Pe urmele sfinților martirizați

Venerate de credincioși, sfintele moaște nu par să aibă prea multe în comun cu știința zilelor noastre. Și cu atât mai puțin cu rigoarea unei expertize criminalistice. Oricât ar părea de ciudat, exact asta au făcut specialiștii Institutului Național de Antropologie: au studiat cu metode științifice moderne moaștele unor sfinți martirizaţi cu aproape două milenii în urmă. A fost unul dintre rarele cazuri în care cercetările din zilele noastre au confirmat vechile scrieri bisericești.

Sfinţi martirizaţi în primele secole ale Erei creștine şi oameni de ştiinţă ai zilelor noastre. Iată niște personaje care, deși provin din vremuri și lumi diferite, au reușit  un lucru excepțional: au construit o subtilă punte de legătură între religie şi ştiinţa modernă. Concret, această punte inefabilă a luat chipul unei expertize medico-legale, un studiu extrem de complex care seamănă, ca două picături de apă, cu o anchetă criminalistică. La un capăt al acestei punţi nemaivăzute, întinsă peste locuri și vremuri, se află arheologii şi antropologii din zilele noastre. Celălalt capăt, înfipt adânc în istorie, coboară până în vechile cetăţi din Dobrogea antică.

Amurgul zeilor

Începutul Erei noastre: o perioadă bună în care Dobrogea actuală era un meleag cosmopolit unde-și dădeau întâlnire oameni, religii și culturi diverse, venite din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii antice. Apoi, au venit secolele III-IV: vremuri crepusculare, când, nehotărât dacă să iasă ori nu din istorie, Imperiul Roman se zbătea într-o agonie care dura deja de foarte mult timp. Iar împreună cu falnica cetate a Romei, zeii  atotputernici ai Antichităţii se pregăteau şi ei să părăsească această lume pe care o stăpâniseră milenii la rând. O lume pe care aveau să o lase în grija Dumnezeului Unic şi a Fiului Său cel răstignit pe cruce. Ambii veneraţi de o religie nouă și încă neacceptată oficial, ai cărei adepţi erau prigoniţi și persecutați de vechea putere lumească. În mod cu totul neașteptat, cu cât era mai dură prigoana, cu atât mai doritori erau primii creştini să-şi asume martiriul şi să-şi dea viaţa pământeană în schimbul promisei vieți veşnice. Aşa s-a întâmplat în tot Imperiul, așa s-a întâmplat și pe meleagurile noastre. Urâţi cu patimă de autorităţi, care îi considerau periculoşi pentru ordinea socială, foarte mulţi dintre credincioşii noii religii îndurau torturi cumplite la capătul cărora erau uciși în chinuri greu de imaginat. Greu de priceput pentru autoritățile vremii, în loc să-i sperie pe ceilalţi, moartea celor martirizaţi le aducea respectul celor rămaşi temporar în viaţă. Ascunse cu grijă de ochii vigilenţi ai autorităţilor, rămăşiţele pamânteşti ale celor morţi întru credinţă erau venerate, în secret, de comunităţile de creştini, care se înmulţeau de la o zi la alta. Păstrate în memoria colectivă, viaţa şi mai ales moartea martirilor erau omagiate de adepții noii credințe. Apoi, prăvălit peste lume, tăvălugul istoriei a trimis în neant puterea trecătoare a Romei şi a cetăţilor sale. Inclusiv a celor din Dobrogea, din care a mai rămas doar amintirea preschimbată în legendă, şi nenumărate ziduri îngropate în uitare. Ambele au fost readuse la viaţă în zilele noastre, când toată zona a devenit un paradis arheologic. Un paradis care, alături de vestigiile trecutului, a păstrat şi câteva relicve excepţionale: moaştele unor martiri creştini. Iniţial acestea păreau nişte oase banale, cu nimic deosebite de cele găsite zilnic pe şantierele arheologice. Situaţia s-a schimbat radical atunci când cercetarea lor a fost preluată de antropologi. Bazaţi pe metode științifice riguroase, aceştia au realizat o performanţă excepţională, întâlnită, de obicei, doar în filmele poliţiste: pornind de la studiul oaselor, savanţii au descoperit, prin metode criminalistice, identitatea precisă a unor sfinţi. Ba, mai mult decât atât, le-au reconstituit și chipurile lumești.

