Problema (36)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

De unde îmi vine această nelinişte? Din experienţa, din strămoşeasca experienţă? Din ura de sine a evreului? Este această alertă reală şi în noul mileniu? Iată ce am scris şi publicat încă la sfârşitul mileniului trecut:

„URA DE SINE ŞI MANIA PERSECUŢIEI LA EVREI¹

– în loc de răspuns la scrisoarea unui prieten creştin –

Minciunile culturale nu sunt decât nişte tăbliţe atârnate

ostentativ, tăbliţe ce înlocuiesc şi denaturează tainele.

În cadrul tendinţei de secularizare a limbajului biblic, numeroase formulări îşi schimbă accepţiunea. „Poporul ales” este un exemplu ce a creat reacţii atât în cei din interiorul, cât şi printre cei din exteriorul acestui concept. Diferenţele au fost extinse de la admiraţie la acceptare şi, de aici, la negarea cea mai brutală. În mod firesc, dacă reacţia faţă de evrei a acoperit un spectru cât se poate de larg, de la toleranţă până la pogrom şi „soluţia finală”, evreii înşişi au răspuns în mod divers, de la tendinţa de asimilare, la convieţuire, dar şi până la autoizolarea completă. Doar că, dacă poziţia neevreilor a reprezentat, în primul rând, o atitudine faţă de un altul (de cele mai multe ori, o atitudine construită pe modele străvechi şi neconstituind o problemă vitală în cadrul comunităţii respective neiudaice), evreul a cunoscut modificări atât în relaţiile cu ceilalţi, cât şi mult mai importante influenţe în propriul suflet.

Este firesc faptul că o populaţie atât de veche să evolueze/involueze în decursul mileniilor, mai ales că aria ei de răspândire a fost mereu determinantă de diversiunea băştinaşilor din locurile unde i-a dus pe iudei veşnica lor bejenie în diasporă. De la practicantul profund şi până la neologul liberal, problema s-a pus până unde acest popor poate merge, fără riscul de a dispărea cu totul, fiind lipsit mai tot timpul de o ţară proprie. De aici, prima „concluzie istorică”: evreii sunt poporul cel mai închis în sine (cum altfel ar fi putut să reziste?), dar şi poporul cel mai cosmopolit (marile tendinţe egalitariste menite de a şterge toate deosebirile, inclusiv graniţele, ar fi pornit tot de la ei).

Toate aceste contradicţii şi-au căutat explicaţiile nu numai printre evrei, ci (mai ales) printre cei ce veneau în contact cu ei şi încercau să-şi explice de ce sunt fiii secularizatului popor mai aleşi decât ei. Privită astfel, chestiunea a devenit chiar jignitoare pentru cei plasaţi în afara gardului. Oswald Spengler merge până acolo încât afirmă că, până la urmă „evreii nu reprezintă o apariţie unică a istoriei lumii decât atâta vreme cât sunt consideraţi a priori în acest fel”. Însă lucrurile nu stau chiar aşa, chiar dacă această idee apare tot mai des în ultimele două secole. O parte din populaţia evreiască, acceptată în urma Declaraţiei Drepturilor Omului, acea parte care a primit anumite libertăţi şi a reuşit să se integreze, să-şi construiască un standard de viaţă rezonabil, care se îmbrăca la fel ca şi băştinaşii şi „se pierdea” printre ceilalţi cetăţeni ai ţării de adopţie, acea parte a obosit să fie considerată altfel şi, deşi mai frecventa sinagoga, măcar la marile sărbători, încerca să fie cât mai „germană”, cât mai „franceză” ori cât mai „italiană”, în funcţie de poporul care era dispus s-o adopte. Mai mult decât atât, la Viena, Theodor Herzl însuşi, viitorul campion al sionismului, se hotărăşte, la sfârşitul secolului al XIX-lea să-i încoloneze pe toţi conaţionalii săi şi să-i ducă la catedrală spre a-i boteza. În timpul acesta, la Paris, un căpitan de stat major, făcând parte din contingentul celor câteva sute de ofiţeri evrei, crede că va putea lupta pentru Franţa (în caz de nevoie, până la sacrificiul suprem), mai prăznuind anual şi sărbătoarea de Purim. Găsim numeroase asemenea exemple în epocă şi nu numai. Doar că aceste două cazuri au făcut vâlvă: ofiţerul – pe numele său, Alfred Dreyfus – devine subiectul unei înscenări juridice cu rezonanţă internaţională, iar ziaristul austriac Herzl, acreditat la proces, constată că bunăvoinţa, oricât de mare, nu poate şterge prejudecăţile. Remarcabil în cazul Dreyfus este că, datorită exploziei informaţionale, a devenit o chestiune acută pentru evrei şi neevrei, încât, nefiind vorba despre un „simplu pogrom”, a intrat cu adevărat în conştiinţa contemporanilor, împărţind – totuşi! – lumea indiferentă în două, mai mult decât alaiul victimelor urii de rasă de-a lungul veacurilor. (Nimeni nu se îndoieşte azi de cazul Dreyfus, derulat cu peste o sută de ani înainte de a scrie eu aceste rânduri, dar foarte multă lume pune sub semnul întrebării fapte mult mai apropiate de noi, cum ar fi, de pildă, pogromul de la Bucureşti din ianuarie 1941, unde au fost măcelăriţi sute de evrei, în timp ce în cazuri similare n-au murit, de obicei, „decât câteva zeci”.)

