Parcul Carol: un veac de glorie, ani de indolență

Câteva hectare de teren amplasate în una dintre cele mai interesante zone ale Capitalei concentrează la un loc circa un secol de istorie, mai mult sau mai puțin glorioasă: Parcul Carol I din București.

Vechi de peste o sută de ani, Parcul Carol este infinit mai mult decât un simplu spațiu destinat distracției vizitatorilor care se plimbă pe aleile lui. Acolo, pe un spațiu de puțin peste 40 de hectare, există cu mult mai multe „obiective culturale“ decât în oricare alt parc din România. Și poate chiar și din Europa. Acum, urmele indolenței autorităților încep să se vadă din ce în ce mai evident. Este un soi de lehamite mioritică, o inerție care lasă deja loc paraginii. O paragină, ce-i drept, încă incipientă, ce are însă mari posibilităţi tot mai mari să se permanentizeze.

Parcul „Expoziției Naționale“

O vizită prin acest parc unic un București se preschimbă rapid într-o veritabilă călătorie inițiatică, în cursul căreia ne întâlnim cu arta, dar și cu istoria noastră din ultimul secol. Și tot acolo tronează și o efigie monumentală, rămasă în urma trufiei nemărginite a unor lideri politici care și-au închipuit că ar fi buricul pământului.

Parcul Carol I a fost amenajat, între anii 1900 și 1906, la inițiativa lui Ion N. Lahovari, ministru al Domeniilor în guvernul condus de George Gr. Cantacuzino, cel zis și „Nababul“. Inițial, acest parc a fost una dintre cele mai importante „piese“ ale unui soi de „cult al personalității“, meteahnă care ne-a însoțit de-a lungul istoriei și care nu dă semne că ne-ar fi părăsit nici în ziua de azi. Este drept că, în acest caz, era vorba despre „cultul“ unei personalități istorice excepționale: regele Carol I, cel supranumit „Întemeietorul“. Concret, acest parc spectaculos, amenajat conform planurilor întocmite de arhitectul peisagist elvețiano- francez Eduard Redont, a fost inaugurat în 1906, când s-au sărbătorit 40 de ani de domnie ai primului suveran al României moderne. Atunci, evenimentul central al întregii manifestări a fost „Expoziția Generală Română“. Odată cu trecerea anilor și deceniilor, „zestrea“ Parcului Carol s-a extins, transformându-l într-unul dintre punctele de referință ale Capitalei.

Amenajări peisagistice

Încă de la început, Parcul Carol a fost proiectat ca o amenajare peisagistică spectaculoasă și deosebit de complexă, dezvoltată în jurul unei alei principale. Asta a inclus și amenajarea unui lac de agrement. Cu o suprafață de circa două hectare, acest luciu de apă era menit să aducă o notă de diversitate întregului ansamblu. Inițial, parcul ar fi trebuit să acopere o suprafață de 36 de hectare, dar până la sfârșitul amenajării lui, s-a ajuns la 41 de hectare. Sub atenta coordonare a doi horticultori străini, acolo au fost plantați 4.206 copaci din specii foioase, 5.983 de conifere și aproape 50.000 de arbuști din specii diverse. Fiecare în parte și toate la un loc, acestea au fost amplasate la locul potrivit, astfel încât lasă impresia că sunt naturale, de parcă ar fi acolo de când lumea. Probabil că acum foarte puțină lume mai știe, dar, la începuturile sale, în Parcul Carol a funcționat și o grădină zoologică. Peste câteva decenii, în 1955, aceasta a fost transferată la Băneasa, unde, în 1962, s-a înființat oficial actuala Grădină Zoologică. Și tot acolo, în parc, au mai fost construite Arenele Romane, un fel de teatru în aer liber, precum și Moscheea „Hunchiar – Regele Carol I“. Din ordinul lui Gheorghiu-Dej, aceasta a fost demolată în 1959. Un an mai târziu, în 1860, moscheea a fost reconstruită, cu aceeaşi înfățișare, la circa un kilometru distanță de amplasamentul iniţial.

