PIETRELE (16)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

XI

Între timp, sosise și Lazăr acasă la masă. În casa lui, prânzul se lua în liniște necesitate pe care a impus-o mai mult din graba cu care obișnuia să mănânce pentru a se întoarce cât mai repede la depozit, decât din maniile sale tiranice.

—        Ce face bunica? se interesă el totuși în timp ce servitoarea aducea felul doi.

Nici Veta și nici cumnata ei nu erau obișnuite să mai audă un cuvânt în timp ce ședeau la masă și nu îndrăzniră nici una să răspundă.

—        Ce face bunica?

—        Nu și-a revenit, zise Veta. Cred că ar trebui să te duci s-o mai vezi și tu.

Lazăr nu răspunse. Mânca în continuare în tăcere, dar înainte de a pleca le duse celor două călugărițe o sticlă cu vin. Ele îl refuzară politicoase și Lazăr așeză sticla pe o măsuță. Apoi se uită la ce a mai rămas din bătrâna care se odihnea între perne, aparent identic ca în toate orele ultimilor ani. Lazăr se afla într-una din zilele în care Veta spunea despre el că e „liniștit”. O privi îndelung pe cea pe care o numise bunica sa și se căzni să ghicească, după semne numai de el cunoscute, dacă era într-adevăr moartă sau nu. Aceleași semne misterioase îl făcură să fie tot mai sigur că bătrâna o să reînvie iarăși. O clipă vru să le prevină și pe cele două călugărițe care stăteau strâns înghesuite una în cealaltă, dar renunță, gândindu-se că poate până la urmă tot va reuși să facă înmormântarea înainte de a se hotărî doamna Gorunescu să se scoale din nou. Apoi zări un colț din plosca de sub pat. se făcu greață și ieși din încăpere.

Dar n-apucă să plece. În curte îl întâlni pe Vancu Gaură, tocmai venit s-o vadă și el pe bătrâna doamnă care îl iubise aut de mult.

Lui Vancu Gaură îi erau deschise toate ușile ce dădeau spre avutul și inima lui Lazăr, mai ales de când se hotărâse în mod atât de neînțeles să-l sprijine pe Lazăr împotriva propriilor interese. Tânărul era sfios și romanțios, avea mâini fine și rămânea deseori cu privirea pierdută, astfel încât mulți dintre cei ce-l cunoșteau vedeau în această melancolie și în sentimentalismul său ieșit din comun caracteristicile lipsei de bărbăție și prin această prismă credeau că înțeleg de ce l-a părăsit nevastă-sa. Vancu Gaură plânsese atunci când a auzit de moartea bătrânei Gorunescu și îi era frică de clipa în care-i va vedea trupul neînsuflețit, clipă pe care, din cauza conveniențelor, avea impresia că nu mai poate s-o amâne.

Tânărul Vancu nu era prea lămurit cu toate cele pe care încerca să i le vâre în cap taică-său, dar ținea efectiv la doamna Gorunescu, iar reacția lui la moartea ei putea fi considerată normală. Voi să se intereseze „cum s-a întâmplat, de parcă de atâția ani s-ar mai fi întâmplat ceva observabil în felul în care trecea dintr-o stare într-alta bătrâna.

Lazăr îl luă pe după umeri și cineva care nu i-ar fi cunoscut, observându-i, ar fi putut crede că tânărul este consolat de un vechi prieten al casei la moartea părintelui său.

Au intrat astfel în camera moartei, Lazăr ținându-și încă brațul petrecut pe după umărul celuilalt, dar Vancu Gaură era atât de palid încât cele două călugărițe au sărit de la locurile lor, gata să-i dea sprijin atunci când — așa cum era de așteptat — ar fi leșinat. Lazăr ieși pentru câteva secunde după niște țuică, leacul considerat de el universal pentru orice moment critic. (Cu toate că nu era bețiv și nu bea niciodată peste măsură.)

Îl lăsă pe tânăr împreună cu trupul bătrânei, cu călugărițele care vegheau acest trup și cu propriile-i gânduri. Vancu cel Tânăr se simțea mereu singur și poate de aceea îl impresiona atât de mult și soarta celorlalți oameni. Spre deosebire de tatăl sau, care nu știa nimic în afara atelierului de tăbăcărie, Vancu Gaura își dorise dintotdeauna cu ardoare o familie, văzând în fiecare femeie cu care schimba câteva cuvinte o viitoare soție și țesând toata ziua vise despre viitorul sau cămin. Poate tocmai de aceea îl părăsise prima sa nevastă, pentru că dorea atât de mult un lucru pe care-l idiliza și pe care nu-l cunoștea cum arata în realitate.

