Perugino, maestrul lui Rafael?

O expoziţie de la Muzeul Jacquemart-André, intitulată Perugino, Maestrul lui Rafael, deschisă până în 19 ianuarie 2015, urmăreşte cariera strălucită a lui Perugino (către 1450-1523) şi analizează influenţa stilului său clar asupra generaţiilor următoare, mai ales asupra lui Rafael, a cărui prezenţă în atelierul lui rămâne un mister.

În timpul celei de a doua jumătăţi a secolului al XV-lea, oraşul Perugia era un centru dinamic, care consacra importante sume de bani realizării unor comenzi artistice.

În acest context a început cariera lui Perugino, care aparţinea uneia dintre cele mai bogate familii din Città della Pieve, un orăşel din apropierea Perugiei.

Nu se ştiu prea multe despre formarea lui Perugino, care a fost evident influenţat de arta lui Piero della Francesca, mai ales în tratarea spaţiului şi a figurilor.

Adoraţia Magilor

La sfârşitul secolului al XV-lea, Perugino este unul dintre pictorii cei mai influenţi din Peninsulă. Comenzile prestigioase abundă, mobilizând un atelier bine structurat. În timp ce formulele lui Botticelli sunt impregnate de un spirit amintind de gotic, pictorul din Umbria joacă un rol esenţial în difuzarea clasicismului în această regiune, în Toscana şi în Italia de Nord.

Deşi născut la Perugia către 1450, Pietro Vanucci, zis Perugino, s-a format mai ales la Florenţa, în atelierul pictorului şi sculptorului Andrea Verrocchio, „maestru al aproape tuturor celor ale căror nume circulă astăzi în oraşele Italiei”, după cum scria în epocă poetul Ugolino Verino. Perugino, Leonardo da Vinci, Lorenzo di Credi şi, poate, Botticelli au frecventat „atelierul” florentin.

Apollo şi Daphne

La această epocă, Perugino primeşte o comandă a franciscanilor din Perugia care constituie un punct de referinţă în cariera lui: „nişa Sfântului Bernardin”, datată 1473, destinată să decoreze un oratoriu. Dacă paternitatea conceptuală a proiectului îi revine lui Bartolomeo Caporali, care avea atunci atelierul cel mai activ din Perugia, la realizare au participat mai mulţi artişti. Panourile pictate de Perugino dovedesc o mare măiestrie a compoziţiei şi anunţă o viziune modernă a peisajului.

Bunavestire

Modelul viguros şi linia incisivă a frescei Sfântul Romain, Sfântul Roch şi vedere din Deruta, detaşată şi împrumutată în mod excepţional pentru expoziţia pariziană, poartă marca acestei ucenicii, ca şi Sfântul Sebastian şi un sfânt franciscan (1473), păstrată la Nantes. Aparţinând aceleiaşi perioade, Fecioara cu pruncul de la Muzeul Jacquemart-André anunţă importanţa acestei iconografii în opera artistului. De-a lungul timpului, formula se cristalizează, distilând un ideal de tandreţe şi de armonie, cu o nuanţă de melancolie. Imensul succes a făcut din Perugino „unul dintre cei mai mari producători de imagini sfinte de la sfârşitul secolului”, amintea istoricul de artă Daniel Arasse.

Pe şantierul Sixtinei

Arhanghelul Gabriel

Remarcat la Perugia pentru scenele din Viaţa Sfântului Bernardin, Perugino este chemat la Roma în 1479. După o primă comandă, el participă, la cererea Papei Sixtus al IV-lea, la decorarea Capelei Sixtine, împreună cu Botticelli, Signorelli, Ghirlandaio şi Cosimo Rosselli. Capodoperă sintetică a primei Renaşteri, acest ciclu de fresce asociază istoria lui Moise cu aceea a lui Christ pentru a celebra şi a legitima Papalitatea.

