PIETRELE (25)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

—           De unde știți dumneavoastră atâtea lucruri? îl mai întrebă o dată Amarilli pe Penescu, dar vorbi în așa fel, încât nu puteai ghici la ce se referă și mai ales nu puteai bănui dacă-l admiră sau dacă-l disprețuiește pe profesor.

—           Citesc.

—           Vă văd mereu cu cărți asupra dumneavoastră.

—           În Lugoj sunt multe cărți, stimată doamnă. Țin minte, de pildă, ce bibliotecă frumoasă avea Vasile Brediceanu, săpunarul.

—           Da, dar eu vorbeam de dumneavoastră. De unde știți atâtea? Vorbiți și în public.

—           Eu? Păi, da… de fapt, eu am vorbit de multe ori. Asta-i adevărat. Am ținut discursuri la mai multe conveniri culturale la Casina română.

—           La Concordia.

—           Da, dar nu numai acolo. Am activat… eu am fost și la Reuniunea română de lectură și cât a funcționat la Cornul de vânat și când s-a mutat pe strada Făgetului. Acum o să ne realizăm un mare plan: o să întocmim o chilie și pentru biblioteca de școală. În sfârșit, Penescu începea să se simtă în largul său.

Tăcură o vreme, apoi Amarilli spuse: „Ar trebui să ne arăți toată casa!“, dar vorbise într-un fel atât de leneș, încât era evident că propunerea fusese făcută pentru un viitor incert. Au rămas cu toții pe locurile pe care s-au așezat, fiecare ascuns în gândurile lui, până și Lazăr părea să se mai fi potolit și s-au pomenit chiar bând în tăcere, închinând paha­rele fără să scoată un cuvânt.

Și pe urmă, când au spart tăcerea, vorbiră fiecare de unul singur o vreme și Penescu zise:

—           E minunat să te duci în pivniță pentru a-ți aduce vinul tău. Păcat că asta nu poate rămâne așa. Pe zi ce trece avem mai puține lucruri de la noi și mai multe cumpărate de la prăvălie. Sunt ultimele elemente ale economiei naturale, ale omului care produce pentru a consuma ceea ce face, om independent, stăpân singur pe soarta lui, prinț și supus doar sie însuși, încât cel din urma țăran care a reușit să rămână să trăiască astfel se poate considera egalul regilor străbuni. Eu n-am vin acasă și mâine n-o să mai aveți nici dumneavoastră, și o să trebuiască să-l cumpărați de la prăvălie, și de multe ori o să renunțați la el dintr-un motiv sau dintr-altul, și va trebui să vă uitați cum îi merge vecinului ca să știți cum vă merge dumneavoastră. Și cu cât trece timpul și cu cât avem nevoie de mai multe lucruri pentru a părea tot mai ”pe picioarele noastre“, mai independenți, cu atât suntem mai Inseparabil legați unii de alții, pentru că-i doar o părere că…

Iar Amarilli zicea cu o voce teatrală și adresându-se atât de puțin cuiva încât ceilalți, chiar dacă ar fi fost atenți, ar fi putut crede că recită ceva dintr-o piesă clasică.

—           În noaptea asta atât de înaintată, stăm aici ca niște conspiratori. Dacă țara ar fi în război poate că ne-ar aresta și ne-ar chinui să afle ce am conspirat. Tu ce ai răspunde? se adresă ea cu un aer grav lui Lazăr. Dar dumneavoastră? o întrebă pe Veta.

—           Voi nu vă simțiți bine acum, aici? De ce naiba nu se adună mereu astfel oamenii atunci când au chef? Toți aș­teaptă duminica. Atunci e frumos să te duci la prieteni sau să chemi prietenii la tine. De ce?

Numai Veta nu se amesteca în vorbă. Bombănea doar pentru ea ceea ce nu îndrăznea să zică răspicat. Iar ceea ce avea ea pe suflet în clipa aceea era mult mai aproape de situația lor din acel moment decât vorbele neroade ale celorlalți Era singura care presimțea că o noapte ca aceea nu putea să se termine astfel, adică în pace și prietenie.