Halmyris

Veacurile de început ale erei creştine: decadentul Imperiu Roman încă se mai întindea peste o bună parte a vechii lumi cunoscute. Pe atunci, Dobrogea de azi era o provincie inclusă în Scythia Minor. În ciuda faptului că, formal, făcea parte din teritoriile considerate „barbare“, acest teritoriu făcea totuşi parte din circuitul civilizaţiei europene: ţărmul Mării Negre îi atrăsese deja, cu multe secole înainte, şi pe coloniştii greci. Iar atunci, în sec. III-IV d.Chr., Roma imperială era deosebit de atentă cu aceste teritorii, pe care le considera extrem de importante. În amarul de veacuri trecute de atunci, faţa lumii şi numele locurilor s-au schimbat de multe ori. Astfel că, pe atunci, în locul actualei comune Murighiol, jud. Tulcea, exista un oraş roman de provincie, port la acel braţ al Dunării pe care noi, cei de astăzi, îl numim Sfântu Gheorghe. Vestigiile acestui oraș străvechi au atras atenţia arheologilor încă de prin anii 1892-’93. De atunci, cercetările au continuat, ce-i drept, cu pauze lungi, până în zilele noastre. Astfel, savanţii au aflat că, între secolele I şi VI d.Chr., la Murighiol exista oraşul Halmyris. Istoricii afirmă că, de fapt, era un centru urban fortificat, apărat, ca oricare cetate care se respectă, cu ziduri groase, porţi masive şi turnuri înalte. Era un loc strategic, garnizoană a Legiunilor I Italica şi a XI-a Claudia. Tot acolo era şi portul fluvial unde acostau vasele flotei Classis Flavia Moesica. Ceva mai târziu, în jurul cetății militare s-a înfiinţat şi o aşezare civilă unde s-au stabilit oameni veniţi din toate colţurile lumii. Cine erau locuitorii Halmyris-ului? Unii erau băştinaşi, daci, geţi sau cum şi-or fi spus ei. Restul erau veniţi din lumea largă, fie ca soldaţi ai Imperiului Roman, fie ca negustori sau meseriaşi. Era o populaţie amestecată, la fel ca acelea din garnizoanele militare internaţionale ori din porturile zilelor noastre.

Dușmanii Imperiului

Evoluând de-a lungul unei istorii multiseculare, Halmyris a cunoscut, chiar dacă de la distanţă, toate problemele şi frământările prin care a trecut Imperiul Roman – Bizanţul timpuriu, urmaşul politic din această zonă a lumii. Iar în sec. II-III d.Chr., una dintre marile probleme era creştinismul. Începută în primele decenii ale Erei noastre, represiunea contra acestei noi religii a cunoscut mai multe „etape“ derulate între anii 64 şi 313. Iar una dintre cele mai dure a fost cea din vremea lui Diocleţian. Semnalul acelei „etape“ a fost dat în anul 298, când primele victime au fost militarii creştini ce făceau parte chiar din armata romană. Însă militarii n-au fost singurii. Printre martirii din acea perioadă au fost și mulți ,,civili“. Acesta este și cazul sfinților din Halmyris. În mod remarcabil, suferințele şi moartea lor dramatică au fost consemnate sub forma unui „Act martiric“, al cărui autor a fost martor ocular: un alt creştin, care-şi spunea Vigilantius. El a fost cel care ne-a făcut cunoscut numele celor doi martiri de la Halmyris: Epictet preotul şi Astion monahul, ambii ucişi pe 8 iulie 290. Ulterior, scrierea lui Vigilantius s-a citit la slujbele religioase, exemplu de credinţă menit să-i îmbărbăteze pe ceilalţi creştini. Acest „Act martiric“ a fost republicat abia în 1615 de iezuitul Herbert Rosweyde, autorul colecţiei hagiografice cunoscute sub numele de „Acta Sanctorum“, copie păstrată acum în arhiva Bisericii Mântuitorului din ­Utrecht. Apoi a venit şi anul 313, când împăratul Constantin cel Mare a decis intrarea creştinilor în legalitate şi încetarea prigonirii credincioșilor. Ascunse, probabil chiar de către Vigilantius, osemintele martirilor Epictet şi Astion au fost scoase la iveală şi aduse în bazilica ridicată la Halmyris. Mult mai târziu, pe la sfârşitul sec. V, sfântul lăcaş a devenit bazilică episcopală, iar moaştele celor doi sfinţi au fost depuse într-o criptă aflată sub altar. Trecerea timpului a „vânturat“ iarăşi popoarele şi stăpânirile. Fosta măreţie a Romei a dispărut, Bizanţul s-a ridicat şi el în glorie şi apoi a decăzut. Încet, încet, vechea cetate Halmyris a scăpătat şi ea, iar cu timpul, s-a preschimbat în ruină, cu tot cu bazilica sa episcopală. Ascunsă din ce în ce mai adânc în pamânt, cripta de sub altar a păstrat peste secole moaştele celor doi sfinţi martiri. Iar somnul lor milenar nu a mai fost deranjat decât în  2001, când arheologii zilelor noastre i-a găsit tot acolo.

