Poveste de primăvară din Romos

Doi Oameni pita lu Dumnezeu, o biserică, case și iugăre de istorie

Parafrazând „istoria îi ai mai faină poveste” și cum vremea primăvăratică îmbie, vă propun o ieșire printr-o localitate din apropierea Orăștiei, Romosul. Un prieten ce-și zice jurnalist, eu îl consider ziarist pentru-că face ce face și publică mai multă scriitură decât audio-video, a trecut prin Orăștie. După o tură prin centru și câteva glume am plecat așa într-o doară și poate o știre, „pe calea de peste deal” spre Romos.
Ajunși am plecat spre centrul satului, centru de comună. De peste case trona vizual „Biserica Sașilor” așa că hai s-o vedem, poate-poate dăm de „oarice” și am dat.


La drum ne-am revăzut cu „Casa parohială Evanghelică”, monument de arhitectură HD-II-m-A-03432.

Casa parohială evanghelică: monument istoric; clădire ridicată în sec. XVII, cu o existență și activitate strâns legată de Biserica evenghelică, situată de partea cealaltă a drumului. Construcția și activitatea ambelor este legată de viața comunității săsești din comună. Casa parohială avea ziduri fortificate și era folosită și ca refugiu, în timpul năvălirilor turcești. Alarma se dădea cu clopotul din turnul casei, iar enoriașii se adăposteau în pivnițele casei, unde erau păstrate și rezerve de hrană. Aici a locuit, o vreme, Dr. Albert Amlacher (1847 – 1939), cunoscut poet, istoric, dascăl și cărturar transilvănean. A scris prima monografie a Romosului, în 1912, asta ne spune aplicația de pe casă.

Era închisă așa că…, două trei poze și cum Romosul are o foarte frumoasă biserică săsească hai s-o vedem de aproape. Deșii este menționată documentar în anul 1332, în acest ani parohul bisericii săseşti din Romos a fost „domnul Sygurmannus” sau plebanus de Ramas, Ramatha, și are o arhitectură aparte nu este trecută în lista monumentelor istorice sau arhitecturale ale Județului Hunedoara, deșii fost construită în secolul al XIII-lea în stil romanic, apoi transformată în biserica sală de azi, în jurul anului 1500, cu ajutorul administrației celor Șapte Scaune. Biserica a fost lărgită către vest între 1816 și 1819, când a fost zidit și portalul sudic tot atunci a fost construit Turnul-clopotniță. Altarul baroc al bisericii este din anul 1740, refăcut în 1783. În cadrul unor lucrări de reparații la altar, efectuate de Carl Fries din Sebeș, în anul 1865, acesta a fost completat cu două tablouri ale pictorului Johann Reumann din Orăștie. În anul 1902, au mai fost adăugate încă două sculpturi în lemn reprezentându-i pe Sf. Petru și Sf. Pavel.

În cadrul săpăturilor care s-au făcut în cimitir în 1910, au fost decopertate fragmente ale unui zid de incintă solid, acestea fiind încă vizibile în partea de sud-vest. Și tot cimitirul mi-a amintit de că monumentele le-am văzut în această zi aproape urlă o nedreptate strigătoare la cer. «„Leaturi” întregi de tineri țărani și-au sacrificat viața pentru existența României, iar țara n-a fost în stare să pună la cale un singur plan de bătaie pentru acest spațiu social, economic, etnografic și spiritual din care se trage identitatea poporului român. Un program adevărat care să se vadă în fiecare sat!», scria undeva, am uitat unde, Cornel Nistorescu.