—           Ei, ce le-ai spune dacă, prin absurd, te-ar întreba ce am conspirat noi aici?

—           Cu mine vorbești? o întrebă Lazăr.

Amarilli îi arătă cu un gest larg:

—           Cu tine.

—           Mai bine ai mânca!

—           Ce le-ai spune?

—           Ce dracu să spun cui?

—           Hühye! Dar dumneavoastră ce le-ați spune? își în­dreptă ea arătătorul spre Penescu.

—           Cine ar fi cel care ne-ar întreba?[1]

—           Polițiștii.

—           Polițiștii, bine, dar ce fel de polițiști?

—           Români, unguri, nemți, turci, ce importanță are?

—           Are și asta importanță, dar la altceva m-am referit.

—           Ce tâmpenie tot vorbiți acolo, se interesă Lazăr.

—           Pentru că, spunea Penescu în continuare, nu este tot­una dacă acești polițiști ar dori să afle adevărul de la noi sau dacă ar dori să le spunem un anume lucru pe care ar încerca să ne determine să-l declarăm.

—           Bine, bine, dar nu asta mă interesează, mie să-mi spu­neți ce ați declara dumneavoastră într-o astfel de împrejurare.

—           Indiferent de ce ar încerca să afle de la mine cei care m-ar ancheta?

—           Indiferent.

—           Mă credeți… aveți o părere prea buna despre mine, doamnă. Omul nu răspunde același lucru indiferent de felul în care este întrebat.

—           Dar tu? se întoarse nemulțumită Amarilli din nou către Lazar.

—           Eu ce?

—           Tu ce-ai declara?

—           Ăsta-i un joc? nu putea să priceapă Lazăr.

—           Tu ce-ai spune?

—           Că v-am adus la mine acasă… ca să vă… cu gândul de a vă căsători pe voi doi. Asta ar putea fi plauzibil, nu?

—           Dar dumneavoastră, doamnă?

—           Eu? Eu ce să…? se miră Veta că e și ea întrebată ceva. Nu știu. Dar dumneavoastră?

—           Eu le-aș spune că ne-am adunat aici ca niște conspi­ratori cu gândul de a pune la cale împușcarea tuturor celor care… care… știu eu cine…

—           Vai, doamnă, ce gânduri criminale trec prin capul dumneavoastră frumos. Nici n-ai crede, comentă Ignațiu Penescu, devenind om de lume. Dar cine sunt cei care se bucură de ura dumneavoastră?

—           Știu eu cine. Și după ce tăcură o clipă cu toții le spuse de parcă ar fi recitat un monolog din piesa ei clasică: toți cei care n-au treabă și nu știu decât să bârfească, să se amestece în ceea ce nu-i privește, să ponegrească ceea ce-i frumos, să se bage în viața altor oameni și să trăiască din această plăcere. Sunt destui la noi…

—           Lazăr se porni să aplaude.

Penescu și Vera începură să vorbească deodată:

—           Dacă asta e singura lor… Penescu se opri pentru a o lăsa pe doamna Lazăr să continue. „Dacă asta, adică bârfa, este singura lor rațiune de a trăi, atunci sunt destul de pedep­siți”, voi să spună el și să adauge câteva maxime referitoare la această temă, după cum se exprimau clasicii greci și La Bruyère.

—           Dacă vă supără atât de tare cei care se bagă în viața altora, spuse Veta, atunci pot să vă întreb și eu cum de sunteți per tu cu bărbatu’ meu?

[1] Profesorul se gândea în clipa aceea la efectul pe care l-ar face bancul pe care-1 pregătea de ani de zile și pe care tot amâna să-l pună în aplicare. Scrisese o lucrare despre adjectivul folosit de Cicero și dorea s-o dedice „Soției mele și amanților ei. Penescu nu era căsătorit și gluma i se părea nemaipomenită, doar că mai ezita dintr-o ascunsă pudoare, motiv pentru care se tărăgăna și publicarea broșurii despre adjectivul folosit de Cicero.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.