Dar rândurile acestea nu îşi propun să se ocupe de antisemitism în general, ci doar de nişte „clişee culturale” înglobate în conştiinţa oamenilor (neevrei şi evrei) de la o generaţie la alta. Poate că nu m-aş fi atins de un asemenea subiect, dacă zilele trecute n-aş fi primit o scrisoare de la un prieten care îmi reproşa (indirect) că nemulţumirile ce mă macină nu se datorează decât „isteriei” mele, a maniei persecuţiei de care sufăr (ca toţi evreii, chiar dacă el a avut delicateţea să nu accentueze acest lucru). Da, am trăit şi eu decenii destule cu convingerea inoculată că evreii au darul de a tăia mereu firul în patru, că, până la urmă, nu există să nu-şi găsească fiecare câte o vină ascunsă (pe care o exacerbează apoi cum poate) şi că toate astea duc la o „specifică manie a persecuţiei” la un popor care, fiind de atâtea ori vânat în istorie, a ajuns să vadă pretutindeni o puşcă aţintită asupra sa. La prima vedere, explicaţia pare logică şi a fost transmisă prin viu grai, însă şi prin lucrări cu tentă ştiinţifică ori literară. S-au şi dat o mulţime de interpretări cauzelor acestei „stări indiscutabile” şi s-a folosit drept material didactic o arhivă neîncăpătoare cu materiale explicative. Însă nici una dintre acele explicaţii n-a făcut mai mult decât să acrediteze un anumit punct de vedere, nepunând nici o clipă în discuţie conceptele înseşi.

De ce se urăşte evreul pe sine mai mult decât un alt muritor, adică decât un alt păcătos? Desigur nu pentru că ar fi înzestrat cu o autoexigenţă mai profundă, ci pentru că „păcatele lui ar fi mult mai concrescute în fiinţa lui”. În lunga descriere a caracteristicilor cu totul negative ale evreului, Hitler, intuind că o asimilare mai mult sau mai puţin reuşită ar fi posibilă, subliniază, în Mein Kampf, că iudeul poate să înveţe să se exprime într-o mie de limbi, dar că sângele nu şi-l va putea schimba. De aceea, propaganda nazistă le-a interzis de la bun început executanţilor ei să facă şi o singură excepţie de la „soluţia finală”, pentru că „dacă fiecare dintre voi are şi câte o singură cunoştinţă evreiască părând altfel, prin ea tot sânge evreiesc curge”. (În 1492, la expulzarea evreilor din Spania, lucrurile încă n-au mers chiar atât de departe, iudeilor mai dându-li-se o şansă prin oferirea posibilităţii de a se converti, fapt suficient pentru a-şi putea păstra drepturile. Apoi, desigur, şi această promisiune a fost încălcată, cerându-li-se cetăţenilor onorabili arborele genealogic ca să poată dovedi că au „rădăcini curate”. Pe vremea lui Columb, însă şi a lui Torquemada, nu se punea încă problema unui sânge malefic ce ar curge odată şi pentru totdeauna prin venele evreilor. Torquemada însuşi nici nu avea motive să împingă lucrurile până la o asemenea limită, mai ales că nici bunicul său nu avea „sânge curat”.)

Fiindcă mulţi evrei au încercat, în decursul istoriei, să se asimileze total, este firesc să-şi fi pus întrebarea de ce n-au fost de la început ceea ce ar fi dorit să devină. Motivul se transformă, în asemenea circumstanţe, în vină. Acceptând că porţi tu un stigmat şi altul neavându-l, fie că ajungi să te cerţi cu Dumnezeu, fie că începi să te urăşti pe tine însuţi. Toate acestea par „definitiv lămurite” şi aş atrage din nou atenţia cât de mult s-au schimbat sensurile noţiunii secularizate a „poporului ales”. Un neam obişnuit să discute şi, uneori, să se contrazică până şi cu Dumnezeul său este un neam ce nu se sfieşte să-şi pună cele mai delicate întrebări. (Max Brod reia legenda lui Rabbi Elieser, care a intrat într-o dispută aprigă cu ceilalţi rabini. Negăsind nici un aliat în convingerile sale, cheamă drept martor un copac. Acesta s-a desfăcut din rădăcini şi a căzut câteva sute de metri mai încolo. Însă înţelepţii au rămas pe poziţii, susţinând că un copac nu poate fi considerat a fi un martor. La fel au respins şi mărturia apei şi cea a zidurilor clădirii în care se aflau, zidurile rămânând înclinate, atunci când privirile severe ale înţelepţilor le-au făcut să se oprească din prăbuşire, dar nerevenind nici la verticală, ca să nu-l supere pe Rabbi Elieser. Exasperat, acesta chemă, drept suprem argument, pe Dumnezeu însuşi în apărarea sa, iar Vocea Atotputernicului îi dădu dreptate. Dar Rabbi Jehoschua n-a luat în consideraţie nici Glasul Lui, spunând că Învăţătura nu mai este în cer. Ea, Învăţătura, a fost făcută publică pe Muntele Sinai, iar de atunci oamenii nu mai ascultă voci din înalturi. Iar în Învăţătură scrie destul de clar că „Majoritatea trebuie să decidă!”. Disputa din jurul acestei legende a avut doar două urmări: prima – o controversă în legătură cu distanţa exactă la care a plutit copacul, iar a doua – depoziţia unui martor ocular, profetul Elia, care a povestit că, după ce adunarea aceea a luat sfârşit şi oamenii s-au împrăştiat, Dumnezeu ar fi zâmbit şi ar fi spus: „Copiii mei m-au învins…”. Dacă un popor, răspândit timp de milenii în diasporă şi care a supravieţuit prin credinţa în Dumnezeul său, îşi permite să vorbească astfel cu şi despre El, este de aşteptat să nu fie mai puţin scrupulos nici faţă cu sine însuşi. Dar de aici şi până la ura de sine…)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.