Paradoxurile justiției și ale statului de drepți

Funcţionarea justiţiei în România, încă din primele zile de după marea revoluţie din decembrie a fost ireproşabilă, din punctul de vedere al puterii proaspăt instalate. A debutat furtunos cu procesul stalinist în care perechea Nicolae şi Elena Ceauşescu a fost condamnată la moarte (cu executare, desigur!) de un tribunal „al poporului“ numit, fără nicio justificare legală, de Ion Iliescu. Delictele cuplului, inventate mai mult sau mai puţin, erau vreo 60.000 de morţi în zilele premergătoare procesului şi, evident, subminarea economiei naţionale, deci tocmai marile păcate ale regimului în curs de instalare. O altă executare, de data aceasta neexistând o sentinţă explicită, a fost aceea a procurorului Panait, după un deceniu şi ceva, tot de către un justiţiabil, despre care singurul lucru care nu se cunoaşte încă e dacă şi-a suflecat sau nu mânecile înainte de a-l îmbrânci în neant. Până atunci şi de atunci încoace, aşa-zisa justiţie şi-a dat în continuare în petec, sub mâna exersată a unor judecători sau procurori moşteniţi din epoca de aur, care s-au întrecut în a executa ordinele comandanţilor mai mult sau mai puţin supremi. Perla coroanei a fost celebra „erată“ a vârfului cel mai înalt al justiţiei, Curtea Constituţională, dată în premieră absolută „noaptea ca hoţii“, prin care s-a executat ordinul preşedintelui de atunci al statului „de drept“, chiar dacă temporar suspendat, Traian Băsescu. Actul respectiv, premieră absolută a dreptului şi capodoperă de imbecilitate (chiar preşedintele Curţii, Augustin Zegrean, declarase cu puţin înainte că „măreţia Dreptului stă în interpretarea legii“, şi nicidecum în respectarea ei), impunea luarea în considerare, pentru stabilirea cvorumului referendumului de demitere a marinarului, a unui articol dintr-o lege care nu mai era de mult în vigoare.

De atunci încoace, justiţia a mers din greşeală în greşeală, până la victoria finală din zilele noastre când, în sfârşit, justiţiabilii nu mai ştiu ale cui ordine să le execute, ale taberei împricinaţilor sau ale celor ce le doresc nimicirea. S-a terminat cu seninătatea şi armonia noii epoci de aur în care toţi erau liniştiţi, acţionând la comanda unică a ceea ce hâtrii de-acum au numit nu ştiu cu câtă îndreptăţire „binom“, având în vedere că executanţii sunt de obicei mai mulţi, la fel cu factorii de comandă. Şi fiecare tabără încearcă cu eforturi supreme să refacă unitatea de monolit, adică să-şi acapareze puterea totală în statul care de multişor nu mai e stat de drept, ci unul de drepţi în faţa celor de la butoane.

Dacă ajunsesem să credem că abuzuri mai dihai ca ale celor „cu naşul în suflet“, judecători şi procurori pe de o parte şi comenduirea serviciilor pe de alta, nu sunt posibile, am trăit să vedem şi momentul în care respectivele instanţe şi instituţii se fărâmiţează, la sunetul de goarnă al politichiei. Politichie care s-a fărâmiţat şi ea peste poate, apărând, între timp, suflate prin goarnele de aur şi de parai ale politicilor corecte, noi şi noi comandamente, care mai de care mai şturlubatice.

Tocmai acum judecătoarea Gabriela Baltag, şefa CSM, a lansat o declaraţie în care, din înalta ei poziţie, demască uriaşele presiuni la care sunt supuse instituţiile care înfăptuiesc ceea ce ar trebui să fie actul de justiţie. S-a declanşat o luptă uriaşă a marii corupţii şi a reprezentanţilor ei pentru salvarea a ce se mai poate salva din poziţiile în care s-au eternizat şi din averile uriaşe obţinute prin rapt, salvare posibilă, pe de o parte, prin legi abracadabrante care dezincriminează jafurile şi pe de alta, prin subordonarea completă a instituţiilor care cercetează, judecă şi condamnă.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că bătălia, chiar dacă nu va avea un învingător, va avea cu siguranţă un învins: poporul român.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.