Lazăr reveni în încăpere cu sticla într-o mână și cu două păhărele în cealaltă, tânărul adâncit în gânduri încă nu îndrăznise să se uite spre patul defunctei, când cele doua călugărițe începură să urle. La început se auzi doar prima, apoi și cealaltă. Și Lazăr se opri în ușă. Doar Vancu se repezi în direcția patului și reuși s-o prindă pe bătrâna care se sculase și se îndrepta spre peretele în care fusese pe vremuri ușa ce da în Strada Invalizilor. Nici nu umbla, nici nu se târa, se mișca într-un mod care păru ciudat pentru că niciodată n-a fost văzută vreo ființă deplasându-se într-un asemenea chip: mai degrabă cu spatele decât cu umărul înainte, împingându-și un picior cu celălalt, dar cu o mare dexteritate, astfel încât înainta destul de repede, și tânărul abia reuși s-o ajungă și s-o împiedice să se izbească de perete.

Când își reveniră și ceilalți, îl putură vedea pe Vancu Gaură așezat pe jos și ținând-o în poală ca pe o păpușă și legănând-o pe bătrână, care începu să vorbească. Călugărițele tăcură din gură, dar, deși prevenite de antecedente, nu îndrăzneau încă să se miște, în vreme ce Lazăr se dezmeticise cu totul, neputându-se gândi decât cu o plictiseală îndelung adunată că bătrâna îi strică din nou socotelile. Pe deasupra, în Lazăr exista — cine ar fi crezut? — o dorință imperativă de frumos și o scârbă la fel de mare față de opusul acestuia (poate multe dintre actele de care era acuzat se datorau tocmai acestui impuls); încât priveliștea pe care o formau cei doi îi făcu greață, cum îi făcea bătrâna de zeci de ani, de data aceasta însă simți că n-o mai poate suporta, că va vomita sau va sparge tot ce-i va cădea în mână, se întoarse și vru să iasă, dar tocmai atunci începu doamna Gorunescu să vorbească, lucru care nu i se mai întâmplase de aproape un sfert de secol, și el se opri cu spatele la ea, stătea în ușă gata să părăsească încăperea, dar ea șoptea prea încet și nu-i putea desluși vorbele, așa că el reveni, dar cu spatele, făcu și el câțiva pași cu spatele înainte, încât călugărițele începură să se întrebe dacă în casa aceea un nou blestem îi obliga pe oameni să umble altfel decât era normal.

— Odorul meu, zicea bătrâna și ținea ochii închiși, am primit o scrisoare de la soțul meu din Capua. Nu știu de ce e supărat pe mine. Scrie că o să stea să mă vadă murind. Zice că trupul meu va fi strivit de aburi înainte de a ajunge în groapa. Nu știu de ce mă chinuie așa, începu ea să plângă. Nu i-am făcut nimic, nu i-am dat nimic și nu i-am luat nimic. Nu m-aș mira ca el să nu mai fie, dar să mă caute undeva prin cer, iar fiii pe care să-i fi sădit aiurea să ajungă să se bată cu voi, cei care mi-ați rămas, în războaiele mari care vor să vină. Știu odorul meu, dar nu pot să fac nimic, unul dintre aceste vlăstare purtate de vânt va ajunge aici, în locul în care se va odihni ceea ce va mai rămâne din trupul meu sfârtecat de aburi, dar în locul acesta va fi o casa din piatră tare și nu din cărămizi sau din pământ,. și va cotrobăi în camerele ei mari să mă găsească în hârțoage, dar mă va confunda cu alte femei și cu alți bărbați și cu părți din alte femei și din alți bărbați, că noi vom fi rămas ca o cocă din care nu ne va mai putea scoate nimeni unu câte unu, ci doar bucăți din toți. Și nici măcar cel ce va scrie cu peste o sută de ani mai târziu toate astea nu va ști că nu face decât să întregească frânturi de copii dintr-un lung șir. După aceea însă femeia schimbă vocea și, ascultând la cele pe care le spunea, Lazăr deveni tot mai atent și își învinse și scârba și se apropie mai mult de ea, încercând să nu piardă nici un cuvințel.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.