Palatul Artelor

În primele decenii de existență ale Parcului Carol, în interiorul acestuia au existat o serie de obiective care, între timp, au dispărut din diverse motive. Ori, dacă au rămas, au acum o altă amplasare, dar și altă semnificație. Cândva, acolo a existat Palatul Artelor, construit special pentru Expoziția Națională din anul 1906. Inițial, acolo a funcționat „Muzeul trecutului nostru“, destinat să păstreze „tot ceea ce privește neamul românesc, de la constituirea sa până în prezent“, așadar, până în anul 1906. Ulterior, acesta a devenit Muzeul Militar. În anul 1938, muzeul a căzut pradă unui incendiu. Refăcut parțial, acesta a fost distrus, încă o dată, de marele cutremur din 1940. O gravă catastrofă în urma căreia fostul Palat al Artelor a fost demolat complet. Ulterior, în zona în care s-a aflat muzeul s-a construit o cascadă spectaculoasă. Aceasta era flancată de trei statui de mari dimensiuni: doi „Giganți“ ciopliți, unul de către Dimitrie Paciurea, iar celălalt de Frederic Storck. Aproape de ei, tot acolo se găsea și „Frumoasa adormită“, operă a sculptorului Filip Marin. Pe la mijlocul anilor ’50, regimul comunist a răvășit pentru totdeauna această ordine. Atunci când în acea zonă a început să fie construit Mausoleul numit inițial „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism“, Giganții au fost mutați în altă parte, pe marginea aleii centrale a parcului, iar „Frumoasa adormită“ a fost relocată undeva pe aleile Parcului Herăstrău.

Drum prin labirintul istoriei

Drumul prin labirintul istoriei adăpostite în lumea ascunsă a Parcului Carol începe, obligatoriu, chiar înainte de a trece prin porțile sale. La intrarea în parc, în ceea ce cândva se numea „Piața Joffre“, se află „Fântâna cu zodiac“. Privită de la distanță, aceasta are înfățișarea unei cupe imense din care țâșnește un șuvoi gros de apă care o face să semene cu un gheizer spectaculos. Am ajuns acolo într-o după-amiază caniculară, iar fântâna arteziană împrăștia în jurul său un veritabil zid răcoros din picături microscopice de apă. În exterior, imensa cupă este placată cu un mozaic circular, care reprezintă semnele zodiacale. Monumentala fântână a fost inaugurată în primăvara anului 1935, sub patronajul regelui Carol al II-lea. Inaugurarea oficială a fost prilejuită de festivitățile organizate cu ocazia Lunii Bucureștiului, lună care atunci a durat de la 9 mai până la 9 iunie. Spre deosebire de multe alte monumente din București, „Fântâna cu zodiac“ nu a fost mutată niciodată, astfel că, după 83 de ani, se află tot pe locul său inițial. Este drept că mecanismele hidraulice (modernizate de câteva ori de-a lungul timpului) funcționează și acum în mod impecabil. Cu toate astea, semnele dezinteresului și ale indolenței administratorilor încep să se vadă încă de aici. Afectat de poluarea care i-a modificat culorile inițiale, „Zodiacul“ este ciupit, pe ici, pe colo, de lipsa unor elemente ale mozaicului. Acesta nu este decât un aspect. Monumentala fântână este practic sufocată de zecile de mașini parcate alandala în jurul ei. Atunci când noi am fost acolo, asta nu i-a împiedicat pe câțiva țigănuși să preschimbe bazinul circular din jurul fântânii într-un soi de ștrand în care să se scalde fără să fie împiedicați de absolut nimeni. Dacă la acest aspect adăugăm și gardul de incintă al parcului, gard care, pe alocuri, dă semne clare de „oboseală“, avem primele semne ale unei indolențe ce tinde să devină cronică.

Între licheni și mătasea broaștei

La prima vedere, Parcul Carol pare unul obișnuit: aleea centrală este străjuită de copaci înalți la umbra cărora, din loc în loc, sunt amplasate bănci din lemn. Prin pomi, zeci de veverițe își fac obișnuitele giumbușlucuri, indiferente la solemnitatea locului. Pe alei, alături de îndrăgostiții care se plimbă agale ținându-se de mână, „peisajul uman“ este completat de prichindeii care se dau pe role, precum și de adolescenții care se întrec pe biciclete. Ei, dar toate acestea pot fi văzute în oricare alt parc. Specifice acestuia sunt însă amenajările sale unice. Aproape de intrarea în parc, pe dreapta aleii principale, găsim „Fântâna Cantacuzino“, construită în anul 1870 la inițiativa și din banii lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, pe atunci primarul Bucureștiului. Este o construcție cochetă, în stil clasic, construită din blocuri masive de piatră, care imită niște stânci adevărate. Corpul fântânii propriu-zise este de formă paralelipipedică, cu fațada încadrată de basoreliefuri. Apa curge și se adună într-un bazin semicircular cioplit și el din rocă masivă. Se spune că, în primii săi ani de funcționare, această fântână era celebră pentru puritatea apei sale. Acum, bazinul din fața monumentului, acoperit pe partea exterioară cu un strat gros de licheni, s-a preschimbat într-o băltoacă stătută, urât mirositoare și sufocată de mătasea broaștei.