În Romos mai există 18 sași, care nu mai pot susține financiar întreținerea și restaurarea frumoasei lor biserici. Deocamdată biserica stă în picioare dar nu pentru prea multă vreme. Poate se vor găsi resurse pentru a o restaura corespunzător și de a o pune în valoare, din punct de vedere turistic.
În Romos există și două frumoase biserici ale comunității românești (care a trăit peste 500 de ani împreună cu cea săsească), una ortodoxă de la 1775 și o alta greco-catolică de la 1820.
Am plecat la pas prin sat

Daniel, prietenul la care făceam referire scrisese cândva pentru publicația la care lucrează (nu o să-i dau numele deoarece habar nu am ce contract de confidențialitate a semnat el, eu sunt liber să scriu ce și cum vreau) despre domnul Johann Henning, așa că propusese să-l vizităm. Zis și făcut. După câteva povești cu sătenii și sătencele niște fotografii la casele vechii ce parcă râdeau ajungem în fața casei. Din drum se văd trei catarge cu trei drapele, două dea stânga și dea dreapta al României iar central drapelul Germaniei. Am sunat și după o vreme vine stăpânul casei, era în grădină că „vremea-i faină și-s multe de făcut”, cu a zis dânsul. După obișnuitul salut ne invită înăuntru „că nu o-m vorbi în drum” și la o cafea – tare „de stătea pixu drept în ea” – ne-am pus la povești. După ce a aflat mai cu de amănuntul cine suntem și ce vrem domnul Johann Henning îl sună pe domnul Joahnn Bauer, era și domnia sa la muncă, „că el are în responsabilitate și biserica și casa parohială de aici”. Așa că am ajuns cinci, apăruse, între timp, și doamna Henning, amfitrioana casei.

„Am fost trei oameni – atât mai rămăseseră, în 2016, din comunitatea de sași astăzi suntem 18 ceea ce dă speranță”, spune Johann Henning.
„Noi am făcut cât am putut, dar suntem puțini, am primit niște fonduri de la primărie și am revizuit acoperișul casei parohiale, dar de biserică nu avem puterea financiară să ne apucăm. Am cumpărat structuri metalice pentru a prinde pereții dar nu avem cu ce străpunge ziduire ce sunt 70 de cm.”, a spus Joahnn Bauer. „Avem o propunere de la o asociație din Hunedoara ce dorește să cuprindă și Biserica noastră întru circuit turistic, ne-am gândit că este bună propunerea dumnealor”, a continuat acesta.
„Unii am reușit să ne stabilim în Occident în anii de comunism, am fugit din țară în ziua când la noi au fost introduse cartelele pentru alimente, m-am dus nu de bine. Odată plecat mi-a fost luată cetățenia Română, și astăzi sunt cetățene al Germaniei.
Alții au plecat în Germania, imediat după 1990. Unii, cum suntem și noi, eu și soția mea ne-am întors ACASĂ, poate vor venii și alții”, spune Johann Henning.
Întrebând despre istoria comunității sașilor domnul Joahnn Bauer zice:
La începutul secolului al XII-lea, șapte localități făceau parte din Scaunul Orăștiei: Bärendorf (Beriu), Broos (Orăștie), Elsterdorf (Sereca), Kastendorf (Căstău), Perkasz (Pricaz), Rumes (Romos) și Tordesch (Turdaș). În secolele XII-XIII, numărul satelor aflate în componența Scaunul Orăștei a crescut, adăugându-se așezările Sibișel, Romoşel, Vaidei, Şibot, Balomir, Vinerea și Cugir.
Invaziile turcilor și ale tătarilor au dus la distrugerea unor foste așezări săsești, iar în cele care au supraviețuit timpului, comunitatea sașilor s-a redus, fiind dominată complet de localnicii români.
Înainte de începerea celui De-al Doilea Război Mondial, peste 1.000 de etnici germani mai trăiau în ținutul Orăștiei și în Deva. Evenimentele tulburătoare de la mijlocul secolului al XX-lea au dus la dispariția în mare parte a comunităților de sași, din jurul Orăștiei.
În Al Doilea Război Mondial, sute de tineri germani din Hunedoara s-au înrolat în trupele Germaniei, iar mulţi dintre ei, trimişi în linia întâi a frontului, nu s-au mai întors.
După război, mii de germani au fost deportați în lagărele din Uniunea Sovietică, iar unii dintre ei au murit acolo.
În deceniile următoare, mulți etnici germani născuți în România au părăsit țara.
Cât despre Biserica noastră cu bunăvoința necesară la consistoriul de la Sibiu, cu bunăvoința Oamenilor Faini nimic nu poate fi imposibil.”

