Poolouri, adică Paranoia Schwartz (11)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

Campionul

Vineri avu loc meciul de box pentru titlul european al semigreilor, iar sîmbătă Finch se afla deja în căutarea unui challanger pentru proaspătul campion european. Avea, bineînţeles, multe nume în vedere, o listă întreagă pe care modifica lunar ordinea ce atesta la zi ierarhia categoriei pe vechiul continent.

Gough îi spuse:

– Eu, maestre, boxez cu oricine, dar dacă-mi mai aduci vreodată un sac cu grăsime în care să-mi pierd mîinile, să ştii că te las pe dumneata să te descurci cu el!

Ofertele nici nu lipseau, dar nici nu reprezentau cine ştie ce. Finch asistase mulţi boxeri celebri, la categoria grea se simţise întotdeauna cel mai bine, întotdeauna putuse să mai cîştige un ban. La fel şi la categoriile mici. La semigrei, însă, nu se anunţau atîţia sau se înghesuiau doar nişte amărîţi sau nişte indivizi prea puternici. Pe Gough îl adunase de pe drumuri, îi aranjase cîteva meciuri şi-l făcuse destul de repede candidat la titlu. Apoi a avut noroc şi l-a scos campion. Devenea însă tot mai clar, pe zi ce trecea, că Gough nu va putea rezista pe culme decît printr-un şir neîntrerupt de miracole. Iar acestea nu se prea întîmplă, ori dacă se întîmplă, se mai strecoară şi ceva normal pe undeva şi atunci toate celelalte miracole nu mai valorează doi bani.

Finch avea de ales între un boxer faţă de care Gough nu avea nici o şansă şi un altul poate şi mai amărît decît elevul său. Primul putea cîştiga, dar nu aducea bani. Al doilea nici atît. Optase, totuşi, pentru acesta din urmă: îi promise titlul pentru întreaga reţetă a încasărilor.

Gough pierdu meciul la puncte, aşa cum fusese prevăzut.

Cu punga plină, dar uitat de toţi, Gough intră într-un bar. Acolo făcea o figură cunoscută, însă în ziua aceea nu i s-a mai acordat nici o importanţă. Nu mai era campion. Îl stimau (era bogat), dar nu-l mai băteau pe umăr, ca înainte. Şi, cu toţi banii pe care îi avea, Gough se plictisea de moarte. Acum visa pînă şi “sacul de grăsime”, numai să audă din nou tribunele urlînd, prinse în febra meciului, iar, prin mişcările sale din ring, să dirijeze iarăşi entuziasmul mulţimii.

Dar nu se mai putea. Îi oferi tot ce avea lui Finch pentru un singur aranjament. Toţi banii pentru cîteva minute în ring. Pentru cîteva minute netrucate.

– Dai o avere pentru a fi bătut! îl avertiză Finch, luînd banii.

Dar Gough se plictisea atît de îngrozitor, iar nostalgia ringului era atît de puternică, încît n-avea de ales.

Adversarul îl făcu K.O. de două ori în prima repriză. La pauză, însă, acelaşi adversar, bine “sfătuit” în colţ, deveni parcă alt om şi, pînă la urmă, pierdu lupta.

Gough nu fusese destul de bogat pentru a-şi putea permite să fie bătut bine. Dar asta n-a aflat-o niciodată. Aşa că a mai boxat ani de zile, primindu-şi în rate mici bătaia, bătaia pe care şi-o cumpărase cu atîtea speranţe.

“Să trăim mereu cu gândul că va trebui să dăm socoteală.” – (Cicero.)

Plata

Gough, terminând de mâncat, îşi curăţă farfuria cu o bucată de pîine. Apoi, satisfăcut, se şterse cu colţul feţei de masă pe gură şi rîgîi inteligent de cîteva ori, după datină.

Sprinten şi rutinat, chelnerul se repezi spre el, întrebîndu-l dacă mai doreşte ceva şi vîrîndu-i cu eleganţă nota de plasă sub nas.

– Cît?

– 19 lei, zise chelnerul, vizînd polul cu o tristeţe profesională.

– Bine, atunci am să-ţi plătesc 18.

– Cum 18? 19.

– De ce?

– Aveţi de plătit 19 lei. Şi chelnerul începu să facă socoteala celor consumate. Deci 19 lei.

– Bine. Atunci am să-ţi plătesc 18.

Cu un gest nobil, chelnerul cedă stoic.

A doua zi, după ce Gough termină de mîncat, şi după ce şterse farfuria cu ultima bucată de pîine, după ce se frecă cu faţa de masă şi rîgîi atît de cuviincios, chelnerul se înfăţişă din nou cu nota de plată.

– Cît?

– 18 lei.

– Bine, atunci am să plătesc 17.

………………………………………………………………

Chelnerul se înfăţişă, deci, în faţa lui Gough pentru cea de a optsprezecea oară. Gough, căruia i-a priit vizibil mîncarea restaurantului, respira fericit.

– Îmi place aici, Cît am de plată?

Chelnerul, pentru prima oară cu o mină mai optimistă, zise:

– Zero. Nu aveţi de plătit nimic.

(În ziua aceea chelnerul avea un ten într-adevăr sănătos)

– Bine. Atunci dă-mi dumneata un leu!

“A suporta înseamnă a birui destinul nostru.” – (La Bulwer Lytton, Pompei.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.