Scheletul 1 şi Scheletul 2

Rapoartele întocmite de arheologi menționează: „Săpăturile au dus la descoperirea, sub altarul bazilicii de la Halmyris, a unei cripte care adăpostea oseminte umane. Cripta, care era compusă din două camere, dintre care prima era camera funerară propriu-zisă, iar a doua, cu trepte de coborâre, juca rolul de dromos, a fost jefuită încă din Antichitate, prin spargerea şi dărâmarea bolţii. În prima cameră au fost descoperite oseminte amestecate şi fără conexiuni anatomice“. Sacralitatea locului în care au fost descoperite vechile oseminte a indus imediat ideea că ele ar avea o importanţă deosebită. Motiv pentru care au fost preluate spre cercetare de către dr. Nicolae Miriţoiu de la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer“ al Academiei Române. La finalul investigaţiilor, omul de ştiinţă a întocmit un „Studiu antropologic“, document de specialitate care seamănă izbitor cu rezultatul unei expertize medico-legale efectuate în cadrul unei anchete criminalistice. Cele care ne interesează aici sunt, după cum spune savantul, „oasele amestecate din scheletele a două persoane care, datorită unor diferenţe dimensionale şi mai ales patologice, specifice fiecăreia dintre ele, au putut fi atribuite cu destulă precizie. Până la identificarea lor, fie ea şi ipotetică, acestea au fost notate antropologic ca Scheletul 1 şi Scheletul 2. Precizăm că aceste oseminte prezintă o patină specifică, gălbui-maronie“. Deosebit de laborioasă, cercetarea osemintelor, făcută cu respectarea riguroasă a procedurilor specifice, a urmărit să dezvăluie toate informaţiile posibile, de la sex şi vârstă până la bolile de care au suferit cei doi oameni în timpul vieţii lor. Şi mai ales să dezvăluie condiţiile în care au murit, în urmă cu o mie şapte sute de ani. Folosind aceleaşi indicii utilizate în medicina legală, specialistul a stabilit că scheletele au aparţinut unor bărbaţi, unul în vârstă de aproximativ 64 de ani, iar celălalt de 30-35 de ani. Ambii aveau o înălţime de circa 1,76 metri, peste media din acele vremuri. Vârstnicul avea dantura uzată, cu multe carii, dar şi cu câteva măsele lipsă. Cel mai grav afectată pare să fi fost însă coloana vertebrală, care avea ligamentele vertebrelor din zona toracelui osificate şi aproape lipite între ele. Puse una peste alta, toate aceste indicii arată că omul era măcinat de boli degenerative ale sistemului osos, specifice unei vârste înaintate. Nici cel tânăr nu se bucurase de o sănătate înfloritoare. Copil sau adolescent fiind, el avusese un accident la coloana vertebrală din cauza căruia rămăsese cu o cifoză ce-l obliga să meargă puţin cocoşat, aplecat din mijloc. Cele mai impresionante indicii sunt însă cele legate de ultimele lor zile de viaţă. Maxilarul fracturat al tânărului atestă o lovitură deosebit de dură, aplicată în zona capului. Ambii aveau mai multe oase fracturate care vorbeau şi ele despre bătăi crunte ce le-au fost aplicate cu obiecte dure şi contondente. Urma cea mai dramatică apare pe scheletul tânărului. În această privinţă, studiul întocmit de dr. Miriţoiu menţionează: „În mod excepţional, prima vertebră cervicală, atlasul, dovedeşte că moartea a survenit în urma decapitării. Vertebra, foarte bine păstrată, prezintă faţetele articulare inferioare secţionate dinspre posterior spre anterior de o lovitură executată cu un obiect foarte ascuţit, foarte probabil o sabie“. Acestea sunt concluziile savantului. Exact ca într-o anchetă penală, probele materiale sunt confirmate, în mod strălucit, de către un martor care a fost de faţă la torturarea şi uciderea celor doi. Este vorba despre acel Vigilantius şi despre spusele sale consemnate în „Acta Sanctorum“. Cei care au avut ocazia să studieze această scriere antică afirmă că martorul a descris amănunţit, aproape ca un reporter, tot ceea ce a văzut. Iar spusele lui confirmă concluziile savanţilor. Spune Vigilantus: „… Auzind acestea, comandantul s-a înfuriat peste măsură şi a dat poruncă să fie dezbrăcaţi şi biciuiţi cu toată puterea. După care a poruncit slujitorilor să-i lovească peste gură cu pietre şi să-i lege din nou (n.r. – probabil aşa a fost fracturat maxilarul tânărului). Apoi a poruncit ca ei să fie ridicaţi pe stinghia de tortură şi sfâşiaţi cu cârlige de fier. Dar pentru că şi în urma acestor chinuri ei au rămas senini şi veseli, dregătorul a dat ultima poruncă, cerând să fie scoși din cetate şi acolo, afară, să li se taie capul“. Fapte confirmate în amănunt de expertiza antropologică.

