Problema (22)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

Să revenim la particularităţile evreilor în Imperiul Habsburgic.

Prima: purtând vechile nume iudaice, în care era menţionat doar prenumele şi descendenţa paternă, în 1787, în timpul lui Iosif al II-lea, evreii au trebuit să adopte nume de familie. Deşi din raţiuni birocratice, indivizii putând fi mult mai uşor identificaţi pentru obligaţiile avute, noile nume au subliniat şi mai mult diferenţele: odată cele ce au venit din meseria celui ce-l purta, a doua oară pentru că numele cu rezonanţă bogată, cum ar fi „Goldberg” sau „Silberstein”, au fost cumpărate de oameni cu stare. Pe de altă parte, însă, asemenea nume deconspiră în mare parte descendenţa iudaică a purtătorilor lor şi, de multe ori, antisemiţii îşi lansează săgeţile şi asupra unor neevrei cu astfel de nume de familie¹. Pe de altă parte, renunţarea la vechile nume ebraice a adus atingere, cel puţin pentru evreii ortodocşi, la sensul profund mistic al numelor purtate, întrucât pentru ei vechile nume evreieşti refac legătura cu Dumnezeu².

Un al doilea lucru care s-a petrecut la Viena a fost că acolo s-a născut termenul „sionism” (pomenit pentru prima oară în 1890 de către Nathan Birnbaum) şi de acolo au plecat cel puţin trei dintre cei mai cunoscuţi sionişti: Theodor Hertzl, Theodor Hertzka şi Max Nordau. Faptul că şi din multe alte locuri de pe glob au pornit spre Palestina, la întretăierea dintre secolele XIX şi XX, un val de evrei, „pionieri” ai unui stat încă nedesenat pe hartă şi cu atât mai puţin recunoscut, n-a fost decât explozia vechilor nemulţumiri şi speranţe declanşate de ideile coagulate de cei numiţi mai sus, şi în special de Hertzl. Acesta, un adevărat lider atât spiritual, cât şi practician, a trecut de la intenţia de a-şi convinge conaţionalii să se asimileze, inclusiv prin creştinare, la conştiinţa că o asemenea soluţie nu este decât o imensă iluzie. În Viena habsburgică a putut avea loc trecerea de la dorinţa disperată de a pleca, de a fugi unde vedeai cu ochii, la edificarea unui loc unde, ca evreu, să te poţi aşeza şi simţi în siguranţă. Mişcarea sionistă şi-a fixat punctul final în „Ţara Sfântă”, în „Ţara Făgăduită”, după ce au fost mai multe tentative de a edifica un stat iluzoriu pe diferite meridiane (în special în Africa – Madagascar, Uganda etc., oriunde, dar cât mai departe…), undeva unde să nu mai existe pogromuri. Însă a primat „sentimentul colectiv evreiesc al întoarcerii la Sion, punctul de convergenţă al unei memorii nostalgice, al unei viziuni utopice şi al unei obligaţii religioase³”.

A treia: forţa banului a fost (şi a rămas) puternică, iar minuţiozitatea austriacă a făcut posibil ca orice să poată fi taxat şi, drept consecinţă, orice să poată fi cumpărat. Chiar şi titlurile de nobleţe. Desigur, lucrul acesta nu s-a întâmplat doar în Imperiu, dar aici este cu atât mai straniu, cu cât organizarea rangurilor, de inspiraţie spaniolă, a ajuns să împartă societatea într-un sistem foarte apropiat de edificiul castelor. Iar rangul fiecăruia era riguros subliniat şi respectat. (Până şi în obligatoriul mod de adresare…) Da, dacă orice avea un preţ, însemna că orice se putea cumpăra. Chiar şi evreii au putut accede – bineînţeles că nu pe gratis – la titluri nobiliare. „Primul Rothschild baronizat n-a greşit în mândria sa, când i-a adresat unui Montmorency: Je suis le premier baron juif, comme un Montmorency était le premier chrétien”⁴. (Eu sunt primul baron evreu, deoarece Montmorency a fost primul baron creştin.) Da, dar Solomon Rotschild (1774 – 1865), fondatorul liniei austriece a familiei, mândrul înnobilat în 1822, încă n-avea dreptul de a avea o casă în Viena…⁵.

Toată lumea, evreu sau neevreu, ţinea la titlul obţinut, însă nu toată lumea l-a acceptat oricum. Sunt mărturii că împăratul Franz Iosif a venit la Arad să-l înnobileze pe unul dintre membrii familiei Neumann şi, vizitându-i în prealabil întreprinderile cu tehnologie de vârf pentru acei ani, viitorul baron a fost profund nemulţumit că, la întrebarea sa „Ce părere are suveranul despre nivelul celor vizitate?”, acesta, cu binecunoscutul său ton posac, n-a catadicsit decât să mormăie un „Sehr schön!”. La care evreul Adolf Neumann şi-a arătat atât de direct dezamăgirea, încât înnobilarea s-a amânat cu mai mulţi ani. (Dar, până la urmă, tot a avut loc…)