„Grota cu Giganți“

Undeva, aproape de intrarea dinspre Piața 11 iunie a Parcului Carol, aleea principală este străjuită de statuile uriașe a doi tineri care, despărțiți de circa 50 de metri distanță, par a se uita unul către celălalt. Înalte de circa 3,5 metri, cele două personaje par a avea ceva în comun cu măreția unor sculpturi ieșite de sub dalta lui Michelangelo. Acum, cei doi coloși par stingheri, de parcă n- ar avea ce să caute acolo. Și chiar așa și este. Inițial, în anul 1906, cele două statui erau amplasate în fața Palatului Artelor, aproape de peștera artificială care a existat cândva acolo. De fapt, acea peșteră, numită „Grota fermecată“ sau „Grota cu Giganți“, împreună cu cei doi „uriași“, precum și cu statuia „Frumoasa adormită“ alcătuiau un complex statuar unitar, ce avea în spatele lui povestea unei iubiri neîmplinite, încheiată în mod tragic. În regimul comunist, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, această feerie a fost distrusă fără nicio noimă: grota a fost demolată, statuia „Frumoasei“ a fost „exilată“ în Parcul Herăstrău, iar „Giganții“ au fost mutați pe niște amplasamente care nu mai au absolut nicio legătură cu dramatica poveste pe care au dorit să o ilustreze sculptorii.

Pseudo-cetatea

Un alt obiectiv, pe cât de ciudat, pe atât de impresionant, pe care nimeni nu s-ar aștepta să-l vadă în București, este imaginea unei cetăți medievale. Ghidurile turistice numesc acest edificiu „Cetatea lui Țepeș Vodă“ sau „Castelul Vlad Țepeș“. Și, la o primă privire, chiar asta pare a fi: înconjurată de un zid înalt și crenelat, cu un turn central, edificiul chiar pare a fi „sora geamănă“ a Cetății de la Poienari, ctitorită, într-adevăr, de către Vlad Țepeș. Bineînțeles că lui Țepeș Vodă nici prin cap nu i-a trecut să construiască o cetate chiar în Parcul Carol. De fapt, ceea ce a fost acolo încă de la început era un „castel de apă“ cu o capacitate de circa 200 de metri cubi, construit și el tot în anul 1906. Scopul acestuia era de a asigura apa necesară în cazul în care în parc s-ar fi produs vreun incendiu. Niciodată nu a fost nevoie ca „Cetatea lui Vlad Țepeș“ să fie utilizată pentru scopul său inițial. Acum clădirea adăpostește corpul de gardă al soldaților care asigură garda de onoare la Mormântul Eroului Necunoscut. Și tot acolo funcționează Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, coordonat și subordonat Ministerului Apărării Naționale.

