Pentru nereîntoarcerea fărâmițării Europei

Nenorocirile și tragedia în Europa au venit cel mai des din fărâmiţarea și exacerbarea naționalismului ca expresie radicală și extremistă. Dimpotrivă, stabilitatea și prosperitatea au venit din formele de solidaritate și unificare. Spargerea imperiilor după Primul Război Mondial a condus la apariția bolșevismului și, mai apoi, a fascismului. Spargerea devenise inevitabilă acolo unde imperiile erau numite, cu dreptate, „închisori ale popoarelor“.

Imperiul țarist, dar și imposibila dualitate austro-ungară s-au prăbușit, iar consecințele pe termen mai scurt sau mai lung au însemnat noi „închisori ale popoarelor“, noi forme de dominare și suprimare a sentimentelor și identităților naționale. România se găsea atunci între orbirea marilor puteri, brusc lansate spre război, și posibilul război pentru eliminarea nedreptății la care au fost supuși românii, o lungă perioadă istorică în Transilvania; între două certitudini absolute: una legată de exercitarea unei dominații asupra Europei, alta legată de înlăturarea unei dominații asupra unui popor. Deși diametral opuse, în finalul războiului, balanța se înclină miraculos în favoarea României reunite. Să-i zicem: o certitudine legitimă a istoriei.

Este interesant de notat că arhiducele Ferdinand luase în considerare cu multă atenție soluția de a oferi Transilvania României. Asasinat la Sarajevo, nu a mai putut realiza acest plan. Însă în ce privește exercitarea puterii în Europa, destul de repede s-a văzut că nimic nu era rezolvat durabil în urma devastatorului război, în care au pierit fără noimă milioane de oameni.

Aducerea beligeranților la un model de consens

Spre sfârșitul aceluiași secol XX, prăbușirea lagărului sovietic părea să fie un mare început de concordie europeană, însă a venit tragedia iugoslavă, care nici astăzi nu este pe deplin vindecată. Marea șansă istorică a refacerii unei Europe a luminilor a fost opera unor vizionari, așa cum fusese, fără succes, Nicolae Titulescu, inspirator și fondator al Ligii Națiunilor în anii ’30. Jean Monnet întâi, Robert Schumann și apoi Adenauer și Charles de Gaulle au gândit proiectul politic ce părea imposibil, al aducerii beligeranților, cu un trecut încărcat de dușmănie și război, la un model de consens.

În declarația Robert Schumann, din 9 mai 1950, inspirată și elaborată de Jean Monnet, există o precizare mai actuală ca oricând: „În opoziție cu cartelurile internaționale care au tendința de a impune practici restrictive asupra distribuției și exploatării piețelor naționale și de a menține profituri mari, această organizație (n.a. Comunitatea Cărbunelui și Oțelului atunci, Uniunea Europeană de astăzi) va asigura fuziunea piețelor și extinderea producției“.

Despre tendința eurocrației de a uita piatra de temelie

Cred că în bună măsură scepticismul și chiar indignarea multor europeni de astăzi vine din tendința eurocrației de la Bruxelles, de a „uita“ care a fost piatra de temelie a comunității europene: competiția liberă, neîngrădită pe piața unică și protejarea consumatorilor și industriilor naționale de practicile abuzive ale multinaționalelor, numite carteluri internaționale în 1950.

Marele istoric al secolului XX, Fernand Braudel, ne luminează și astăzi cu afirmația sa din 1976: „O economie națională este un spațiu politic transformat de stat – pentru a face față necesităților și invențiilor lumii materiale – într-un spațiu economic coerent și unificat, ale cărui activități pot fi realizate în comun, în aceeași direcție“.

Am avut onoarea să mă aflu printre cei 17 inițiatori ai Mișcării de la 9 mai 2016, care a lansat apelul pentru a reinventa proiectul european. Eram politicieni, artiști și scriitori. Constatam că beneficiile formidabile aduse de UE tuturor societăților europene s-au erodat în ultimii zece ani și au apărut inegalități și fărâmițări periculoase.

Criză de încredere și leadership

A reapărut o falie între nivelul național și cel transnațional, care a generat populism și naționalism autoizolaționist. În sânul ei, Europa suferă de o criză de încredere și leadership, într-o combinație cu o fragmentare între și în interiorul statelor membre. „Bruxelles“, spunea apelul nostru, a devenit sinonim cu letargia politică și conducerea UE de către o elită ruptă de popor.

Un puternic ecou al opiniilor de acest fel ne-a oferit cu câteva zile în urmă Paul Krugman, Premiul Nobel pentru Economie în 2008, cunoscut jurnalist la New York Times: „Deși Bruxelles și Berlin au greșit în mod repetat în legătură cu starea economică – deși austeritatea impusă s-a dovedit în cele mai mici detalii atât de dezastruoasă economic pe cât o anunțau criticii săi – ele au continuat să acționeze ca și cum ar fi știut toate răspunsurile, iar orice suferință pe acel drum (n.a. al austerității) era, de fapt, o pedeapsă meritată pentru păcate din trecut. Politic vorbind, eurocrații au putut aplica acest comportament pentru că națiunile mici erau ușor de intimidat, prea stăpânite de teama de a fi „tăiate“ de la finanțarea europeană pentru a cere ceva rațional. Însă, elita europeană va face o teribilă greșeală dacă își imaginează că se poate comporta astfel cu marii jucători“.