Altarul de la Fano

Situată într-un majestuos cadru monumental, văzută în perspectivă, compoziţia Înmânarea cheilor Sfântului Petru de Perugino reînvie grandoarea Romei antice. Personajele principale sunt dispuse în friză, în atitudini variate şi echilibrate care dau ritm compoziţiei, ritm subliniat de varietatea coloritului.

La Capela Sixtină, Perugino a pictat, în colaborare cu Pinturicchio, şi Călătoria lui Moise, şi Botezul lui Christ, scene cu multe personaje populând o câmpie idilică.

Botezul lui Christ

Această perioadă de intensă creativitate în cariera lui Perugino este amintită de o serie de portrete ale artiştilor care au participat la marele şantier al Sixtinei, cum sunt acelea ale lui Botticelli şi Rosselli. Ele permit observarea temei portretului, una dintre cele mai fascinante din epocă şi în care Perugino a excelat. Măiestria tehnică şi forţa maestrului umbrian transpar în portrete de o mare intensitate, cum ar fi cel al lui Francesco delle Opere. În această efigie „extrem de vie”, după expresia lui Vasari, Perugino descrie minuţios fizionomia personajului, dar surprinde şi psihologia acestuia printr-un subtil joc de lumini şi umbre.

Pietro Perugino, Autoportret

Sensibilitatea pentru peisaj, dovedită în această perioadă, care constituie una dintre caracteristicile artei sale, s-a accentuat în timpul şederii lui la Veneţia, în 1494, unde a descoperit pictura lui Bellini şi pe cea a lui Carpaccio.

De la sacru la profan

Călătoria lui Moise în Egipt

În anii 1490, Perugino abordează subiecte profane, de altfel rare în opera sa. El pictează Apollo şi Daphnis, aflată acum la Muzeul Luvru, pentru Lorenzo de Medici. În acest panou, Perugino recurge la efecte de lumină difuză şi piesajul îşi pierde din asperitate făcând loc colinelor blânde. Cu această operă rafinată, cu o gamă cromatică mai restrânsă, artistul a reuşit să creeze un climat intimist de profundă intensitate, acordând un rol mai important decât până atunci peisajului.

Crucifixul Pazzi

În apogeul gloriei sale, la începutul anilor 1500, pictorul este solicitat de cei mai mari comanditari din Italia. În 1503, marchiza Isabella d’Este i-a comandat un tablou alegoric pentru cabinetul său de lucru, la Palatul Ducal din Mantova, Lupta dintre Amor şi Castitate, care să se alăture pânzelor lui Mantegna. Complexitatea programului iconografic, inspirat de gustul umanist al marchizei, i-a impus maestrului, obişnuit să picteze altare de mari dimensiuni cu subiect religios, un format mai intim, cu un conţinut profan insolit. Farmecul acestui tablou rezidă mai ales în minunatul peisaj în care se înscrie lupta alegorică.

Urmează alte şantiere importante, cum ar fi Sala de Audienţe de la Cillegio del Cambio din Perugia.

Frescă de la Collegio del Cambio

În pofida comenzilor prestigioase şi a unei producţii susţinute de altare, steaua lui Perugino păleşte către sfârşitul carierei sale. Vasari scrie că în 1507, când şi-a dezvăluit polipticul Fecioara Buneivestiri, „toţi artiştii noii şcoli l-au criticat aprins mai ales pentru că Pietro relua în el figuri pe care le folosise adesea; prietenii i-au spus, din dorinţa de a-i vedea reacţia, că nu şi-a dat prea mult osteneala şi că, de dragul câştigului sau pentru a câştiga timp, a abandonat bunele metode de lucru. La care Pietro le-a răspuns: «Am folosit figurile pe care le-aţi lăudat înainte şi care v-au plăcut atât de mult; dacă ele nu vă mai plac astăzi şi nu le mai elogiaţi, ce pot eu să fac?»”.

Dacă detractorii nu greşeau în întregime, ei se înşelau totuşi în analiza repetiţiilor.