Însă până la demararea lucrărilor de restaurare sau/și conservare va mau curge multă apă pe Mureș. Așa că un fragment din istoria localității mă gândeam că o fi de folos.
Istoria Romosului coboară-n timp până în secolul al VII-lea înainte de Cristos (a. Cr.) martori fiind vestigiile alcătuite din diferite obiecte şi podoabe din bronz şi fier: brăţări, coliere, un lanţ etc.; între acestea şi „carul votiv din bronz cu roţile fixate în osii de fier”.
Apoi apar urme de așezare şi de fortificații de cetate din perioada secolelor I a. Cr.- Sec. I după Cristos (p. Cr.) a statului dac liber. Din secolele II-III p. Cr. Sunt urmele de locuire din epoca romană: ceramică, monede, obiecte de podoabă de bronz, argint, aur, fragmente de monumente funerare.
Mă opresc aici și sar, pentru a nu plictisi, la:
Venirea saşilor
Emigrarea saşilor în Transilvania a avut loc, în timpul regelui Géza al II-lea (1141-1162), fiind favorizată de Cruciada a II-a în Orient şi de programul misionar iniţiat de Sf. Bernard de Clairvaux. În marea lor parte, noii veniţi, menţionaţi drept „priores Flandrenses”, s-au stabilit în fâşia dintre Orăştie şi Baraolt, precum şi în zona Bistriţei. Aşa cum o dovedesc mărturiile documentare de primă mână, precum „Annales Rodense”, la 1148, Hezelo din Merkstein, de lângă Aachen, pleca pe urmele lui Anselm de Braz, să-şi caute norocul în părţile noastre.
Actele cancelariei Regatului ungar atestă faptul că, o parte din primul val de colonişti („hospites”) saxoni s-a aşezat în zona Orăştiei, menţionându-i „pe cei dintâi oaspeţi ai regatului, şi anume pe aceia din trei sate ale Transilvaniei, numite Cricău, Ighiu şi Romos, despre care… ştim că… ei se poartă mai cu râvnă”.
În urmă cu peste opt secole şi jumătate, coloniştii saşi îşi întemeiau aşezări, pe teritoriile libere din vecinătatea străvechilor obşti româneşti, orânduindu-şi viaţa după drepturi separate şi după privilegii deosebite. Comunităţile religioase ale acestora îşi edifică lăcaşe bisericeşti, precum străvechile Rotonde creştine de secol XII, de la Orăştie şi Geoagiu, sau basilica de la Beriu, semn că inserţia lor în lumea transilvăneană dobândise, deja, atributul stabilităţii.
La 1206, craiul ungar Andrei al II-lea confirma „bunilor şi vrednicilor” saşi din Romos privilegiile dobândite de înaintaşi, recunoscându-le dreptul la propriul scaun de judecată, scutirea de „a face de strajă la paza hotarelor” şi de a plăti dijma.
În anul 1210, îi regăsim pe saşi în oastea regelui Andrei al II-lea, luptând alături de români, secui şi pecenegi, sub stindardul lui Joachim, comitele Sibiului, împotriva Ţaratului bulgar de Vidin. Aportul lor militar a fost recompensat de rege, prin acordarea de largi drepturi şi imunităţi, ceea ce le-a permis propăşirea economică.
Diploma „Andreiană”, de la 1224, îi organiza pe saxonii teutonici de la Orăştie şi până la Baraolt, într-o entitate politică aparte, având în frunte un jude regal. Acelaşi document mai stabilea o serie de aspecte constituţionale, cum ar fi: comunităţile să-şi aleagă singure dregătorii administrativi, dările regale să fie plătite în „mărci de argint”, să aibă o oaste proprie subordonată direct craiului, organizare bisericească distinctă, justiţie proprie, dreptul de a folosi pădurile împreună cu românii, scutire de taxe vamale şi libera circulaţie a mărfurilor, scutirea de iobăgie. Actul relevă ponderea socială a meşteşugarilor şi negustorilor în lumea săsească, începând cu Orăştia, ceea ce conturează un prim indiciu al viitorului proces de urbanizare, promovat de saşi în Transilvania.
De fapt, statutul urban al aşezării urma să fie atins şi recunoscut, în vara anului 1324, când regele Carol Robert de Anjou desemna Orăştia cu rangul de oraş – „Civitatem Waras”.

