Printre puținii meșteri adevărați ai Bucureștiului. Meserii care se uită, vremuri de care uităm

În București, încă mai există locuri în care timpul nu se grăbește. Ateliere mici, cu firme scorojite, cu mese zgâriate de ani de lucru, cu scule atârnate pe pereți și cu miros de lemn vechi, de stofă încălzită, de adeziv și praf de sticlă. Sunt locuri în care intri și ai impresia că ai pășit într-o lume care nu se supune grabei orașului. O lume care nu se comandă cu un click.

Și totuși, clienții vin chiar dacă, pentru mulți, reparația a devenit un gest aproape exotic. De ce să schimbi geamul spart la vitrină, când poți cumpăra o piesă nouă, livrată mâine? De ce să retapițezi o canapea, când magazinele de mobilă îți aduc una nouă în câteva ore?

O cultură a înlocuirii, nu a reparării

Fenomenul nu e doar românesc. Este global. Dar în România se simte mai acut, pentru că generațiile tinere nu au crescut cu reflexul „hai să reparăm”. Au crescut cu „hai să comandăm altul”. „Reparația cere timp. Reparația cere răbdare. Reparația cere meșteri — iar meșterii sunt tot mai puțini.” Cumpăratul cere doar un card și o adresă de livrare.

Domnul Nicu — tapițerul care nu renunță

Domnul Nicu este tapițer și plăpumar din 1992. Întâi a fost plăpumar — „meserie pe care o am pe diplomă” — apoi s-a specializat în tapițerie. Nu renunță la meseria lui. Încă îi place. Și, mai ales, știe că din mâinile lui ies produse de calitate.

Îl doare însă altceva: „Au impresia că dacă vin și repară o canapea și costă 1.000 de lei, mai bine iau una nouă de 1.000. Dar nu înțeleg că lemnul de azi e hârtie. Carton presat, vopsit să pară lemn.”

Pe masa lui de lucru — o masă mare, roșiatică, zgâriată, cu urme de ani de muncă — stau ace, fire, bucăți de burete, un telefon, un pix, o bucată de material. În spate, scule agățate pe perete, saci cu materiale, role de stofă, o mașină de cusut care pare să fi văzut mai multe vieți decât un om.

„Problema mare este că peste tot ne omoară taxele”, spune el. „Suntem mai multe unități, un fel de cooperații. Dar dacă vine unul cu bani, ia spațiul. Noi nu avem cum să ne luptăm.”

„Nu mai vine nimeni să învețe”

„Am venit aici ucenic doi ani de zile. Fostul șef al punctului de lucru m-a muncit mult. M-a trecut prin toate etapele”, povestește el. „Acum nu vine nimeni să mai învețe. Primul lucru pe care îl întreabă este Cât e salariul. Dar ce salariu să-i spun eu că merită dacă el nu știe să facă nimic? Ei își imaginează că fac bani din net și cam atât.”

Și apoi vine fraza care ar trebui să le fie de ajutor tinerilor care nu au o meserie: „Aceste activități nu pot fi înlocuite de AI. Pe noi nu ne poate înlocui. Adică, meseria noastră poate fi considerate una de viitor. Dar tinerii nu mai vin nici măcar să se uite.”

Tehnologia — ajutor și dușman

Chiar dacă poate părea ciudat, tehnologia le e de mare ajutor meseriașilor. Domnul Nicu povestește simplu. „Omul îmi trimite o poză și îi spun ce probleme are obiectul. Eu mă uit la fotografia făcută, eventual îi ma icer alta. Apoi, funcție de ce văd acolo, fac o estimare de preț. Dacă omului îi convine, facem treabă. Dacă nu, măcar îl scutim pe client de un drum până la noi. Lucru important, mai ales cu traficul acesta din oraș. Ei, bine, la asta mă ajută tehnologia.”

Dar tot tehnologia le fură tinerii. „Vor doar Facebook, să câștige bani pe internet, să se plimbe și cam atât.”

Geamgiii — ultimii gardieni ai unei lumi fragile

În zona Gării de Nord – Calea Griviței, într-o casă negustorească de aproape 100 de ani, lucrează Tiberiu Rauca, geamgiu de aproape 40 de ani.

A preluat meseria de la tatăl său care a lucrat aici între 1969 și 2005. Tiberiu a fost technician la un mare institut, dar din cauza unor probleme medicale a fost nevoit să renunțe. Așa a ajuns în atelierul tatălui. „Am crescut două fete din acest atelier”, spune. Una e avocat. Alta are un copil și încă unul pe drum.

Atelierul lor e plin de geamuri, rame, ustensile. Unele vechi, altele noi. Pe pereți — rame de toate culorile, vitralii, icoane, fotografii. Pe jos — scânduri, bucăți de lemn, oglinzi sprijinite de pereți. Într-un colț — o scară metalică, o mătură, o cârpă albastră. Totul respiră muncă, timp, răbdare.

