Premii pentru YONKERS (Lost in Yonkers)

YONKERS (Lost in Yonkers) de Neil Simon, COPRODUCŢIE TEATRUL NOTTARA – UNTEATRU, premiul Festin pentru regie: ANDREEA VULPE şi premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar: ALEX POPA

Viaţa a fost extrem de generoasă cu Marvin Neil Simon (1927-2018), unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi ai veacului al XX-lea, a cărui notorietate se prelungeşte semnificativ în secolul în curs. A trăit nouăzeci şi unu de ani fericiţi şi prolifici, a scris mult, a fost distins de nenumărate ori cu premii dintre cele mai înalte, uneori în mod repetat (Emmy, Tony, Globul de aur, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din America, Pulitzer, Kennedy Center Honors, Mark Twain etc. etc.), atât în teatru, cât şi ca scenarist.

A scris multe comedii savuroase, dar şi drame, librete de muzicaluri, scheciuri, şi-a transformat personal piesele în scenarii ale unor filme preţuite în toată lumea, unele rulând şi pe ecranele noastre încă de prin anii ’60-’70 ai secolului trecut. A cucerit Broadway-ul şi Hollywood-ul (peste douăzeci de filme, dintre care patru nominalizate pentru Oscar) şi le-a menţinut sub fascinaţia sa neîncetat. Calda omenie, umorul, subiectele, simţul poantei, simplitatea, optimismul, ştiinţa scrisului scenic au fost reţetele sale infailibile, care i-au asigurat perenitatea textelor şi preferinţa publicului. Dar şi respectul criticii.

Cunoscut la noi pentru piesele sale, unele puse în scenă în teatrele noastre, dar şi pentru scenarii, în filme evoluând de-a lungul anilor, cei mai importanţi actori ai diferitelor generaţii din Statele Unite ( între acestea, neuitatul Splendoare în iarbă, 1967), Neil Simon a primit Premiul Pulitzer în 1991 pentru piesa Lost in Yonkers, tradusă de Cristina Juncu cu titlul Yonkers, care avăzut recent luminile rampei, coproducţie a teatrelor C.I.Nottara şi Unteatru. Piesa pare să aibă elemente autobiografice, abordând problemele unei familii nevoiaşe, în care tatăl, un soi de comis voiajor (tatăl scriitorului fiind vânzător de stofă), e nevoit să-i părăsească câteva luni pe cei doi fii, lăsându-i în grija mamei sale, ceea ce le dă un acut sentiment de nesiguranţă şi îngrijorare.

Foaierul-bar de la Unteatru devine spaţiul ideal al cofetăriei Bunicii (Gradmother), un spaţiu patriarhal şi pitoresc, plin de dulciuri şi bunătăţi, adăpostind lipsuri, suferinţă,  neînţelegeri, nevoie de afecţiune. Temută şi aspră, rămasă de timpuriu văduvă cu cinci copii, Bunica-Mihaela Trofimov, imigrantă din Germania, care nici măcar după decenii n-a învăţat limba locului, a luat viaţa în piept, hotărâtă să răzbească cu o mică afacere de familie, care să asigure traiul copiilor. Are concepţii cam dure despre educaţie, convinsă că trebuie să-şi deprindă încă de timpuriu urmaşii cu încercările vieţii, pentru a putea supravieţui. Lipsindu-i de căldura maternă şi de mângâieri, izbuteşte mai degrabă să-i fragilizeze pe copii, ei nefiind în stare – ar fi de altfel imposibil! – să ghicească frământările şi fricile ei, imensa responsabilitate care o covârşeşte. Şchioapă de mică, schilodită în timpul unei demonstraţii reprimate brutal, amânase mereu să se îngrijească din lipsă de bani şi preocupată de nevoile familiei. Chinuită de dureri permanente, căci întreg scheletul e afectat de infirmitate, cu gura pungită şi strâmbă, veşnic încruntată, e scumpă la vorbă, repezită şi aspră. Cu şorţul decolorat peste rochia veche, cu o bonetă croşetată pe creştet, străveche şi ea, munceşte mult şi se străduieşte să pună bani deoparte, apăsată de ziua ce vine. Dar nu-şi scuteşte nici copiii de efort, mai cu seamă pe Bella, mezina care a rămas pe lângă ea.