Aşa cum reiese dintr-un „Schematism” de epocă, în anul 1239, fiinţa la Orăştie o mănăstire a Ordinului „Sf. Francisc de Assisi”. Conventul franciscan al saşilor de aici făcea parte din „Provincia Sf. Maria”. De menţionat că, la 30 ianuarie 1302, din oficiul acestei mănăstiri a Orăştiei („Warasiu”), emitea corespondenţă „Frater Germanus”, custodele tuturor călugărilor minoriţi din Transilvania. Clericii franciscani din localitate dobândiseră o reputaţie atât de mare, încât unii au făcut parte din tribunalele regale de la Buda, ca reprezentanţi direcţi ai Papei de la Roma, precum Corardus, decanul din Orăştie, între anii 1308-1309. Sub aspect bisericesc, aşa cum ne dezvăluie „Registrele papale”, la 1332, saşii din Scaunul Orăştie erau organizaţi într-un Decanat, cu parohii la: Romos, Orăştie, Sereca, Turdaş, Pricaz, Beriu, Căstău, Cugir, Şibot.
1332-1340 – în aceşti ani parohul bisericii săseşti din Romos a fost „domnul Sygurmannus”.
Cu prilejul aşezării „dării fumurilor” ce trebuia plătită de locuitorii din satele decanatului de Orăştie, oaspeţi (adică saşi) şi jeleri (inquilini, adică români), la Romos s-au găsit o moară şi 255 de fumuri.
Datorită aceloraşi evidenţe papale, au ajuns până în zilele noastre şi primele date de recensământ a populaţiei săseşti din zonă. Socotelile fiscale din luna noiembrie 1334 consemnează, în cuprinsul Scaunului Orăştie, un număr de 925 gospodării („fumuri”), situaţia de detaliu prezentându-se după cum urmează: Orăştia (Warasio), cu 344 gospodării şi 4 locuinţe de maici; Căstău, cu 64 de gospodării, 1 moară, casele comitelui şi a dascălului; Beriu, cu 107 „fumuri” şi o moară; Sereca, având 60 „fumuri” şi o moară; Turdaş, cu 56 „fumuri” ale sale; Pricaz, cu taxe achitate pentru 35 gospodării; Romos, cu o sarcină fiscală colectată după toate cele 255 „fumuri”, împreună cu moara.
Din nou o să fac un arc peste timp ajungând la 1438 când incursiunile de jaf ale turcilor în sudul Transilvaniei au fost tot mai dese și puternice, iar in urma invaziei locuitorii Romosului au pierit în cea mai mare parte. Supraviețuitorii refugiindu-se în munți. Răzbunarea Romosenilor a fost curândă și cruntă. În 1479, dupâ bătălia de pe «Câmpul pâinii», o parte a turcilor biruiți au fost urmăriți și omorați la Romos in locul care mai apoi s-a numit «Șanțul turcului» sau «Pârâul turcului».
Conscrierea numărului de gospodării din localitățile scaunului săsesc al Orăştiei înregistrează la Romos, în anul 1532, 52 de gospodării. Ca la recensământul din 1539, scaunului Orăştie înregistrează la Romos 40 de gospodării ale sașilor (Deytschen). 18 ale săracilor şi 6 părăsite
Între 1547- 1550 Comunitatea sașilor din Romos, până atunci de religie catolică, adoptă reforma religioasă în cadrul bisericii de confesiune nouă, Evanghelică-Luterană.
Sărind la începutul secolului al XII-lea, șapte localități făceau parte din Scaunul Orăștiei: Bärendorf (Beriu), Broos (Orăștie), Elsterdorf (Sereca), Kastendorf (Căstău), Perkasz (Pricaz), Rumes (Romos) și Tordesch (Turdaș). În secolele XII-XIII, numărul satelor aflate în componența Scaunul Orăștei a crescut, adăugându-se așezările Sibișel, Romoşel, Vaidei, Şibot, Balomir, Vinerea și Cugir.
Invaziile turcilor și ale tătarilor au dus la distrugerea unor foste așezări săsești, iar în cele care au supraviețuit timpului, comunitatea sașilor s-a redus, fiind dominată complet de localnicii români.
Înainte de începerea celui De-al Doilea Război Mondial, peste 1.000 de etnici germani mai trăiau în ținutul Orăștiei și în Deva. Evenimentele tulburătoare de la mijlocul secolului al XX-lea au dus la dispariția în mare parte a comunităților de sași, din jurul Orăștiei.
În Al Doilea Război Mondial, sute de tineri germani din Hunedoara s-au înrolat în trupele Germaniei, iar mulţi dintre ei, trimişi în linia întâi a frontului, nu s-au mai întors.
După război, mii de germani au fost deportați în lagărele din Uniunea Sovietică, iar unii dintre ei au murit acolo.
În deceniile următoare, mulți etnici germani născuți în România au părăsit țara.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 7
Dan Orghici 105 Articole
Author