Sfinţii soldaţi

Sfinţii de la Halmyris nu sunt singurii martiri descoperiţi în Dobrogea. Alte două grupuri au fost identificate, tot în bazilici antice, la Niculiţel şi la Adamclisi.

Epictet şi Astion sunt un caz unic în lumea creştină, când adevărul unor fapte înscrise în documentele religioase a fost confirmat de chiar ştiinţa zilelor noastre.

Niculiţel, vara anului 1971: ploile abundente au produs o surpare de teren care a scos la lumină o criptă ascunsă la temelia Bazilicii „Sfântul Atanasie cel Mare“, construită în sec. IV-V şi refăcută cândva prin sec. XIII. Chemaţi la faţa locului, arheologii au descoperit în criptă un sicriu comun unde se aflau patru schelete umane. Scrisă cu litere eline, pe un perete al criptei, exista inscripţia „Martires tou Hristou“, iar pe cel opus, „Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos“, numele celor patru martiri creştini. Ei sunt menţionaţi în „Martirologiul siriac“ şi în cel al Fericitului Ieronim, unde se spune că ar fi fost soldaţi romani convertiţi la creştinism. Înainte de a fi preluate de autorităţile bisericeşti, moaştele au fost studiate de specialişti antropologi care au identificat pe oasele lor urme explicite ale torturilor la care au au fost supuşi.

Sfinţii anonimi

Tropaeum Traiani este o cetate celebră mai ales datorită monumentului comemorativ legat de războaiele daco-romane. Săpăturile arheologice de acolo au scos însă la iveală şi urmele unui vechi lăcaş de cult numit de specialişti „Basilica A“. În cursul campaniilor din anii 1971-’73, într-o criptă aflată sub altar, arheologii au găsit acolo osemintele a cinci bărbaţi, despre care iniţial s-a crezut că erau soldaţi romani. Studiile antropologice ulterioare au demonstrat însă că trei dintre ei aveau oasele antebraţelor secţionate cu semne clare de tăieturi şi rupturi violente. Iar un altul prezenta urme ce demonstrau că fusese decapitat. Toate acestea, împreună cu prezenţa lor în spaţiul sacru de lângă altar, demonstrează că şi aceştia sunt martiri creştini, ale căror nume nu sunt însă cunoscute.

Chipul sfântului, reconstituit de savantul Cantemir Rișcuția

De obicei, noi cunoaştem chipurile sfinţilor din imaginile pictate pe icoane, aşa cum le-a păstrat tradiţia şi cum şi le-au închipuit de-a lungul secolelor artiştii mai mult sau mai puţin celebri. Prin anii ‘70, renumitul antropolog român Cantemir Rişcuţia a inventat o metodă revoluţionară cu ajutorul căreia chipul unei persoane putea fi reconstituit pornind de la craniul său. Deosebit de complexă, metoda lui, strict ştiinţifică, se baza atât pe cunoştinţe anatomice de înalt nivel, cât şi pe calcule geometrice deosebit de laborioase. Acum există programe de calculator care simplifică munca specialiştilor şi execută în scurt timp toate operaţiunile necesare. Printre multe reconstituiri făcute decenii la rând, Rişcuţia a readus la viaţă chipul unuia dintre sfinţii anonimi descoperiţi la Adamclisi. Chipul aceluia ne arată un om obişnuit, cu nimic deosebit de cei din zilele noastre. Şi totuşi el este unul dintre sfinţii martiri care acum aproape 1.800 de ani şi-au jertfit viaţa pentru credinţa în Dumnezeul unic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.