După cocoșiada multicoloră, dezlănțuită în vernisajele din trecutul recent, cu exhibarea diverselor simboluri ale masculinității regnului în cauză, Marius Ghica a venit acum, la sala Alexandru Condeescu de la Muzeul Național al Literaturii Române din Calea Griviței 62-64, cu expoziția Pisici, pisicuțe, pisiceli, făcând o subtilă trecere de la metafizica strict felină la cea general-feminină, fără de care – ce să ne mai dăm după deget – nici chiar Universul nu se mișcă.
Cunoscut ca fiind copilul spiritual preferat al lui Derrida, părintele deconstructivismului, Marius Ghica, literat cu cărți scrise, bătucit de multe traverse și brăzdat de multe căi ferate pe plaiurile oltenești, profesor universitar la Craiova și conducător de școală doctorală a franțuzismelor de profunzime (deci totuși om serios), venind acum cu pisici după cocoși, își surprinde, iată, încă o dată, nu numai afinii din raioanele literaturii și lecturii, ci și pe mulții privitori (avizați sau simpli pleziriști) ai artei penelului.
„Problema” este că, departe de a fi – ca să fim în ton – un violon d’Ingres, tușele pictorului trădează vocația. Așternute pe pânze, apar la fel de serioase și bine mânuite ca și cuvintele pe care le îngemănează literatul, de cam zeci de ani încoace, pe pagini sau la prelegeri. Astfel că începi să te întrebi dacă nu cumva avem de-a face nu cu un literat evadat/sublimat – mai nou – în pictor, ci cu un pictor oprimat/sublimat – de o viață – în literat.
Pisiceli și pisicuțe de toate calibrele și rotunjimile au fost forțamente revizitate de câteva ori, în diverse maniere, de la Rubens și Kandinsky încoace, dar niciodată epuizate. Pe asta se bazează și Marius Ghica, pe inepuizabilitatea oceanică a temei pisicești, care, sub tușeul lui, poate să iște frumuseți și prețuri noi.
Vorba lui Einstein: „După ce am citit multe cărți, vine o vreme când trebuie să le scriem pe-ale noastre”. În cazul de față, se traduce prin: „După ce am văzut multe tablouri, e momentul să le pictez pe-ale mele.”
În mecanica de creație pe care o întâlnim aici, nu e clar dacă artistul – basculând, la maturitatea-i bine-temperată, spre bele-arte – a retrogradat pe locul secund metoda self-existențială a analizei poietice (pe care el a inventat-o), dând în schimb cale liberă vizualului pur ficțional, reconstructivizat în bidimensional.
În orice caz, el se află – poate fără să știe – chiar la confluența aristocrată a celor două arte: cea analist-scriitoricească, pe latura deconstructivistă, și cea „frumoasă”, prin definiție plăsmuitoare. Oferindu-i acesteia din urmă, parcă într-o nouă viață, mai dezinhibată, mai „nebună”, trăirile achiziționate în viața anterioară, înghesuite acolo în așteptarea eliberării neteoretizate…
Dar toate acestea pot fi futilități de cronicar, suspectabil că încearcă să atragă publicul la pisiceli. Mai bine am spune că Marius Ghica este, în ego-ul lui secret, solarizat, un aparținător de boemă artistică apres la lettre, care pare că s-a întâlnit cu peștișorul de aur, aflat în situație de asfixiere și dispus la îndepliniri de dorințe. Nu putem ști (deși bănuim) cine cui a îndeplinit prioritar dorința celuilalt, dar salvarea este în mod sigur reciprocă.
Ma mir cum de nu au ajuns la Tesloianu, la Adrian Nastase, la Sova, sau la alti luxosi nesimtiti peste limita absurdului!
Dom’le , m-ai deconstructivizat !
” care pare ca s-a întâlnit cu peștișorul de aur, aflat în stare de asfixiere și dispus îndeplinirii de dorințe” genial. În principiu, tot articolul e genial.
Plecând de la convingerea ca peștișorul de aur nu poate suferii de boli cronice, asfixierea nu se putea datora decât inecarii, strangularii sau gazelor de sera emise de către vacile cu boala vacii nebune. Firește de aici putem deduce ca inecatul destructureaza, conform corectitudinii politice, prezentul și trecutul și dau vieții profunde o senzație de sufocare cu ochi bulbucați și priviri pierdute în gol, gol care, evident, nu poate fi imputat portarului echipei gazde, ci apărătorului central concentrat cu privirea spre o pisicuțe din tribuna oficiala care torsese aseară în poala sa și care acum toarce în alta poala a muntelui cu vegetație plesuva, dar totuși împinsă dincolo de limita sufocarii de plafonul de nori coborât mult prea jos intr-o zi de exegeza artistica. Glorie criticii penelului cu PeNeLe de fauritor de gândire metaforica cu trimitere in absurdul profesionist sau amator fără sensuri ascunse, ci grav impregnate în spațiul cugetului fără trestie gânditoare,ci numai cu trestie de pus pe acoperișul bucătăriei în care mai mulți confrati de ai peștișorului, fără aur, sunt pregătiți intr-un ceaun care fierbe de nerăbdare sa iasă la suprafață cu întreg arsenalul de care dispune.
As dori sa-i adresez distinsului autor următoarea intrebare: înainte de a avea senzația de sufocare prin inecare, peștișorul de aur fusese strangulat de către un vânător de imagini sau de către un cetățean mort de foame?