Sâmbătă, mi-au telefonat cunoscuții ca să mă întrebe ce cadou i-am făcut Papei Francisc. Se pare că m-au văzut la televizor, pentru că am fost filmat când mă pregăteam să intru în Catedrala Neamului la rugăciunea comună rostită de Papa Francisc și de Patriarh. Ce nu știau reporterii este că eu nu mă aflam acolo ca simplu pelerin, ci mă credeam în misiune oficială a Academiei Române.
În luna februarie, aflând că Papa Francisc vine în România și știind că a făcut o excepție acceptând să devină membru de onoare al Academiei Române, le-am propus colegilor mei să-i pictez portretul pe care să-l oferim apoi din partea noastră. Entuziasm, bucurie mare! Am lucrat intens din luna martie și am terminat pictura cu câteva zile înaintea vizitei înaltului oaspete. Am încadrat tabloul într-o ramă veche franțuzească, am informat membrii Biroului Prezidiului că sunt gata și i-am întrebat cum procedăm. Știam că Papa nu va veni în aula din Calea Victoriei, ci doar o delegație de academicieni va participa la o întrunire cu „Su Santidad”. Îmi doream să fiu de față atunci când se înmâna portretul Papei pentru care am un respect nemăsurat, Sanctitatea Sa fiind singurul om de pe pământ în fața căruia aș îngenunchia.
Vineri am venit la timp la academie și am fost „repartizat”, împreună cu criticul Mircea Aurelian Martin, membru corespondent, într-un Logan. Ceilalți patru colegi s-au instalat într-un microbuz, iar președintele Ioan-Aurel Pop a plecat înainte în limuzina sa neagră. După „ț” controale, din motive de securitate, șoferul ne-a lăsat la vreun kilometru distanță de catedrală. Cărând tabloul, m-am întâlnit cu reporterii chiar la poarta bisericii și toți au vrut să le arăt „cadoul” care era acoperit cu o foiță ușor transparentă. Papa îi privea printr-o ceață groasă…
În interiorul catedralei, în zona A, în fața altarului trona un singur personaj, președintele I.A. Pop. Abia atunci am aflat că nu suntem cu toții împreună, că zona în care se afla dumnealui era rezervată, așa mi s-a spus, „oamenilor celebri”. Am încercat să mă apropii, am apelat la toate serviciile de ordine aparținând SPP-ului sau bisericii; fie să mă lase să duc tabloul președintelui, fie să-l anunțe că sunt acolo. A fost imposibil! Nu-mi mai rămânea decât să strig: „Auricăăă! Sunt aici!”, dar nu e frumos să strigi în biserică… Și nici I.A. Pop nu părea să fie neliniștit sau dornic să afle unde erau colegii lui.
Încet-încet biserica s-a umplut, iar după slujbă nu te mai puteai apropia de „celebritățile” care treceau spre ieșire în urma Papei printr-un culoar străjuit de bariere metalice. Ieșirile laterale au fost blocate, noroc cu prezența Dulapului Săsesc! Așa, nu s-a mai dat cu napalm ca să nu avem pe unde fugi ca la Colectiv! Când, în sfârșit, am ajuns și eu aproape de ieșire, m-a oprit un prelat de vreo 50 de ani, care mi-a spus: „Maestre, am citit și eu cartea dumneavoastră, „Între linii”! Le-ați făcut niște portrete formidabile politicienilor noștri! Vă felicit!”