Victoria lui Macron în Franța, o victorie în mod clar a voinței proeuropene, nu trebuie să readucă la Bruxelles sentimentul atotputerniciei.

În fond, chiar François Hollande spunea, cu câteva zile înainte de a-și încheia mandatul, că „UE nu merge niciodată suficient de departe: ea poate fi greoaie și opacă în funcționarea sa, iritantă și îngrijorătoare în ce privește diviziunile din interiorul său.“

Autodisciplină în libertate

Nu am nicio îndoială că ceea ce înseamnă UE pentru România e incomparabil mai pozitiv decât ceea ce nu ne place. UE este, în esență, un ansamblu de mecanisme, instituții și reglementări care au fost gândite spre a face ca toți europenii să trăiască în libertate și cu o șansă permanentă de prosperitate. Este ceea ce Kant vedea ca ideal: autodisciplina în libertate.

Noi, cei din Europa de Est eliberată de comunismul real, am avut cel mai mult de beneficiat. Însă am avut și avem uneori sentimentul, exprimat de Krugman, de a fi fost intimidați de anumite interese economice externe care, departe de a se fi armonizat cu cele naționale, au retezat șanse reale pentru producția internă, îndeosebi cea industrială. Problema mea, ca om ce a purtat cu toată încrederea voința proeuropeană în politica românească, este că neîmplinirile noastre europene vin nu atât din impunerile birocratice, și chiar umilitoare, venite de la Bruxelles, cât din incompetența și nepăsarea politicii de la București.

Căci nu ne-a fost impusă lichidarea unor activități de producție industrială, din moment ce existau încă din 1990 (vorbesc în calitatea de prim-ministru de atunci) mari șanse de privatizare pentru modernizarea producției de camioane, autobuze, tractoare, locomotive și altele, cu companii precum Mercedes, Fiat, Siemens sau Renault. Cunoscuta teorie economică a lui Schumpeter, a distrugerii creatoare (creative destruction) ce însoțește capitalismul, la noi a fost aplicată masiv pe partea distrugerii și prea puțin pe partea creatoare. În 25 de ani, între 1990 și 2015, producția industrială (manufacturieră) s-a redus cu 40% în România. Fenomenul este însă global. În aceeași perioadă, în SUA reducerea a fost de 33%, în Marea Britanie de 30%, în Franța de 28%. Pe această temă merită să vorbim mai mult, cu alt prilej.

Un fel de scut care să apere România

UE trebuia să fie, și până la urmă a și fost, un fel de scut care să apere România până și de marile ei slăbiciuni: indisciplină bugetară, incapacitate administrativă, corupție, instituții slabe. Nu este însă acceptabilă nici suspiciunea transmisă zilnic românilor că rezultatele nu sunt suficiente, iar dacă sunt destul de bune, n-ar fi durabile.

Nu trebuie să credem că soluțiile pentru problemele noastre dramatice (lipsa marilor investiții în infrastructură, colectarea insuficientă a veniturilor la buget, situația din penitenciare etc.) vor veni de la Bruxelles. Nu e nici misiunea, nici obligația Bruxelles-ului. E misiunea și obligația noastră. Bruxelles-ul are misiunea de a ne face mai puternici împreună. Orice socoteală, cât de rece și tehnică ar fi ea, ne arată că Europa, sub forma organizată a UE, este o mare putere pe arena globală și într-o lume globalizată. Sub forma fragmentară, niciun stat național, fie el Germania, nu poate susține competiția cu marii jucători. E o altă certitudine legitimă a istoriei. În lumea incertitudinii globale nu poate fi decât rău dacă suntem singuri. Și să nu uităm că avem o voce în această Uniune. Dacă nu știm să o folosim, este, cel mai adesea, vina noastră.

Cum poate imposibilul să devină posibil

Paradoxal, Winston Churchill oferea în 12 august 1949, la Strasbourg, o viziune a ceea ce însemna o Europă unită, viziune grav amenințată azi de Brexit-ul națiunii sale:

„Prima și sacra fidelitate ce o datorăm propriei noastre țări nu e greu de reconciliat cu marele nostru sentiment de camaraderie europeană. Dimpotrivă… fiecare va servi cel mai bine interesele reale și securitatea propriei sale patrii, dacă vom lărgi cât mai mult sentimentul nostru, atât cel de cetățenie, cât și de suveranitate comună“.

Azi, orice decizie sau propunere ale căror rezultate ar fi reducerea, fie ea și minimă, a ansamblului esențial al UE poate produce profunde și absolut inutile daune legitimității UE și, prin aceasta, angajamentului său pentru valorile libertății, drepturilor umane, umanității, toleranței, justiției și statului de drept.

Uneori, o criză e necesară pentru ca imposibilul să devină posibil. Acesta este, sper, și cazul UE. Cum spunea Einstein: „Nu putem rezolva o problemă cu aceeași gândire care ne-a condus în impasul creat de problemă“.

Notă: intertitlurile aparțin redacției

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.