Revenind la faimoasa familie Rothschild, iată o explicaţie a succesului lor în condiţiile în care discriminarea evreilor în Imperiul habsburgic îmbrăca încă forme cât se poate de concrete: „Bancherii evrei au fost inovatori, oameni ai ideilor. În Evreii şi capitalismul modern, Werner Sombart sugerează că evreii au fost iniţiatorii sistemului de hârtii de valoare⁶ şi ai practicii facturilor de scont. El susţine că evreii au jucat un rol important în fondarea bursei de valori şi în apariţia biletelor de bancă sub forma lor modernă, de hârtii de valoare negociabile. Încă în 1812, evreii erau în fruntea Bursei din Berlin şi doi dintre primii patru directori ai ei erau evrei. Casa Rothschild a mondializat bursa. Omului modern nu-i vine să creadă că toate acestea au putut odată constitui motive de indignare şi mânie împotriva evreilor. Dar la începutul secolului XIX, bursa de valori era privită ca o adevărată minune în Europa, iar publicul putea, pentru prima oară, să investească în capital străin. Inovaţiile evreilor au fost descrise la acea vreme ca făcând o concurenţă neloială, deşi de atunci au devenit modelul standard pentru toate tranzacţiile bancare, financiare şi internaţionale, creştine sau necreştine”⁷.

Un al patrulea lucru specific pentru Austria habsburgică a fost că „ultimele zece generaţii, marii oameni de ştiinţă şi artă din spaţiul german au provenit în foarte mică măsură dintre nobili, ci în special din rândurile proletariatului⁸”. Desigur, acest fenomen n-a fost valabil doar pentru Imperiu, însă a ieşit cu atât mai mult în evidenţă acolo unde diferenţele sociale au fost puternic subliniate încă şi în ultimii ani ai habsburgilor. (Nu numai stricta etichetă de inspiraţie spaniolă de la Curte, dar şi diferitele trepte, începând cu cele de jos, trecând pe scara nobiliară şi până la vârful piramidei, făceau diferenţele aproape impermeabile, iar inepuizabila birocraţie austriacă avea grijă ca severele reguli să fie respectate întocmai de la etichetă şi până la viaţa de zi cu zi.) Acest lucru a făcut posibil ca evreii să poată pătrunde atât în viaţa artistică, cât şi în cea ştiinţifică, ajungând chiar majoritari în anumite domenii. Lista exemplelor este prea lungă pentru a o reproduce aici.

O a cincea observaţie făcută imediat după prăbuşirea Imperiului, mi se pare discutabilă: aceeaşi mai sus citaţi Julius Bab şi Willy Handl pretind că, spre deosebire de Imperiul german, în cel habsburgic majoritatea marilor personalităţi ar fi venit din provincii. Afirmaţia poate fi acceptată doar dacă se pune un „şi” înainte de provincii şi dacă se referă la faptul că multiculturalismul din Austro-Ungaria a dat într-adevăr vârfuri şi din sânul populaţiilor din teritorii. (După circa o sută de ani, cu tot respectul, astăzi vorbim de alte vârfuri decât de cele lăudate de Bab şi Handl…) Fără să putem nega rolul extraordinar al spiritului vienez, capitală culturală, politică, economică şi academică, vom fi de acord că provinciile au dat multe personalităţi remarcabile şi, impregnate de spiritul vienez, au oferit un mod de viaţă caracteristic.

O a şasea observaţie poate porni de la „Teoria lui Henri Pirenne cu privire la Perioadele istoriei sociale a capitalismului, care îşi păstrează valoarea, se plasează în afara explicaţiei conjuncturale. Ea propune o explicaţie pornind de la un mecanism social a cărui acţiune regulată s-ar confirma în cadrul activităţilor individuale sau mai degrabă familiale. Marele istoric belgian, atent la capitalismul preindustrial, pe care îl identifică în Europa încă înainte de Renaştere, observă faptul că familiile negustoreşti durează puţin: două, cel mult trei generaţii. După care ele părăsesc meseria pentru a ocupa, dacă lucrurile merg bine, situaţii mai puţin primejduite şi onorifice, pentru a cumpăra o slujbă, un oficiu, şi mai frecvent un domeniu seniorial, sau şi una şi alta. Nu există deci dinastii capitaliste, conchide Pirenne: o anumită epocă are capitaliştii ei, epoca următoare îi are pe alţii. De îndată ce culeg roadele perioadei prielnice, oamenii de afaceri s-ar grăbi să fugă, să dezerteze dacă se poate în rândurile nobilimii, şi nu numai din ambiţie socială, ci pentru că spiritul care asigurase izbânda părinţilor lor i-ar face incapabili să se adapteze întreprinderilor noilor vremi.”⁹ La evrei, lucrurile stau puţin diferit, dinastiile socio-profesionale au dăinuit în foarte multe cazuri: de la micii meşteşugari la marii bancheri. Aş adăuga o observaţie: multe dinastii puternice au pornit de jos – o vorbă spune să nu-i întrebi pe marii bogaţi ai lumii cum au făcut primul milion. De multe ori, pentru a putea penetra în lumea mare, fondatorul viitoarei firme extrem de puternice a folosit toate metodele licite şi ilicite. A doua generaţie, fiul (fiii) l-au urmat cu aceleaşi metode, uneori şi mai dure. A treia generaţie, şcolită aşa cum se cuvine noului statut al familiei, a devenit iubitoare de muzică, de pictură etc. A treia generaţie nu mai era dispusă să-şi cheltuiască întreaga energie pentru firmă. Până aici, teoria lui Henri Pirenne se verifică. Doar că, dacă energia moştenitorilor direcţi a secat sau s-a canalizat în alte domenii, apare câte un nepot de niciunde, dornic să continue el mersul ascendent al întreprinderii. Şi este capabil s-o facă. Găsim multe asemenea cazuri atât la neevrei, cât şi la evrei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.