Odată ajuns acasă, am înțeles de ce s-a răzbunat I.A. Pop în felul acesta… În ultimul timp, viața mea academică a fost tristă și, în același timp, veselă. Plângi și râzi cu lacrimi! Sunt multe de scris și, cu siguranță, voi scrie un nou volum de memorii. Poate îl voi trimite în serial chiar la „Cotidianul”: „Viața unui academician în zilele noastre”. Pentru că am o fotografie cu „nemuritorii” din secolul al XIX-lea imortalizați în aula academiei. Se recunosc titanii culturii românești. Astăzi intră în academie personaje atât de „subțiri”, încât se pot strecura pe sub ușă ca anonimele…
Joi, în Adunarea Generală erau alegeri de noi membrii corespondeți. Primul pe listă figura Vasile Pușcaș de la Cluj, pe care îl cunosc destul de bine. Pregătisem un discurs pe care însă nu am apucat să-l citesc, dar a circulat liber prin aulă. Scriam acolo, printre altele:
„Astăzi vă pregătiți să votați noi membri corespondenți. Eu și colegii mei, ceilalți membrii de onoare ai academiei, suntem cu acest prilej, conform statutului actual al acestui for, simpli spectatori, prezenți doar pentru a asigura cvorumul acestor alegeri. Mă simt însă îndreptățit să spun câteva cuvinte despre unul dintre candidați, pe care îl cunosc destul de bine, fiindcă locuiam încă la New York la sfârșitul anilor ’80, în perioada în care Vasile Pușcaș, candidatul secției de istorie, a beneficiat de trei burse de studii în America —1984, 1987, 1990 — ultima dintre ele fiind o bursă Fullbright, a lucrat întâi la biblioteca Misiunii României pe lângă Organizația Națiunilor Unite din 1991, devenind apoi ministru consilier pe lângă primul ambasador de după evenimentele din decembrie 1989, Aurel Dragoș Munteanu, la New York și la Washington…” „Există o adevărată ofensivă care încearcă să îngroașe rândurile academicienilor cu personaje subțirele, care au singurul merit că au circulat în străinătate și asta în cea mai neagră perioadă, 1985-1989, cu voie de la Securitate și de la Cabinetul II, de la Elena Ceaușescu. Se știe că orice bursă nominală era refuzată din start! Academicienii noștri au o mare apetență pentru ceea ce se numește „intelligence”, care însă nu înseamnă neapărat și inteligență!” „Citiți vă rog cu atenție CV-ul domnului Pușcaș. Las la o parte cărțile în care interpreta istoria prin prisma marxismului, ce m-a șocat a fost ceea ce a scris domnia sa la rubrica profesie: profesor universitar doctor!? Domnia sa nu e istoric?! Sau cum își trece TOATE premiile pe care le-a primit, inclusiv cel de la o obscură revistă mondenă pe nume Nine O’Clock! Opera dumnealui este etalată pe 17 pagini de articole și vreo 20 pagini de conferințe. Singura sa mare „realizare”, pentru care este împins în față ca un fel de eminență internațională, este faptul că a condus echipele de negociere pentru aderarea României la Uniunea Europeană. A face concesii nu înseamnă a negocia! Deși e membră de 12 ani, România este în continuare ținută la poarta Schengen și din cauza felului în care s-a negociat aderarea. Vasile Pușcaș a negociat în genunchi, iar România a intrat în Europa pe brânci.
Stimați colegi vă rog să reflectați atunci când veți vota. Mâine, grupul de la Cluj îl va propune, poate, pe repetentul Florian Coldea!”
Surpriză la vot! Vasile Pușcaș a picat. Președintele I.A.Pop nu îmi iartă că, din cauza mea, colegul lui de la Cluj, profesorul consultant Vasile Pușcaș nu a mai intrat în academie! Dar eu mă bucur, pentru că așa poate am scăpat de candidatura repetentului Florian Coldea sau, mai știi, poate chiar de cea a lui George Maior! Un înțelept mi-a spus zilele acestea: „Ăștia au pus o bombă la temelia academiei și vor să o arunce în aer!”
Tabloul meu însă va ajunge cu siguranță la Roma, pentru că întortocheate sunt căile Domnului!
Felicitări maestre!
