Paul Goma la 75 de ani

Scriitorul Paul Goma a împlinit o anume vârstă. Scriitorul român Paul Goma, care a împlinit 75 de ani, trăieşte la Paris, Franţa, este un cetăţean fără cetăţenie. „Stateless person” ar veni persoană fără patrie. Chiar aşa? Foarte chiar aşa. Nu sună prea bine, nici pentru Paul Goma, nici pentru noi, românii, care avem o patrie, başca şi câte o cetăţenie. E foarte trist şi dramatic să fii al nimănui şi nimeni să nu aibă grija ta. Marele explorator Fridtjof Nansen a venit în întâmpinarea sutelor de mii de refugiaţi armeni scăpaţi din măcelul turcesc din 1915 şi a creat, sub tutelă internaţională, faimoasele „Paşapoarte Nansen”. Care obligau ţările pe unde ajungeau aceşti desţăraţi rămaşi pe drumuri, fără case şi o patrie, să ofere un anume sprijin şi, mai ales protecţie. Era un moment dramatic al începutului de secol XX. Urmau să vină altele şi mai şi. Holocaustul şi Gulagul desăvârşeau ce începea în 1915. Bunicii mei au avut şi ei Paşapoarte Nansen. Primul din familie care a devenit cetăţean român cu acte în regulă a fost tatăl meu. A terminat Politehnica din Bucureşti şi a făcut apoi şapte ani de concentrări şi front. A obţinut şi „Mihai Viteazul”, existau şi o sabie prin casă şi un pistol de alarmă, pe care bunica le-a aruncat la gunoi prin anii ’50. De frică, a considerat că e mai sănătos să nu existe aşa ceva prin casă. Degeaba a ţipat tata că toate astea erau parte din viaţa lui, bunica a făcut ce a vrut ea. Nu e bine să se ştie chiar toate poveştile acestei lumi. Uitarea are şi ea părţile ei bune. Paul Goma prin tot scriul lui a făcut apel la neuitare. Nu discutăm dacă a procedat bine sau rău, dar memoria, a lui şi a lumii din jur, a alimentat o proză de o excepţională vigoare epică. Paul Goma a avut o patrie care i-a fost luată. Ea s-a numit România, pentru că, atunci când s-a născut copilul Paul Goma, Basarabia era România. Nu a mai fost, după puţină vreme. Povestea vieţii lui Paul Goma, dramatică pe alocuri şi tragică în întregul ei, a devenit literatură. Un teribil testimoniu despre istoria României şi românilor. Că vrem, că nu vrem, că ne place sau nu de Paul Goma, cărţile lui există. Chiar dacă omul, cu bunele şi relele lui, este exclus dintre noi, aici în România. Şi trăieşte singur, cu familia lui, la Paris. Doar cărţile lui trăiesc printre. Pot fi ignorate – cum se şi întâmplă -, pot şi minimalizate – cum s-a şi întîmplat, pot fi ca şi inexistente, cum, din păcate continuă să se întâmple. Păcat. Şi semnificativ pentru felul nostru de a ascunde sub preş propriile noastre mizerii. Slăbiciuni, temeri, laşităţi, compromisuri, uneori lucruri mult mai grave. Orice se poate aranja, negocia, tocmi, lasă-bre-că-nu-schimbăm-noi-lumea. Oricât am vrea să-l ignorăm pe Paul Goma – şi o facem cu o perseverenţă demnă de cauze mai bune -, el există. Trăieşte înlăuntrul limbii române pe care o mânuieşte şi serveşte exemplar. Este o prostie când se afirmă că Paul Goma nu este scriitor. La urma urmelor, ce mare lucru a făcut? A protestat deschis faţă de un regim dicreţionar şi nu a avut alături decât doi distinşi intelectuali. Doi. Ion Vianu şi Ion Negoiţescu. Despre care nu ştim, la fel, mai nimic. Oameni de primă mână, români de ispravă – nu auzim toată ziulica românii şi românii în gura politicienilor noştri? -, care au avut îndrăzneală, atunci când noi am tăcut. Anii au trecut, memoria noastră se dovedeşte selectivă. Paul Goma există, la Paris, şi a împlinit pe 2 octombrie 75 de ani. Dacă prietenul Liviu Antonesei nu ne aducea aminte de această aniversare, nici nu ştiam că Paul Goma mai există. Păcat. Păcat şi trist în acelaşi timp. Dar şi semnificativ. Nu se poate face nimic. Măcar să-i citim cărţile şi tot ar fi ceva.

La mulţi Ani, Paul Goma!