Problema (13)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

Da, şi pentru evreul evreu, omul problemă nepracticant, lucrurile sunt la fel: „Mă văd răsfoind filele îngălbenite ale Bibliei, pe care nu le-am putut descifra niciodată. Înstrăinarea mi-a devenit tot mai familiară. Îmi caut patria tocmai în sentimentul neîncetat al înstrăinării, în senzaţia de a fi altcineva. Sunt sigur că Ljubisa se simte exact la fel¹.” Retractez: „Omul mai problemă”, întrucât şi acest Ljubisa se prezintă ca un om problemă. Doar că sârbul, la fel ca evreul, nu sunt egali între ei, la fel cum Holocaustul a născut la fel de profundă suferinţă ca şi gulagul, dar cele două iaduri nu sunt nici ele egale. Şi nu sunt egale nici cu războiul din fosta Iugoslavie. La fel cum suferinţa niciunui om nu este egală cu suferinţa altui om. Şi iată specificitatea omului mai problemă notată chiar de Rosenthal: „La prima vedere eram ca toţi ceilalţi. Acel alter ego, eul meu evreiesc, era cu mine, cred că-mi stătea în dreapta şi până azi sunt sensibil în această direcţie. Dacă cineva se apropie prea tare, mă simt ameninţat².” Da, dacă cineva se apropie prea tare, noi, oamenii problemă, ne simţim ameninţaţi.

7. Scriitorii a trebuit să audă şi aberaţii de genul „Poetul [este vorba de N. Davidescu – nota mea, Gh. Sch.) crede că trebuie interzis ziariştilor de origine evreiască, precum şi tuturor scriitorilor români de aceeaşi origine <periculoasă> dreptul de a scrie româneşte.³” Bine, dar nu toată lumea – Slavă Domnului! – este scriitor. Au fost, sunt şi vor fi destui evrei şi neevrei plecaţi din grupul de adopţie dat, ajunşi într-un grup de adopţie nou şi realizaţi acolo. Şi medicilor evrei nu numai că li s-a spus, dar chiar li s-a interzis prin acte normative să mai îngrijească neevrei. Nelegaţi de limba natală, aceştia reuşesc şi astăzi să se integreze, uneori cu succes, în profesiile lor mult mai bine decât acolo de unde au plecat. Nu pot decât să repet că nimeni nu-şi părăseşte locul decât fie când este izgonit de acolo, fie când vede că nu are acasă condiţiile necesare pentru a-şi face în mod optim meseria, fie când întrevede altundeva un orizont mult mai generos privind raportul dintre condiţiile de muncă şi de viaţă. Multă lume pleacă pentru a încerca să le asigure un alt viitor copiilor.

Decizia plecării este şi a fost întotdeauna şi de oriunde dificilă. Când n-a trebuit să foloseşti „ieşirea de incendiu”, s-au căutat întotdeauna motive să nu-ţi părăseşti poziţia, agoniseala, prietenii, amintirile, mormintele străbunilor. Dar chiar şi când la orizont au apărut norii negri, decizia de a fugi din faţa cataclismului n-a fost luată uşor, de unii n-a fost luată deloc. Aceia au plătit iluzia cu viaţa. Evreii n-au părăsit Europa nici când nazismul deja urla pe străzi. „Atât individual, cât şi la nivelul comunităţii evreieşti, s-a ajuns la recunoaşterea faptului că emigrarea reprezenta un răspuns mai viabil în faţa naţional socialismului decât restructurarea ocupaţională. Evoluţia procesului de emigrare reflecta fluctuaţiile din politica nazistă. La prima reacţie de panică din 1933, în jur de 37.000 de evrei au părăsit Germania. Aparenta contenire a legislaţiei antievreieşti şi puciul împotriva SA au făcut ca emigraţia să scadă la 23.000 în 1934 şi la 21.000 în 1935. După promulgarea legilor de la Nürenberg, din septembrie 1935, cifrele au crescut la 25.000 în 1936, dar au scăzut din nou în 1937 la 23.000, urmare a calmului care s-a instalat în 1936, cu ocazia jocurilor olimpice. (Rosenstock, Exodus 1933 – 1939.) Toată lumea urmărea orizontul politic, căutând semne ale schimbării; o temporară atenuare a politicii antievreieşti sau o anumită lipsă de consecvenţă a acesteia erau interpretate ca un semnal al schimbării. Chiar şi Leo Baeck⁴, care în 1933 prognozase sfârşitul istoriei de o mie de ani a evreilor germani, visa în 1934 la o lovitură militară care să-l răstoarne pe Hitler. A făcut cândva o astfel de remarcă: <Ideea mea este următoarea: Mă trezesc într-o zi şi văd pe panourile de afişaj un afiş purtând menţiunea : Am preluat puterea executivă – General von…> (Ball-Kaduri, Vor der Katastrophe, p. 42.)⁵”

(M-am tot întrebat: ciudat, oare de ce nu s-a amintit, măcar în şoaptă, măcar de către evrei, că apelativul oficial al „conducătorului” iubit, Ceauşescu, nu era decât traducerea literală a apelativului lui Hitler – „Führer”.)