„Înainte, la Tehnica Sticlei erau 78 de meseriași. Erau în fiecare sector. Acum, aproape că nu mai sunt. Vin oameni din tot Bucureștiul la noi. Le spun la telefon: mai încearcă, domnule, poate găsești ceva mai aproape. Dar nu mai sunt ateliere. Plus că se uită pe net și văd că avem recenzii bune. Atunci, uită de drumul mai lung și vin. Se așteaptă să facem treabă bună și se conving de asta.”

Materie primă din Egipt, pentru că România nu mai produce

În ultima perioadă, o problemă cu care se confruntă meșterii geamgii este aprovizionarea cu marfă. „Mai avem de unde să luăm geam materie primă? Mai nou, aducem din Egipt. Vine un importator. În România nu mai e nimic.” O altă problemă de care s-a lovit Tiberiu Rauca este lipsa unor meseriași pe o meserie conexă celei pe care o face. Pentru că numărul clienților a scăzut considerabil după 1989, soții Rauca s-au reprofilat ușor. Nu au avut să treacă vremea pe lângă ei și să nu evolueze deloc. De aceea, au învățat să coloreze geamuri și să sableze oglinzi. Totul a mers bine până când colaboratorul lor pe acest domeniu a renunțat la meserie. Și, cum din spatele acestuia nu mai venea nimeni, și Tiberiu Rauca a fost nevoit să renunțe.

Reparațiile de încălțăminte, din ce în ce mai rare

Trăim într-o lume în care consumerismul e la putere. Încălțările noi se cumpără chiar și cu 10-20 de lei perechea, așa că puțini sunt cei care le mai repară. Și, cu toate acestea, meșteșugul există. Încă mai e stăpânit de câțiva oameni care știu să mai schimbe un flec (mulți poate nici nu mai știu ce înseamnă) sau să pingelească o talpă. E drept că și la acest capitol lucrurile sunt mai dificile.

Ateliere mici, probleme mari

Materia primă se găsește greu și e scumpă. Unul dintre meseriași spune că plătește nu mai puțin de 150 de lei pentru o bucată de material de 20/20cm care se lipește pe talpă. „Păi cât să-i cer eu omului care vine să-și repare pantoful? Că omul zice: Păi, mai bine, îmi iau unii noi!. Singurii care vin și care ne ajută să supraviețuim sunt posesorii de încălțări din piele, mai deosebite. Doamnele, mai ales, vin să le schimbăm flecurile, iar domnii talpa. In rest…e rău de tot!”.

Meseriașii din domeniu se plâng și că nu beneficiază de nici un fel de facilități. „ Eu sunt la fel ca orice piețar. Plătesc apă și gunoi, la fel ca ei, deși, prin specificul muncii mele, nu am nevoie nici de apă și nici nu produc atâta gunoi ca un piețar. Dar, nu sunt înțeles”. Din spatele său, nu mai vine nimeni, și ăsta e cel mai mare regret al omului. Regret pe o parte, dar…pe de altă parte, omul spune că înțelege de ce tinerii nu mai vin să facă meseria. „Nu mai sunt școli de meserii! Nu mai avem bijutieri, nu mai avem ceasornicari. Nu mai avem nimic! Și așa suntem obligați să aruncăm chestiile vechi, dar care nu mai pot fi reparate. Și mai suntem obligați să cumpărăm unele noi, dar de proastă calitate. Poate o fi interesul cuiva”, zice omul trist.

„S-a terminat aici”

Într-o zi, între două rame și două bucăți de burete, un meșter spune: „S-a terminat aici dacă noi nu mai suntem.” Nu e melodramă. E realitatea unei bresle care nu mai are cui să predea ștafeta. Și, în tot acest timp, noi toți pierdem nu doar meșteri sau mirosul de lemn, de stofă, de sticlă tăiată. Pierdem o parte din oraș. O parte din memorie. O parte din felul în care trăim.

Economia ieftinului care ne costă scump

Paradoxul e simplu. O canapea modernă, ieftină, rezistă doi-trei ani în timp ce una bine retapițată poate ține încă zece.la fel, un geam schimbat la comandă costă mai puțin decât o fereastră nouă. Dar cultura consumului rapid a câștigat. Iar meșterii pierd.

Într-o epocă în care totul se înlocuiește, nu se repară, acești oameni rămân ultimii martori ai unei lumi în care lucrurile aveau valoare, nu doar preț. Ei sunt cei care țin orașul în viață, chiar dacă orașul nu mai știe asta. Iar un oraș fără meșteri e un oraș care nu mai știe să repare nimic — nici obiecte, nici relații, nici obiceiuri.