Portretul lui Francesco delle Opere

„Perugino recurge sistematic la stereotip, fie arhitectural, fie gestual”, explică Daniel Arasse. „Mânuind aceste stereoptipuri pe care el le pusese la punct, pictorul viza să satisfacă o clientelă care apecia eleganţa, adăugată de acest «stil» impactului imediat al temei religioase. Arta lui Perugino se sprijină pe o cultură picturală… generalizată, reglementată; opera lui este oarecum «cel mai mic numitor comun» al experienţelor originale desfăşurate timp de jumătate de secol în Italia centrală. Trăsătura de geniu a artistului … constă tocmai în faptul că a perceput nevoia unei arte cultivate, în faptul că a formulat-o în parte şi a ştiut să o satisfacă printr-un stil a cărui dolcezza este chiar acela care a introdus graţia culturii în pateticul mitului religios”.

O filiaţie misterioasă

Ioan Botezătorul şi patru sfinţi

Din multe puncte de vedere, afirmarea acestui stil a exercitat o imensă influenţă asupra generaţiilor următoare, începând cu Rafael. Potrivit tradiţiei inaugurate de Vasari, el a fost adoptat de pictorul din Urbino pe vremea când se forma pe lângă Perugino. Giovanni Santi, tatăl lui Rafael, şi Perugino au participat la decorarea Bisericii Santa Maria delle Grazie din Fano. Nu este deci de mirare că Rafael a intrat în atelierul lui Perugino după moartea tatălui său. Că a făcut parte din acest atelier „nu înseamnă că a petrecut acolo cinci ani, aşa cum o cereau regulile corporaţiei”, crede Silvia Ferino Pagden, care situează prezenţa tânărului artist în atelierul lui Perugino între 1496 şi 1498. Unii văd de altfel mâna lui Rafael în predela altarului din Fano, din 1497, şi în alte opere semnate de Perugino.

Apropierea stilistică este incontestabiă, aşa cum se vede în expoziţie, în fragmentele din altarul San Nicola da Tolentino, prima comandă personală a lui Rafael. Eleganţa pozelor, delicateţea expresiei, tratamentul drapajelor atestă influenţa artei lui Perugino. Totuşi, mulţi istorici de artă s-au bazat tocmai pe această operă pentru a contesta teza uceniciei la Perugino. Astfel, Tom Henry şi Carol Plazzotta estimează că, în primele tablouri independente, „Rafael nu fusese încă atins de subtilitatea lui Perugino!”. Dacă admit o legătură ulterioară între cei doi, ei cred că primele opere cunoscute ale lui Rafael dovedesc formaţia sa în atelierul patern de la Urbino.

Fecioara Mizericordiei

Chiar dacă lipsesc dovezi incontestabile care să tranşeze această dispută, este greu de explicat relaţia atât de strânsă între prima manieră a lui Rafael şi cea a lui Perugino, în afara cunoaşterii intime a operei pe care numai lucrul în comun o poate explica.

Elementele Altarului San Nicola da Tolentino, reunite special pentru această expoziţie, ele aflându-se în posesia Pinacotecii Tosio Martinengo din Brescia, a Museo di Capodimonte din Napoli şi a Muzeului Luvru din Paris, ilustrează, ca şi desenul pregătitor, puternica influenţă a lui Perugino.

Lupta dintre Apollo şi Castitate

La sfârşitul circuitului expoziţional sunt prezentate două mari panouri provenind din imensul poliptic realizat de Perugino pentu Biserica Sant’Agostino din Perugia, din 1500 până la moartea sa, în 1523, aparţinând acum Galeriei Naţionale a Umbriei şi Muzeului Augustinilor din Toulouse. Deşi în vârstă, maestrul umbrian dovedeşte din nou perfecţiunea artei sale: figurile monumentale şi clasicismul desenului, inspirate de Rafael, mărturisesc influenţele încrucişate ale acestor doi artişti majori ai Renaşterii italiene. În amurgul vieţii, Perugino surprinde încă prin „pictura liberă şi suplă, prin armonia tandră, deja cvasi crepusculară”, cum scria Scarpellini în 1984.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.