Ascensiunea lui Hitler şi grozăviile tot mai cumplit antisemite ale regimului său au lăsat multă vreme într-o indiferenţă totală restul lumii. „O expoziţie, botezată Der ewige Jude („Evreul etern”), este organizată la München, în noiembrie 1937, înainte de a fi prezentată în ţările Europei hitleriste, începând din 1939, şi adusă pe marele ecran în 1940, de către Franz Hippler, inspector al cinematografiei Reichului. Această expoziţie cu pretenţii ştiinţifice încearcă, printr-o mulţime de fotografii, statistici sau grafice, să dovedească opiniei publice temeiul teoriilor rasiste ale Führerului şi pericolul pe care îl reprezintă evreul pentru Germania şi pentru lume, îndemnând, astfel, populaţia să accepte nişte măsuri mai radicale, precum vastul pogrom din Noaptea de Cristal, de la 9 noiembrie 1938, cu nume ciudat de elocvent (puritatea cristalului), preludiul Soluţiei Finale puse în aplicare de către nazişti în 1942, soluţie pe care indiferenţa şi pasivitatea opiniei naţionale şi internaţionale au înlesnit-o, indirect. Într-adevăr, în pofida viei emoţii stârnite de evenimentele din noiembrie 1938, nici o mare putere a vremii nu s-a gândit să ia măsuri de ripostă şi, mai puţin încă, să accepte să-i primească pe evreii din Germania, prin această non-intervenţie, dându-i regimului hitlerist sentimentul că putea acţiona scutit de orice pedeapsă. (Sublinierea mea, Gh. Sch.) Presiunile şi viguroasele proteste ale guvernelor occidentale şi ale Vaticanului îi obligase, totuşi, pe germani să renunţe, în 1937-1938, la eutanasierea câtorva zeci de mii de bolnavi mintali sau de bătrâni, consideraţi, de către regim, nişte guri de hrănit inutile.”⁶ Dacă s-a protestat – în mod cu totul lăudabil! – pentru acele eutanasieri, înseamnă că situaţia generală din Germania nazistă era cunoscută în exterior, dar pentru soarta evreilor nu s-a protestat.

Şi, totuşi, încă în 1921, un scriitor francez catolic, Jacques Maritain, scria că „Nu ar trebui ca problema evreiască să fie folosită ca diversiune de la nemulţumirile şi decepţiile timpului în care trăim, astfel încât <evreul> să apară într-un fel de mitologie simplistă drept cauză unică a relelor de care suferim. Că este vorba de oameni, de idei sau de instituţii , există alţi vinovaţi şi ar fi prea uşor să batem nostra culpa pe pieptul Israelului, uitând că greşelile şi infidelităţile creştinilor deţin primul rang printre cauzele dezordinii universale”.⁷ Acest autor rămâne fidel unor asemenea afirmaţii şi în anii tot mai tulburi, iar conferinţele sale privesc din perspectivă biblic creştină problema evreiască. („…după Sfântul Paul, noii creştinii, care provenim dintre neamuri, am fost altoiţi pe măslinul predestinat al lui Israel, în locul ramurilor care nu l-au recunoscut pe Mesia anunţat de profeţi. Astfel, noi suntem convertiţi la Dumnezeul lui Israel, care este adevăratul Dumnezeu, la Tatăl pe care Israel l-a recunoscut, la Fiul pe care nu l-a recunoscut. Astfel, creştinismul este plinătatea expansivă şi împlinirea supranaturală a iudaismului”.⁸) În 1942, ia atitudine deschisă faţă de persecuţia rasistă din Franţa. Un comportament ca aceasta a fost important, dar, din păcate rar, aşa că n-a putut să se coaguleze într-o rezistenţă creştină eficientă. (Ca să nu mai amintim de cei prea mulţi prelaţi creştini instigatori la măceluri…)

După căderea nazismului, noi, oamenii problemă din România, aveam un avantaj, un avantaj deloc de neglijat: alături de nemţi, şi noi puteam să devenim oricând obiect de vânzare pentru statul totalitar, iar acest lucru făcea posibilă ieşirea din lagărul comunist. Lucru pentru care eram invidiaţi şi, mai ales evreii, urâţi: „Nu-i adevărat că nu-ţi convine ce se întâmplă aici! Dacă nu-ţi convine, de ce nu pleci în Palestina?”. Am auzit de foarte multe ori aceste cuvinte şi ele cuprindeau o mulţime de sensuri. Pe de o parte, neîncrederea că nouă, evreilor rămaşi, nu ne convenea cu adevărat realitatea din ţară, „altfel, cum explicaţi că rămâneţi voluntar în blocul comunist?⁹”. Pe de altă parte, frustrarea că noi aveam o şansă în plus, o şansă pe care românul nu o avea. Da, noi eram invidiaţi pentru că am primit valoarea unor porci, vite sau ovine de export în comerţul ţării noastre de origine.

Citez: „Trocul din epoca lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Operaţiunea a fost strict secretizată de Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE) a Securităţii. Acest tip de <combinaţie> a fost făcut cu aprobarea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, la iniţiativa lui Alexandru Moghioroş, membru al Biroului Politic şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, cu aprobarea scrisă a lui Alexandru Drăghici, ministru de Interne. Iniţial, circuitul sumelor în valută includea un intermediar britanic, Henri Jakober, care depunea banii în conturi bancare elveţiene. Acesta cumpăra vite şi produse agricole. Sume suplimentare de bani ajungeau în conturile DGIE şi Banca de Comerţ Exterior. <Chitanţele semnate de ofiţerii DGIE sunt şocante: atâţia porci şi atâtea vaci contra atâţia evrei. Fiinţa umană devenea o marfă evaluată nu numai în valută, ci şi în animale> (Sublinierea mea, Gh. Schw.), susţine Radu Ioanid, directorul Diviziei de Programe Arhivistice Internaţionale a Centrului de Studii Avansate asupra Holocaustului, din Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington. […]