Poolouri, adică Paranoia Schwartz (19)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

CARTEA A TREIA

în care se dovedeşte încă o dată că dragostea este un lucru mare, arătîndu-se în acelaşi timp şi primejdiile ei de netrecut cu vederea, precum şi învăţămintele ce trebuie trase din aceste împrejurări, aşa cum bine au făcut şi înţelepţii lumii de ieri, de alaltăieri şi dintotdeauna, atunci cînd au formulat, pe baza pildelor lui Gough, subtilele lor cugetări

Ce ne spun documentele vremii?

“Gough o sărută cu o nespusă duioşie pe Poyy pe frunte.”

Afirmaţia revine de opt ori în “amintirile sentimentale ale domnului Gough”, apărute la Baga în ediţie postumă, nedatată.

“Ce nu pot realiza doi oameni care sînt de acord?” – (Somadeva, Kath., 5, 12.)

Telefoanele

El – Gough – ştia că ea există şi, lucru mai important, ştia şi unde o află. Se părea că nimic nu se poate pune în calea fericirii lor. N-avea decît să-i dea un telefon. Aşa că formă numărul.

În timpul acesta – cum se întîmplă de atîtea ori între îndrăgostiţi – şi Ea se gîndea la El. Îi putea vorbi, lucru pe care-l dorea nespus de mult. Se instală lîngă telefon pe o pernă moale, aşezată direct pe parchet, şi se pregăti cu nesaţ pentru o convorbire pe care o voia cît mai lungă. Formă numărul.

Dar, fiindcă sperau atît de mult să-şi vorbească, ridicară receptoarele în acelaşi timp şi de aceea, la capătul celălalt al firului, telefonul indica mereu “ocupat”.

Şi n-au pus niciunul receptorul la loc, fiecare dintre ei formînd iar şi iar numărul atît de dorit şi neprimind altă răspuns decît mereu “ocupat”, în minţile lor ciuda începu să fie înlăturată de gelozie, apoi de revoltă: cînd tu doreşti din tot sufletul să auzi vocea celui drag, acesta de ce discută cu cine ştie cine?

Au încercat amîndoi ore în şir să-şi vorbească şi, pentru că n-au reuşit, pasiunea lor s-a stins în acelaşi timp şi au pus amîndoi deodată receptorul în furcă.

Acum ar fi putut vorbi oricît ar fi dorit unul cu celălalt…

O dată, peste ani, formînd greşit un număr, i-a răspuns Ea:

– Cred că aţi greşit numărul, i-a spus, fără să-şi amintească vocea lui.

– Vă rog să mă scuzaţi, i-a răspuns El, fără s-o mai recunoască.

“Adesea singurul leac al durerilor noastre constă în uitare; dar noi uităm leacul.” – (Gracián, Or., 262.)

Nevoia de obiecte

Gough avea o iubită care credea cu convingere în el. Cînd erau împreună, se vedeau doar unul pe celălalt şi ignorau mulţimea de obiecte din jur.

Dar cînd îi pleca iubita, Gough trecea prin momente grele: pierdea tot (şi mereu lucruri de care avea neapărată nevoie). Era de-a dreptul disperat şi oferea un spectacol jalnic celor din jur cu panica sa continuă. Găsea întîmplător un obiect? Pierdea imediat altul. Nu mai putea lucra, nu mai putea ieşi în lume, nu se mai putea descurca deloc: rătăcea paltonul, rătăcea ochelarii, rătăcea lingura în timp ce mînca (şi se scula să caute altceva), îşi pierdu într-o zi pînă şi patul din casă.

(Asta s-a întîmplat cam aşa: se trezise brusc, după ce în vis – ca urmare a unei preocupări intense din timpul zilei – i se arătase aparatul de bărbierit, rătăcit cu vreo săptămînă în urmă. Se făcea că aparatul respectiv se afla sub covorul mare din sufragerie. Cum a ajuns acolo, Gough renunţă să se mai întrebe. Mută, deci, toate mobilele de pe covor în dormitor, iar pe cele aflate aici le împinse spre debara.

Din păcate, sub covor nu găsise decît costumul negru şi actul de naştere, pe care le rătăcise mai demult. Tot împingînd cînd un dulap, cînd un scrin, cînd o canapea, mai dădu de o seamă de lucruri ce îi dispăruse deja din memorie. Aparatul de ras, bineînţeles, nu-l găsi. Apoi mută totul la loc. Cu excepţia patului, care parcă s-ar fi topit.)

Era o situaţie atît de neobişnuită, încît nu-l crezu nimeni. Nici măcar iubita sa, care ţinea foarte mult la el, şi pe bună dreptate, pentru că altfel era un om integru, virtuos şi inteligent. Îl aprecia atît de mult, Doamne, cît îl aprecia!

Pînă la urmă, trebui să recunoască şi ea că doar amorul lor nebun îl făcea pe Gough să nu mai aibă nevoie de nimic atunci cînd erau împreună. Însă cînd era singur…

Aşa că, în continuare, au avut grijă ca dragostea lor să ardă mai domol, spre a putea vedea obiectele ce le lipseau, gîndindu-se ei că dragoste, dragoste, dar mai trebuie să fii şi prevăzător, din iubire nu se poate trăi la nesfîrşit. Şi au început să caute din nou, amîndoi împreună şi fiecare în parte, tot ce le lipsea.

“De zece ori pe zi trebuie să te învingi pe tine însuţi.” – (Nietzsche, Zarathustra, 1, p.37.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.