6 Comentarii

  1. poveste de primavara…trista. asa o tara frumoasa si bogata stapanita de hulpavi, tradatori si criminali… umbritii si sclavetzii lor numai vacante exotice din furaciuni, iar oamenii buni nu sunt lasati sa munceasca, meseriile au fost desfiintate, hotii isi iau masteratele in „profesie”, tinerii sunt ushuitzi pe cai straine sa-si castige painea…fiecare popor are conducatorii pe care-i merita…care popor? care conducatori…?

  2. Dar despre vreo biserica ortodoxa nu vor sa scrie? Cat despre sasi s-au lamurit toti romanii adevarati de cand Johanis ii reprezinta cu cinste.

  3. Sașii sub administrația ungarp au avut autonomie,. Romînii i-au vîndut la kilogram de vită furajată, ca acu să se laude cu ceea ce evident nu este nici munca lor, nici rezultatul politicii lor administrative..

  4. nu este vorba despre „biserica”, ci despre COMUNITATE SI TRADITIE. cui foloseste o biserica ortodox crestina daca localnicii au alt rit…?

  5. Și ”indicații prețioase” cât cuprinde! ”În anul 1210, îi regăsim pe saşi în oastea regelui Andrei al II-lea, luptând alături de români, secui şi pecenegi, sub stindardul lui Joachim, comitele Sibiului, împotriva Ţaratului bulgar de Vidin” Oare?

  6. M-am născut intr-o comuna din apropiere , jumatate erau sasi.Ne înțelegeam bine, ”ai facut un lucru ca la sași” era o vorba la noi la români . Câte chefuri in tinerețe, aveau fete faine , sărbătorile lor intre care bătaia gâștii erau renumite .Clasele 1-4 ei le făceau in limba germana. Secole la rând au trecut peste ei ( si peste noi) razboaie , molime, suferinte dar ei ca si noi au rămas uniti. Uniți pâna intr-o zi când ceva ce nema de neamul lor si neam de neamul nostru nu au gandit că este posibil: destrămarea , dezbinarea, totul datorită iluziei bunăstării.Dacă noi vom rezista având experienta supravietuirii , ei , din păcate vor dispare. Am prieteni sasi , vin în tară, mă caută, povestim, ei recunosc că asa este .Trist dar adevărat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.