Trufia zeilor de mucava

Edificiul cel mai impresionant în ceea ce privește dimensiunile este, de departe, Mausoleul. În ciuda faptului că acum majoritatea românilor cred că acesta este un monument tipic comunist, ideea inițială a unui monument dedicat eroilor neamului a apărut încă din anii 1842-’43, când a fost supervizat chiar de mareșalul Ion Antonescu. Evenimentele au luat-o înaintea intențiilor, astfel că acea primă idee a fost uitată vreme de aproape un deceniu. Actualul Mausoleu a fost construit între anii 1959 şi 1960 și a fost inaugurat oficial pe 30 decembrie 1963. Înalt de 48 de metri, cu o înfățișare austeră și cu adevărat funerară, monumentul este compus dintr-o bază masivă în formă de stea, placată cu granit negru, deasupra căreia se înalță cinci arcade zvelte placate cu granit roșu. Baza conține în interior o incintă circulară, căptușită cu plăci din granit roșu, al cărei tavan are forma unei cupole cu interiorul ornat cu un mozaic, acoperit cu foiță de aur. Pentru placările exterioare, granitul roșu și cel negru au fost importate din Suedia. Corpul central al monumentului, numit „Rotonda“, a adăpostit criptele a trei dintre cei mai de seamă lideri ai regimului comunist din România: dr. Petru Groza, dr. C.I. Parhon și Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunist al României din anul 1948 până la moartea sa, pe 19 martie 1965. În semicercul construit în jurul „Rotondei“ au fost amplasate rămășițele pământești ale altor activiști comuniști: Ștefan Gheorghiu, I.C. Frimu, Leontin Sălăjan, Alexandru Moghioroș, Lucrețiu Pătrășcanu, Grigore Preoteasa, Ilie Pintilie, Constantin Dobrogeanu-Gherea și mulți alții. În partea dreaptă a monumentului central se mai afla și o incintă semicirculară în care erau depuse urnele funerare ale altor militanți comuniști, de la Ana Pauker la Gheorghe Vasilescu-Vasia, Constantin David, Ada Marinescu, Panait Mușoiu, Barbu Lăzăreanu, Simion Stoilov, Mihail Macavei, plus alții ale căror nume au fost uitate de români.

Coleg de veșnicie cu Fane Spoitoru

Martie 1965: câteva sute de mii de români, atât bucureșteni, cât și oameni veniți din toate colțurile țării, au condus pe ultimul drum sicriul așezat pe un afet de tun pe care se afla trupul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Atunci, doliul național a durat o săptămână, iar funeraliile naționale ale tovarășului Dej au fost transmise integral de către Televiziunea Română. Atunci, românii, dintre care majoritatea erau sincer îndurerați, i-au promis lui Dej că-l vor păstra în memorie vie întru eternitate. Dar până în anul 1991. Atunci, ciolanele lui Dej au fost scoase din Mausoleu și au fost strămutate în Cimitirul Bellu. Deseori, istoria are un umor pe cât de subtil, pe atât de usturător: fostul lider comunist își doarme acum somnul de veci foarte aproape de mormântul lui Fane Spoitoru, fostă căpetenie a lumii interlope din Capitală. Rămășițele pământești ale restului foștilor demnitari comuniști au fost și acelea exhumate din Mausoleu și au fost mutate prin alte cimitire. Cu o singură excepție: urna cu cenușa Anei Pauker a fost preluată de urmașii ei, care au dus-o în Israel.

Mausoleul nimănui

În acest moment, Mausoleul din Parcul Carol I este doar o „coajă seacă“. O clădire, ce-i drept, încă impresionantă. Dar o clădire aproape goală, care nu mai adăpostește mare lucru. De câțiva ani Primăria Capitalei se tot laudă că va amenaja acolo ceva… cândva… dar nu se știe ce și nu se știe când.

Tot în anul 1991, în baza HG nr. 666/20 septembrie 1991, Eroul Necunoscut a fost exhumat și depus, pentru o lună, în Mausoleului de la Mărășești, exact lângă sarcofagul generalului Eremia Grigorescu. Iar pe 26 octombrie 1991, Mormântul Eroului Necunoscut a fost readus în Parcul Carol I, unde se aflase inițial. De atunci până acum, cu ocazia tuturor zilelor festive, demnitarii au venit acolo ca să depună coroane de flori omagiale. Nimeni nu a reușit să bage de seamă că o bună parte dintre treptele largi care duc spre Mormântul Eroului Necunoscut sunt sparte, lăsând și ele un aspect de paragină care se regăsește și prin alte locuri din Parcul Carol. Cu siguranță că acele trepte prăpădite vor fi băgate în seamă și eventual vor fi renovate, abia după ce vreun demnitar venit acolo pe motiv „de coroane festive“ își va rupe nasul atunci când se va împiedica de ele. Cine ar trebui să se ocupe de toate acestea? Prin HG nr. 811/6 decembrie 1991, Mausoleul a fost trecut din patrimoniul Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat în administrarea Primăriei Capitalei. Și tot acolo se află și în ziua de azi. Iar dacă ne tot lăudăm că anul acesta este dedicat sărbătoririi unui secol de România Mare, poate s-o găsi cineva să repare măcar treptele acelea ciobite care totuși se doresc a fi monumentale. Cât despre restul… vom aștepta, probabil, aniversarea a două secole de la înființarea Statului Unitar Român.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.