Pentru un minut de lumină în plus

La 7 aprilie 2009 tineretul din Chişinău a urcat pe baricade. Peste 50.000 de protestatari s-au întrunit în zilele de 6, 7, 8 aprilie 2009 ca să-şi apere dreptul lor la viitor. V. Voronin se pregătise să mai guverneze încă 4 sau încă 40 de ani. Şi atunci tinerii au zis: „Nu!”.

Republica, de la un capăt al ei la celălalt, a creat impresia că s-a trezit. Ca un om care adormise într-o cameră unde cineva a aprins lumina. Concluzia guvernanţilor, care urmăreau cu frică, de la etajele de sus ale Casei Guvernului, marea de oameni care se revărsase în Piaţa Marii Adunări Naţionale, a fost una: să fie arestat poporul! Odată cu lăsarea întunericului, parcurile, locurile din preajma Pieţei au fost înţesate cu poliţişti, cei mai mulţi în haine civile, care au început vânătoarea de oameni. Sute de tineri au fost arestaţi în stradă, în căminele studenţeşti, iar a doua zi – în clasele de studii (elevi scoşi în timpul orelor cu cătuşe la mâini) sau aulele studenţeşti (unii fiind exmatriculaţi înainte de a părăsi sediile instituţiilor de învăţământ). Toţi copiii care purtau panglică tricolor au fost reţinuţi, anchetaţi, intimidaţi. Izolatoarele comisariatelor de poliţie deveniseră brusc neîncăpătoare. Acolo tinerii au fost bătuţi cu bulanele, cu pumnii, cu bocancii până-şi pierdeau cunoştinţa. Apoi, când îşi reveneau, poliţiştii cu cagule – un simbol al dictaturii – reluau bătăile de la capăt. „Poliţiştii loveau în noi ca în nişte animale”, mi-a spus ulterior un tânăr.

Damian Hâncu

Unul dintre cei maltrataţi în secţiile de poliţie a fost Damian Hâncu, student basarabean la Bruxelles, care în ziua de 7 aprilie se aflase între cei mulţi cu doi ziarişti suedezi. Noaptea, când s-a distanţat de oaspeţii săi, 15 poliţişti îmbrăcaţi în civil au tăbărât peste el, l-au imobilizat ca pe un criminal şi l-au dus la Comisariatul de poliţie din sectorul Centru. Aici poliţiştii, în frunte cu colonelul Ştefăneţ (tot ei peste o săptămână vor fi decoraţi cu medalii şi răsplătiţi cu premii băneşti „pentru patriotism”), l-au bătut trei zile şi trei nopţi, fără întrerupere, cu bocancii, cu pumnii, cu scaunele, cu patul pistolului, fără de milă. Toţi cei care-l loveau, cum le stă cel mai bine unor oameni „curajoşi”, care îşi apără patria, purtau pe chip cagule, ca, ulterior, să nu fie eventual recunoscuţi de aparatele de fotografiat ale istoriei. În urma bătăilor, lui Damian poliţiştii, bătăuşi de profesie, i-au fracturat o mână, i-au crăpat oasele, i-au dezbătut toate organele interne. Apoi i-au propus să semneze nişte procese-verbale fanteziste, fără să i se permită să le citească. Toţi cei cu care se aflase Damian Hâncu în izolator – 25 de tineri într-o celulă de 3 x 4 metri – erau nişte trupuri sângerânde. Unii dintre ei nici nu ştiau că în centrul capitalei avusese loc un miting, fiind arestaţi în baruri, pe stradă sau în parcuri. Poliţia strecura stupefiante în genţile cu conspecte de student, scriind în procesele-verbale că ar fi consumatori de droguri, fixându-le termene de detenţie de minimum 30 de zile, ca între timp să li se cicatrizeze rănile şi să nu poată dovedi că au fost maltrataţi.

Câţiva tineri au fost în acele zile asasinaţi de către poliţiştii-bătăuşi: Valeriu Boboc, Ion Ţâbuleac ş.a.

Au fost violate fete în camerele de anchetă.

Când a ieşit din izolator, Damian Hâncu a intrat la redacţia săptămânalului „Literatura şi Arta”: îmbrăcat în bandaje semăna cu un ostaş care se întorsese de pe linia întâi a frontului. Fusese ameninţat că, dacă va spune ce-a păţit, va fi lichidat. Dar el a avut curajul să vorbească. Am publicat imaginea lui cu urme ale maltratărilor poliţieneşti, am scris despre ce i s-a întâmplat. Opinia publică a rămas îngrozită de ce-a aflat. Şi a cerut ca asasinii să fie pedepsiţi. A fost solicitată de urgenţă crearea unei Comisii internaţionale de anchetă care ar pătrunde în comisariate, camere de anchetă, penitenciare întru a-i elibera pe tinerii ce se mai aflau în detenţie…

Prin acele intervenţii, devenite publice, Damian Hâncu a salvat de la moarte şi de la maltratare mai mulţi semeni: temându-se de sosirea inopinată a unor reprezentanţi ai ONU, UE sau OSCE care fuseseră imediat informaţi despre crimele ce se desfăşurau cu uşile închise în comisariatele de poliţie, cei reţinuţi au fost eliberaţi în regim de urgenţă. Poliţiştii au spălat podelele de sânge, au lichidat multe dintre procesele-verbale, au rupt din jurnalele de reţinere mai multe file cu numele celor arestaţi şi s-au pus pe aşteptat. Astfel, comisiile internaţionale n-au mai găsit urme de schingiuiri în comisariate, unde li s-a spus că acestea ar face parte din arsenalul de invenţii ale jurnaliştilor şi ale unor „paraziţi cu imaginaţie bolnavă” (de la Ştefăneţ citire).

Şi atunci şi-a spus cuvântul său Damian Hâncu. Damian nu a trebuit să vorbească, vorbeau de la sine rănile de pe corpul său. Atunci au vorbit şi alţi molestaţi.

Damian Hâncu e unul dintre tinerii care şi-au adus contribuţia la schimbarea la faţă a Republicii Moldova, astfel că istoria mai recentă a acestei ţări se împarte în două: până la 7 aprilie 2009 şi după 7 aprilie 2009.

El este unul dintre cei care au dat de înţeles lumii întregi că poporul Republicii Moldova, având un tineret care nu tolerează neadevărul, prostia şi fărădelegea, are viitor.

În persoana lui Damian Hâncu avem un reprezentant al unei generaţii, care gândeşte liber şi pentru care libertatea este cea mai preţioasă avere.

Te salut, tineret al Republicii Moldova!

Tu meriţi să ai un viitor mai bun, tu meriţi dragostea noastră!