In alta parte ,dl.Eugem Mihaescu expune sentimentele sale de admiratie fata de Hllary Clinton o femeie deosebita care trebuia sa se nasca barbat si aici ii dau dreptate pt.ca astiut sa agonsieasca ca un barbat ,din plin ,inclusiv din donatiile papei Georgica, si nu doar asta,agonisea tot ce prindea d ela mailuri la politica dura ,fara suflet de femeie etc.O cerinta ienxorabila in societatea americana dura .Dar si „pura”pt.ca despre Bill soul sotiei sale,spune ca era „sincer”…Cred ca dl.E M este neinformat, nu a citit despre vietile”sfintilor” nici-o carte ar fi aflat cine este Bill, si George Bush juniorul si taica-sau etc.Poate tocmai de asta a negociat Vasile Puscas aderarea in genunchi ,cred ca se aflau pe langa el multi admiratori ai personajelor admirate de dl.EM ,gandul la Ro si interesele sale fiind pulverizate total de atata amiratie,adoratie si snobism etc…De altfel intitulatul Grup de la Cluj prin elitele sale trimise spre tara si dincolo de ea, exprima totala adeziune fata de noii stapani, noi pt.ei si pt.noi, vechi de cand lumea pe lume si de ce ar face pe caii narvasi, salbatici si de neimblanzit cand sunt -ei si copiii lor niste rase de gloabe amisunand puterea imperiilor ?!Ei acolo sunt in saloane aurite, transpirand rau de tot la fiece cuvant sa nu calce pe mine antipersonal si sughitand de placere la servitul sampaniilor…DL.I Aurel Pop, a fost implicit prezent prin amicul sau Puscas,cel putin cu comuniunea de spirit…Asaltul la Academiei ,adica la zorzoana in plus este, vorba aia, o confirmare catre „tara” de la „tzara”,sa avem si noi falitii nostrii cum a zis nenea Iancu.Si F Coldea si Maior George nu ar fi de mirare ,ca „faliti”,insa unul autentic ar fi chiar austriacul HOLZINDUSTRIE SCHWEIGHOFER S.R.L.,daca vrem sa ne pastram „falitii”activi si desigur vrem, de ce nu ?Spune ceva „Academia” asta despre paduri rase, pamant luat romanilor sau alte alea? Atunci ?Ce mai conteaza apa chioara si falsa pe care pluteste?
„…Sanctitatea Sa fiind singurul om de pe pământ în fața căruia aș îngenunchia”. Hmm, eu sunt sigur ca as ingenunchia doar in fata mormintelor parintilor mei si ale marilor inaintasi ai neamului romanesc. Si cam atat!
Cu privire strict la tablou: e o problemă cu privirea, eu cred că perivirea Papei trebuia indreptată spre noi. deoarece un Papă intotdeauna priveşte către grijile şi necazurile noastre; deasemenea este o problemă cu lumina, nu vine dintr-o dingură sursă. Cred că lumina trebuia pusă dinspre Cer spre frunte, adik de sus in jos. Pare o pictură după un bust. Lipsesc mâinile. Pentru un portret de Papă mâinile sunt deosebit de importane deoarece cu ele binecuvântează.
O, da, dl Puscas, din grupul de la Cluj! Ce se-ntampla: la Cluj, Sibiu, Alba Iulia, prin Salaj etc., vietuieste securiciul transilvan; el scrie mult, in general cuvinte, fraze, fie traduse si putin sucite, cat sa ramana ideea, dar sa nu se probeze plagiatul, fie din capul sau, care se mai numesc si platitudini. Personal, am citit o carte scrisa chiar de eminentul profesor. Nivelul e cam de licenta la o facultate din Bosnia. Nu stiu daca ti-ar da un masterat. Acum, daca tot au ocupat toata societatea, in loc sa stea la ei in cazarma sa-si vada de ce spune legea, sa va pregatiti pt. ce e mai rau. Astia se si inmultesc, produc lectori, asistenti, sa vezi Academie prin 2039!
Putea sa-l faca si pe Belzebut, nu e diferenta de credinta ci doar de fatada…
Statu’ pe-afara indelungat distruge capacitatea de discernere spirituala si amortitul devine inselat apoi ratacit.
Daca el crede ca a fost „rugaciune comuna” nu ai ce sa-i faci…
… au spus pe rand strofele din Tatal nostru?
…. au recitat impreuna sau cantat „in canon”?
Aia e „impreuna”, ca liturghie nu a fost nici slujba momentului zilei.
Da’ asta crede cineva care isi dedica timpul papistasilor, celor carfe s-au lepadat de Hristos luandu-si filozofie culturala omeneasca impotriva teologiei data de revelatie.
… la asta cu „respectu’ nemasurat” am inteles suferinta pictorului de ocazie, este propria filozofare impotriva teologiei crestine, doar ortodoxa – grea ratacire…