Valorificând podeaua vopsită şi roasă a foaierului, ca un fundal definitoriu, şi barul întunecat, cu sticle pe rafturi, Cristina Milea a aranjat, cu puţine elemente de decor (scenografia a fost realizată fără onorariu, cu materiale cumpărate de ea sau existente), interiorul ingenios retro, intim şi desuet al cofetăriei. Drumul prin curtea desfundată a clădirii unde se află teatrul şi urcatul istovitor pe scări devine el însuşi o călătorie iniţiatică prin timp, care te trimite şi te primeşte în trecut. În vibraţiile lui imperceptibile, cuprinzi cu privirea încăperea spaţioasă, multifuncţională, feţele de masă în carouri alb şi roşu sau galben ale bunicii, pe care le ştii din bucătăriile cu poliţe şi bufete greoaie, mese şi bănci de lemn nevopsit, scaune desperecheate şi mici băncuţe acoperite cu cuverturi subţiate şi lucruri de mână înnădite, readaptate necesităţilor ultime. Cu volane şi dantele păstrate cu grijă, recondiţionate şi ele de câteva ori în cursul deceniilor. Puzderie de borane şi borcănaşe cu bomboane, farfurioare cu prăjituri ispititoare şi cutiuţe cu capac transparent feresc de muşte dulciurile şi păzesc bunătăţile de pericolul mâncăcioşilor casei, dar şi de tentaţiile spectatorilor, atenţionaţi încă de la intrare să nu se atingă de nimic.

Cel care-i întâmpină precipitat pe spectatori e fiul cel mare al familiei, Eddie, interpretat de Andrei Radu, care nu numai că nu şi-a ascultat mama cea autoritară, căsătorindu-se nepotrivit, după părerea ei, dar a rămas şi văduv şi dator vândut, din pricina îndelungilor spitalizări ale soţiei. Şi, colac peste pupăză, a venit acum să-i plaseze mamei, lui Grandmother, cei doi băieţi, de doisprezece şi de cincisprezece ani, împovărându-i existenţa, în loc s-o ajute. De altfel, ea nici nu vrea să audă să-i primească, în ciuda cuminţeniei lor, a buneicuviinţe autentice şi a strategiilor de înduioşare în care i-a instruit tatăl lor. Grăbit peste măsură să plece, căci îşi găsise un post în alt stat, pe care trebuia să-l ocupe imediat, pentru a scăpa cât de cât din nevoi, şi a restitui imensa datorie creditorului ce-l ameninţase cu represalii înspăimântătoare, Eddie nu mai are vreme să parlamenteze şi pleacă în pripă, lăsându-şi fiii îngroziţi în ghearele bunicii, de care, oricâte indicaţii primiseră şi oricâte iniţiative avuseseră, nu reuşiseră să se apropie, respinşi de severitatea ei inflexibilă. Înspăimântaţi peste poate, se înghesuie la fereastră gata să cadă, dar în zadar îl strigă, el nici măcar nu întoarce capul.

Cuceritori prin naturaleţea lor, cei doi interpreţi ai copiilor, Alex Popa-Jay şi mezinul, Arty-Sandra Ducuţă! Deloc tentaţi să simuleze prin râzgâială vârsta ingrată a pubertăţii şi adolescenţei, cei doi tineri actori închipuie un cuplu de puşti cu ochii deschişi larg spre lume, încercaţi de pierderea prin care au trecut şi căutând sprijin unul în altul. Cel mare e protector, responsabil, sfătos, veşnic grijuliu cu cel mic şi, deşi se mai încaieră, asta nu se întâmplă decât foarte rar. Cel mic îl priveşte cu admiraţie pe fratele lui, se sfătuieşte cu el, îi împărtăşeşte spaimele şi îndoielile, uneori îl imită şi, chiar dacă nu întotdeauna e convins de spusele lui, îi urmează în general deciziile. Mutriţele lor sunt delicate, cel mare „ajuns” la vârsta formulată în text, are chiar urme că se rade, cel mic, mai scund, e bălai, ciufulit şi cam întârziat în copilărie, aşa cum li se întâmplă uneori băieţilor. Dar priveşte limpede, drept, cu toată seriozitatea şi responsabilitatea. Are uneori coşmaruri, dar dă dovadă de curaj. Mai speriat e când Jay, dorind să câştige repede bani ca să-şi ajute tatăl să achite datoria, se hotărăşte să intre ucenic la unchiul lor, Louie, care nu i se pare tocmai în ordine cu legea. Parcă mai vine vorba şi de mafie.

