Poolouri, adică Paranoia Schwartz (12)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

Un devotat slujitor al presei

Gough era un om cu totul şi cu totul imposibil. Nu numai că avea mereu păreri personale, dar se încăpăţîna să le şi afirme peste tot. Era mereu revoltat, mereu peste măsură de nemulţumit pentru ceva şi de fiecare dată dădea fuga pe la diferitele redacţii spre a-şi impune punctul de vedere.

Finch profita excesiv de această însuşire scîrboasă a lui Gough.

Se întîmpla, de pildă, ca nesuferitul de Gough să intre într-o redacţie pentru a protesta energic împotriva unui element necinstit strecurat într-un post important (cum ar fi, de pildă un anume poştaş, căruia dacă nu-i dădeai un bacşiş gras, nu-ţi aducea decît o dată pe săptămînă cotidianul la care erai abonat sau gestionarul de la magazinul de coloniale, care vindea pe faţă numai şi numai cunoscuţilor), se întîmpla ca Gough să toace din nou timpul domnilor redactori cu protestele sale caraghioase, că imediat ce apărea şi Finch, ca din întîmplare, prin birourile publicaţiei. Finch acesta îşi făcuse o faimă din faptul că era singurul om de pe suprafaţa pămîntului care ştia să-l ia pe Gough cu binişorul şi, fiind un personaj inteligent şi capabil, ştia să şi exploateze la maximum această particularitate a sa. Pentru că, observase Finch, nu era un om în redacţie care să nu fie dispus să-i ofere cîteva parale numai să-l scoate pe Gough din birouri. Iar Finch, înţelept, pentru a nu tăia găina care dă oul de aur, se mulţumea cu puţin: dacă domnii redactori n-aveau bani la ei, Finch era dispus să primească doar şi un calup de săpun, o căpăţînă de zahăr sau un pumn de linte pentru serviciul inestimabil pe care-l făcea. (Dar şi el avea cheltuielile sale şi de aceea pretindea de la chelnerul ce-l servea un bon de decontare, iar consumaţia era trecută în mod tacit în contul cheltuielilor redacţionale. Cum altfel? Ca să-l poată scoate dintr-o redacţie pe domnul Gough spumegînd de furie, Finch trebuia să-l ademenească la un local. Acolo, în timp ce înfulecau, Gough îşi vărsa pe mai departe necazul, iar Finch se făcea că-l ascultă, însă, de cele mai multe ori, profitînd de indignarea neconsumată a celuilalt, îi şterpelea acestuia o bună parte din porţie. Pe deasupra, Finch nici nu era cu totul cinstit în ceea ce făcea, el avînd în permanenţă tampoane de vată asupra sa şi, pretextînd o otită rebelă, îşi astupa urechile tocmai atunci cînd Gough ajungea la punctul culminant. Faptul acesta îi producea de fiecare dată indignatului o nespusă tristeţe şi Finch ar fi putut fi acuzat chiar şi de sadism în demersul său atît de necesar, de n-ar fi avut şi el scuzele sale, mai ales că o bunică de a sa asurzise, într-adevăr, la nouăzeci şi opt de ani din pricina unei otite netratate la timp. Şi după toate astea, Finch trebuia să mai şi plîngă, la sfîrşit, împreună cu Gough, lucru convenit în contractul nescris asumat, mai ales că nu-i venea deloc greu, cu atît mai mult cu cît nu se ştia niciodată dacă transpiră sau dacă lacrimi îi curg din ochi. Gough era mulţumit şi aşa.)

El se defula încetul cu încetul, iar, în final, îi mai rămânea şi recunoscător lui Finch. Adevărul este că niciodată nu s-ar fi putut aştepta la atîta înţelegere din partea vreunui redactor ca de pe urma acestui om brav şi suferind, care era Finch, om cumsecade, unde nu numai că găsea înţelegere, care nu numai că dădea tot timpul din cap cu interes, ci îl mai şi invita la o masă bună. Finch constituia o consolare pentru toată lumea.

