Poolouri, adică Paranoia Schwartz (6)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

CARTEA A DOUA

(Partea întîi: despre uneltirile banilor)

în care este vorba despre părerea pe care şi-a făcut-o destoinicul domn Gough în legătură cu preţuirea banilor şi cum a acţionat el în consecinţă, precum şi despre lipsa de înţelegere şi îngîmfarea dovedite de Finch cu acest prilej şi totodată despre modul cum înţelepţii lumii au cugetat şi pe marginea acestor demne de laudă isprăvi şi la ce învăţăminte au ajuns (dacă e să le dăm crezare lor şi altora, asemenea lui Th. Simenschy, care n-au pregetat să le adune gîndurile). Măreţe sînt paginile care urmează…

Ce ne spun documentele vremii?

“Omul numără banii,

Viaţa numără anii,

Odihnească-se în pace!”

(Epitaf pe mormîntul lui Gough).

“Dăruirea averii este o foarte mare asceză în (această) existenţă.” – (Somadeva, Kath, 28, 9.)

Drepturile pentru invenţie

Gough îşi primise, în sfîrşit, drepturile pentru invenţie.

Cumnatul lui veni în grabă să-i ceară o mică sumă pentru datoriile pe care le avea.

Finch, prietenul amicului său, îl rugă să-i procure bani pentru o mătuşă de a sa. (Ştia că Gough a primit un cec frumos pentru minunata sa realizare.)

Bahadur îl bătu la cap zi şi noapte, să-i vîndă un orologiu antic. Îi cerea o sumă fixă cu care şi-ar fi putut trimite fiica infirmă la băi. (“Bine, dar tocmai aţi vîndut una dintre casele dumneavoastră”, îndrăzni să-i amintească Gough. Dar din banii aceia Bahadur avea de gînd să-şi cumpere o maşină nouă. Şi întrucît îl cunoscuse atît de bine pe tatăl lui Gough… Acum cînd Gough a fost, în fine, remunerat pentru invenţie…)

Un vecin, ce aştepta de multă vreme evenimentul, îl somă să-i dea un important împrumut.

Thor Jock în conjură în genunchi să-i împrumute o sumă frumuşică. Era dator vîndut după o seară nefericită la cărţi.

Dl. Krupa îi ridică – păi, nu? – chiria. Acum că a primit Gough banii…

Gough le aminti de unul şi de altul care au vîndut cîte un teren, s-au ales cu o moştenire sau au făcut în alt mod rost de parale. Însă acestea erau cazuri prea banale, nu constituiau cîştiguri muncite, constituiau dreptul inalienabil al fiecăruia, aşa că nu le lua nimeni în seamă. Şi nici nu era frumos ca acum, cînd a primit remuneraţia pe invenţie, remuneraţie aşteptată de toţi de atîta vreme…

După ce, în urma unor tîrguieli penibile, cedă şi le promise la toţi că-i va ajuta, Gough trebuie să se împrumute în stînga şi-n dreapta spre a-i putea satisface.

La sfîrşit, veni şi doamna Smith (de fapt, Smithuber). Pentru ea îi era imposibil să mai facă rost şi de o leţcaie. Tocmai pentru doamna Smith, care îi amintea de atîtea ori pe zi că a lucrat întotdeauna pentru el ca ultima slujnică… şi acum asta îi era răsplata! Şi, fiindcă era văduvă şi părăsită şi fiindcă de ani de zile aştepta ca domnul Gough s-o răsplătească, mintea şi nervii doamnei Smith (în realitate Smithuber) cedară. Într-o seară, îi turnă otravă de şobolani în ceai.

Încă înainte de a apuca să fie înmormîntat Gough, toţi prietenii şi cunoscuţii săi – şi nu numai ei – îi scotoceau noaptea în grădina casei, făcînd săpături cu scopul de a afla unde şi-a ascuns răposatul banii.

“Nici o răsplată, oricît ar fi de mare, nu egalează acea mulţumire nespusă pe care o simte un om care poate spune, arătîndu-şi opera: “Vedeţi? S-a făcut!” – (Wassermann, Stanley, 145.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.