Într-adevăr, sosirea fratelui cel mic al lui Eddie, Louie, bulversează traiul în casa Bunicii, oricum nu foarte confortabil. Jay şi Arty îl iscodesc cu interes pe rebelul familiei, acela care o înfruntase întotdeauna pe mama lui, nerespectându-i mâna de fier şi făcuse numai năzbâtii fugind până la urmă de acasă de foarte tânăr. Vlad Bălan îi pune în evidenţă felul agitat, gesturile bruşte, ideile năstruşnice, frica de ortacii în infracţiuni, graba să-i câştige de partea lui pe nepoţi şi să-i folosească în apărare, ca informatori şi complici care să-l acopere. Explicaţiile lui fanteziste, plăcerea de a se da mare, iresponsabilitatea, escrocheriile şi gesturile afectuoase se amestecă într-un amalgam pestriţ, care alcătuieşte iscusit portretul contradictoriu al eroului. Nici mama lui nu e încântată să-l vadă pe cel revenit prin surprindere, dar toţi sunt neliniştiţi când, localizat de adversari, Louie e nevoit să-şi ia tălpăşiţa. Căci au început să ţină la trăznitul personaj.

Cea mai afectuoasă din familie e mătuşa Bella, irezistibilă pentru că e pe o minte cu ei. Copilăroasă şi veselă, harnică şi plină de bunăvoinţă, uşor retardată, e conştientă că are un handicap, că e uitucă şi zăpăcită, incapabilă să se concentreze sau măcar să urmărească o idee. Bănuieşte că aceste probleme au apărut pentru că mama ei, cu totul lipsită de căldură maternă, nu numai că nu a îmbrăţişat-o şi nu a alintat-o niciodată, dar a fost brutală cu ea, lovind-o mereu peste cap cu bastonul. Şi totuşi, spre deosebire de sora ei Gert, pe care Mihaela Subţirică a interpretat-o în ton comic, cu dezinvoltură şi haz, dezvăluind însă aceleaşi traume care i-au marcat copilăria, slăbindu-i nervii, inducându-i o teamă maladivă faţă de mamă, cu tremurături şi izbucniri incontrolabile, Bella nu s-a salvat prin căsătorie, fugind de acasă, ci continuă să stea lângă ea, să muncească fără să primească un ban, fără să aibă voie să se atingă de dulciuri. Îi face masaje când o doare prea tare piciorul sau când îi înţepeneşte spatele. Bella îi primeşte însă pe băieţi cu toată dragostea, îi răsfaţă cu bunătăţi în ciuda observaţiilor şi reproşurilor usturătoare, îi ocroteşte cât poate şi se sfătuieşte cu ei. Îşi doreşte cu ardoare să fie iubită, să se căsătorească, să aibă copii, pe care ar şti să-i crească cu dragoste, ar şti să-i apropie de inima ei. Cristina Juncu, care a jucat (în alternanţă cu Sabrina Iaşchevici) rolul, cu o candoare şi o intensitate deosebită, a urmărit cu fineţe treptata trezire la conştiinţă a eroinei, până în momentul când iniţiază un adevărat rechizitoriu mamei sale, reproşându-i toate greşelile care le-au întunecat copilăria. Convocând întreaga familie să o anunţe că se va căsători – până şi grăbitul Louie trebuie să participe!– Bella, care între timp se lămurise că nu se va mărita, alesul, şi el uşor  handicapat, dezertând, le spune tot ce avea pe suflet, înfruntând-o pe mamă cu o coerenţă neaşteptată, cu adevărat bine chibzuită.

E situaţia în care mama-Mihaela Trofimov, până acum tăcută şi încrâncenată, reproşându-le tuturor suferinţele ei, căci nu se operase ca să păstreze banii pentru familie, se vede, învinsă, recunoscându-şi greşelile. Ele se datorau unei suferinţe materne sfâşietoare, femeia simţindu-se responsabilă de moartea celor doi copii bolnavi, pe care nu-i putuse salva după emigrare. Aceea fusese cumpăna care-i zdrobise sufletul şi-i secase simţirea. Se închisese cu totul ca să nu mai sângereze, reproşându-şi că a supravieţuit. Înaltă, uscăţivă, încrâncenată, veşnic posacă şi inabordabilă, îi respingea neclintit pe toţi, acuzându-i că vor să-i fure banii, agonisiţi cu atâtea sacrificii şi dosiţi cu precauţii. Doar spre  final, eroina se înmoaie, dezvăluindu-şi vag vulnerabilitatea ascunsă cu îndărătnicie, frica de responsabilitatea uriaşă de a-şi creşte copiii, într-o lume străină pe care n-a înţeles-o niciodată. Şi pare că nici nu s-a străduit, n-a scos capul din cuibul ei sărăcăcios.

Melodii vechi, cunoscute demult, fac să învie atmosfera unei Americi tradiţionale, utopice, în care calda omenie colorează amintirile şi îndulceşte dramele. Andreea Vulpe, care semnează regia, adaptarea şi ilustraţia muzicală, a fost distinsă cu premiul pentru regie al Festin-ului, în timp ce Alex Popa a primit premiul pentru cel mai bun actor într-un rol secundar.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.