Aşa că, pe nesimţite, şi Gough observă că merită se te indignezi peste măsură de cîte se întîmplă implacabil în univers. Te enervezi, mergi la o redacţie, te descarci, apare omul acela cumsecade şi te invită la un restaurant. Nu e rău deloc! Ba, dimpotrivă, e chiar bine! Atît de bine încît Gough acceptă să întocmească şi un orar riguros pentru a avea un itinerar echitabil pe la diferitele redacţii. Dacă mergea prea mult într-un loc, oamenii se supărau şi nici nu mai apăreau şansele necesare ca acel Finch să ajungă la timp.

Gough şi Finch deveniră personaje notorii în lumea presei. (Şi ce dacă era Gough cunoscut doar ca pisălogul tipic? Toate defectele lui se echilibrau îndată prin apariţiile providenţiale ale lui Finch.) Redactorii se mai schimbau, mai erau daţi afară, mai îmbrăţişau alte meserii, alţii mureau (“Şi întotdeauna, dom’le, mor cei mai cumsecade dintre oameni!”), însă Gough şi Finch  reveneau la fel de regulat şi la fel de proaspeţi, ca de obicei. Pe faţa lor nu se putea citi deznădejdea decît atunci cînd se pomeneau în dreptul unei redacţii proaspăt închise din cauza unui faliment. (Dar asemenea lucruri nu se petreceau decît în cazul publicaţiilor ai căror redactori se zgîrceau cu Finch, atunci cînd acesta, în altruista lui pornire, se angaja să-i elibereze de cicălelile şi scandalului lui Gough. Lucrul devenise atît de evident, încît nu exista superstiţie mai ferm fixată între conducătorii de publicaţii decît aceea că fondurile alocate lui Finch se întorc înzecit, iar zgîrcenia faţă de acelaşi om se termină falimentar. Falimentar! Încît nu exista lucrător al presei care, în fiecare dimineaţă, atunci cînd se trezea, să nu-şi dorească, drept cel mai frumos dar al zilei respective, să aibă prilejul să-i dea lui Finch un cadou cît mai semnificativ.) Da, era frumos, era de-a dreptul înălţător momentul în care puteai să-l chemi pe domnul Finch la o parte şi să-i spui că-l rogi să-i facă favoarea de a primi o mică, o neînsemnată atenţie, cu rugămintea de a-l lua pe veşnicul indignatul Gough de acolo. Să-l ia şi să-l ducă unde vrea!

– La restaurant?, obişnuia să întrebe Finch.

– La restaurant, consimţea redactorul, întregind atenţia.

Şi Finch îl lua pe Gough, cel ce spumega iarăşi şi iarăşi de furie şi, pe drum, se gîndea cu admiraţie la lumea asta mare şi atît de bine organizată, încît nu se mai termină motivele pentru care neîmblînzitul Gough se tot poate enerva, ba că aceste motive proliferează mulţumitor, că se tot schimbă, astfel încît accesele de furie ale lui Gough nu păcătuiesc niciodată prin monotonie.

Meseria lui Finch nu era tocmai uşoară: era şi aceasta o artă ce pretindea talent şi  îndemînare. Gough nu putea fi luat pur şi simplu de guler şi aruncat într-un restaurant. Însă fiindcă domnul Finch se pricepea atît de bine să-l îmblînzească pe Gough şi întrucît era în stare să-l îndepărteze din redacţii (exact atunci cînd lucrurile atingeau apogeul), calităţile sale erau răsplătite pe măsură.

Finch a trăit demn şi util. Rolul său a fost imens în lumea presei, chiar dacă, pentru marele public, aportul său a trecut neobservat. Este oare întîmplător că după moartea-i prematură – probabil pricinuită de surmenaj –, este oare întîmplător, întrebăm, că după moartea lui Finch au dat faliment atîtea publicaţii? Este întîmplător?

1. S.: După moartea prematură a domnului Finch, crizele de furie ale lui Gough au devenit neproductive şi profund neplăcute pentru lumea presei. Pînă la urmă, Gough a fost internat într-un lăcaş pentru bolnavi mintali. Acolo îi este locul…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.