„Physiognomii” valahe

„Physiognomonia” era în antichitate „arta de a dezvălui caracterul individului cercetându-i trăsăturile chipului”. Încă nu s-a scris la noi o istorie a românilor din perspectiva „physiognomiilor”, care au reprezentat într-o perioadă de timp definită populaţia majoritară, comportamental şi cultural. „Physiognomiile” se pot schimba în decursul istoriei, în bine sau în rău, în funcţie de mediul social, nivelul de trai şi gradul de educaţie a majorităţii populaţiei. Ele pot fi chiar manipulate cu oarecare uşurinţă de un sistem politic. Sunt relevante pentru evoluţia fiecăruia dintre noi momentul şi locul în care te naşti şi evoluezi.

D. Ralleti ne-a lăsat la 1858, ca mărturie, observaţiile sale luate prin contact dorect cu realităţile întâlnite în drumurile sale. Aceste observaţii au fost publicate la Paris sub numele de „Suvenire şi impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole”.

Valahia anului 1858 este parcursă de cartografii romantice, pe care călătorul le descrie în „physiognomia” lor reală: „Oraşul în privirea zidirilor este european; ele sunt expresia unei arhitecturi, unui gust estetic, mai bun decât al nostru (Iaşiul n.m.) – însă, în privirea alinierei uliţelor este oriental, şi acest mic contrast unit cu vegetaţia mulţimei arborilor îi dă o plăcută «physiognomie». E foarte întins şi pestriţ, veselia şi blândeţea caracterului unei populaţii, pe care nici lăcustele, nici focul din 1847, precursorii ocupaţiei (ruseşti n.n.), nu-l prefăcură”. Bucureştii „întrecură aşteptarea” călătorului Ralleti, odată amestecat în mulţimea forfotitoare a oraşului. La mijlocul secolului al XIX-lea, „mişcarea Bucureştilor e prea multă ca să fie pururea cu treabă, femeile sunt prea frumoase, prea albe, ca să-mi cred uşor vederii şi să nu atribui puţin şi la arta picturii; luxul este prea mare şi prea general ca să-l cred pururea potrivit cu mijloacele”, şi apoi, plimbările la Şosea şi Cişmigiu „te transportă în câmpiile Eliseelor, nu ale Parisului, care nu sunt atât de frumoase”. Bucureştiul avea un farmec pe care numai un Orient cu specific naţional l-ar fi putut alimenta iar Ralleti a descris această stranie împletire de civilizaţii într-o armonie edilitară: „Sunt oraşe mai mari, mai regulate, dar în zadar! Avantajul de a te plimba şi ades a te rătăci prin uliţi încovoiate şi ticsite de trăsuri, a trece pe pavele ce se strică şi se tocmesc neîncetat, nu se găseşte aiurea, şi nu se măsoară decât cu plăcerea de a întâlni un popor a cărui limbă, simţuri, obiceiuri le înţelegi” iar „mişcarea intelectuală la Bucureşti e mai mare decât o reproduc publicaţiile ce ies de sub cenzură şi tipar”.

„Românul” – spune Ralleti – „este din popoarele Orientului, acel ce merită atenţie, poate şi simpatie” căci el a rezistat multor evenimente sângeroase în cursul timpului, dar a rezistat şi prin ajutorul unei „puteri de inerţie minunată” contra „feluritelor ispite ale politicii ruseşti”.

Desigur, nu toate erau bune şi frumoase în Valahia anului 1858. Însă Ralleti oferă o argumentată explicaţie la nefericirile şi deznădejdea celor mulţi: „Defectele românilor vin mai mult din osebitele prefaceri politice la care a fost expus”. Lucrul acesta l-a descris şi D. Drăghicescu cincizeci de ani mai târziu, ca o particularitate românească: „Caracterul indivizilor şi al popoarelor este ecoul pe care-l lasă în suflete felul activităţii ce desfăşoară instituţiile”. Schimbarea „diferitelor forme ale vieţii juridice, economice şi culturale”, de zeci de ori într-o sută de ani, determină o adevărată „aiureală” a istoriei, alimentată de un cuvânt înşelător numit „reformă”. I.D. Sîrbu a rezumat magistral specificul naţional al „reformei”. El a afirmat că „devenire” seamănă atât de mult cu „revenire”!

Caracterul românilor a suferit un impact atât de nimicitor în timpul domniilor fanariote încât orbita sa a suferit schimbări de traiectorie. „Lunga deprindere de servilism” a epocii fanariote a însemnat „introducerea titlurilor bisantine, spiritul de clică, care omoară spiritul public”. Fanarioţii „însărcinară locuitorii cu dări ca să poată plăti rufeturile ce le cereau ca unic mijloc de a se sprijini, dezvăţară poporul de arme ca să fie mai puţin periculos Turciei, mai mlădios la asupririle ei; se păzeau prin ostaşi străini, căci nu puteau să se reazeme în credinţa Românului. Ruşii aduseră intrigi, care desbină, care au familiarizat oamenii cu falsitatea, care slăbesc toate legăturile şi morale şi chiar ale naturii, jocurile de noroc care împietresc sufletul, formalităţile care înnăbuşă dreptatea”.

„Physiognomia” românului păstrează încă ascunsă, poate chiar şi de sine, adevăratul suflet, ca imagine reală a unui mod de a trăi neîncorsetat de cutume absurde, de a pune în practică ceea ce gândeşte. Ce anume îl opreşte să fie el şi să renunţe la „Physiognomia” falsă, care nu-i a lui şi îi schimonoseşte faţa şi sufletul cu trecerea anilor? Fanariotismul servil al celor care-l conduc, fanariotism care se rezumă la o manifestare tipică secolului al XVIII-lea. Linguşitori, răbdători şi deschişi la oricare cerinţă venită de afară, uneori doar sugerată şi neasemuit de agresivi, până la eliminare, faţă de o valoare născută din întâmplare prin Dorohoi sau Lehliu-Gară. Suntem un popor cu „physiognomii” false, care nu sunt ale noastre. Le purtăm pentru a ne minţii unii pe alţii. Unii pentru a dovedi interes pentru nevoile celor mulţi, iar aceştia din urmă, pentru a se preface că înţeleg şi acceptă. Deşi evidenţele spun altceva.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.