dintr-o sursă neutră şi obiectivă!

-c- De altfel, în nici una dintre poziţiile publice pe care le-a avut în marginea articolelor noastre, G. Liiceanu nu a negat plagiatul. În interviul acordat ziarului „Romnia liberă” din 28 februarie 2007, deci chiar a doua zi după apariţia articolului nostru din ZIUA, G. Liiceanu este întrebat direct de redactorul Sabina Fati: „Sunteţi acuzat de plagiat, de mistificare a biografiei şi de alte imoralitati. Astfel, de pildă, vi se reproşează că în volumul „Martin Heidegger – Repere pe drumul gândirii” – aţi fi plagiat un scurt fragment chiar din filosoful german de care vaă ocupaţi. Este o scapare?” Liiceanu se eschivează şi declară: „Nu mă faceţi să contrazic ceea ce am spus în micul comunicat pe care l-am dat pentru presă. Pe de altă parte, nu mă pot abţine să nu vă mărturisesc – nu ştiu dacă o saă mă credeţi – că am citit cele două pagini din Ziua cu un ochi amuzat. Când lucrurile devin prea enorme, efectul comic este garantat… Cum tot comic este să afirmi despre un om care a tradus pentru cultura română cam două mii de pagini din Heidegger că de fapt a plagiat trei rânduri, şi asta chiar într-o carte a lui Heidegger!” Acestea sînt singurele referiri acuzaţia de plagiat. Vă rog să constataţi că nu este negată preluarea fără semnele citării a acestor rînduri, ci doar afirmată ideea falsă că un traducător poate să eludeze legea ce interzice plagierea”.

Dacă am vrea să fim la fel de băţoşi ca Liiceanu, am putea spune că, din contră, Gabriel Liiceanu a vrut să-şi sporească „notabilitatea” pe seama mea, căci 100 de articole în apărarea sa nu a mai avut el niciodată şi nici nu cred să spere că va mai avea vreodată!

Mie, personal, acest articol nu mi-a adus nici măcar o primă din partea ziarului, căci acest articol despre plagiatul lui Gabriel Liiceanu a fost tratat în redacţie la fel ca un articol despre groapa de gunoi de la Glina!

Dar, pentru că gestul celor de la Wikipedia m-a enervat la culme, am decis împreună cu Victor Roncea, să publicăm integral „Dosarul Liicheanu”, cu cele peste 2.000 de file ale sale, chiar dacă se vor mai găsi şi alţii care să spună că ne ridicăm „notabilitatea” pe umerii amărîtului de Gabriel Liiceanu! Măcar să aibă un sîmbure de adevăr această prostie comisă de Wikipedia!

De altfel, îi somez pe cei care se ocupă de Wikipedia să reintroducă acea pagină cu titlul „Ion Spânu”, altfel îi voi acţiona în judecată pentru „afectarea notabilităţii” mele, chestiune care nu-i priveşte pe dînşii decît dacă vor să-şi arate admiraţia faţă de mine.

Căci, ce credeţi că scria pe acea pagină? Lucruri banale: unde m-am născut, că am lucrat în redacţiile principalelor ziare şi reviste din România, că am fost corespondent la „Europa liberă” şi BBC, că am publicat vreo 13 cărţi! Mai era şi o scurtă referire la articolul „Liicheanu”, introdusă de altcineva, cred că după ce prof. Rodica Zafiu a ţinut un curs la Facultatea de filologie despre acel articol.

Orice s-ar spune, însă, a susţine că „notabilitatea” mea s-a creat pe numele lui Gabriel Liiceanu este de rîsul curcilor! Nu şi-a permis să spună aşa ceva, nici Traian Băsescu, care a fost preşedintele României, despre care am scris mult mai multe articole, şi nici măcar poliţistul Cristian Cioacă, după sutele de ore de dezbateri televizate despre dispariţia Elodiei, şi vine acum Gabriel Liiceanu să plîngă că „notabilitatea” mea se urcă pe umerii lui?

Păi, de ce? Că doar nu l-am forţat eu să plagieze, să tipărească o carte care-l face zob pe Constantin Noica, cel căruia îi datorează toată toată „notabilitatea” cu care se laudă, şi nici nu l-am îndemnat să scrie despre Siegfried si Marcello, maşinile sale vorbitoare, cum nu i-am cerut să descrie cum se geluieşte dimineaţa în baie, ca o fată mare care-şi caută iubit!

În aceste condiţii, îi somez pe cei care administrează Wikipedia să repună pagina cu titlul „Ion Spânu” la locul ei, altfel îi voi acţiona în judecată pentru afectarea gravă a „notabilităţii” mele! Am înţeles să-mi retrag plîngerea de acum cîţiva ani buni împotriva acelei nebune care scria din burtă în ziarul unui interlop nişte minciuni de-ţi stă mintea-n loc, cum că am făcut de trei ori puşcărie (o dată pentru viol şi de două ori pentru furt), căci fata nu are responsabilitatea faptelor, dar ceea ce au făcut cei de la Wikipedia nu intră în categoria aceasta, despre care poţi să spui „iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”.

Toată operaţiunea aceasta este fără precedent în istoria Wikipedia, unde pînă şi Elodia are pagina sa, iar eu, unul dintre „creatorii” săi, sînt tratat ca un neica nimeni, dar nu pentru că numele meu nu ar însemna nimic în spaţiul public (chestia asta chiar nu mă preocupă deloc), ci pentru că aş încerca să-mi creez „notabilitatea” atacînd persoane „notabile”, precum Gabriel Liiceanu.

Cu alte cuvinte, stimaţi „notabili” de la Wikipedia, luaţi acest text, în acelaşi timp, ca un ultim avertisment pentru a repune pagina mea la locul ei, dar şi ca o notificare înaintea unui proces pe care sînt dispus să-l duc pînă la capăt. Puteţi să-l lăudaţi pe Gabriel Liiceanu cît vă permite caracterul, dar nu vă permit să-mi afectaţi în acest fel „notabilitatea”, fie ea şi „efemeră”, cum credeţi voi!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.