Problema (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.  

În privinţa problemelor emigrării am putut să aleg:

– să plec ilegal, adică să forţez graniţa nici nu cred că aş fi fost în stare, dar nici nu era cazul deoarece puteam să-mi depun oricând dosarul pentru cererea oficială de a părăsi definitiv România;

– să rămân în străinătate, după ce am primit dreptul de a ieşi, mai ales că aş fi obţinut destul de uşor statutul cetăţean izraelian sau de azilant în Occident nu m-ar fi lăsat inima şi fiindcă aveam „depus drept gaj” copilul şi trei bătrâni;

– am arătat că eu fac parte dintre dependenţii de obiecte, că mă leg puternic afectiv de ceea ce am – nu tânjesc după ceea ce nu am. Dar la vârsta de 6-7 ani, când am reuşit să-mi opresc părinţii în tentativa de a urma şuvoiul de plecări al evreilor în noul stat Israel, nu eram încă deloc conştient de ceea ce îmi aparţine din puţinul ce-l posedam. Iar, mai târziu, împreună cu soţia mea, am ajutat prieteni plecaţi cu istovitoarele cozi la poştă, pregătiţi cu formularistica stufoasă, pentru a le trimite zecile de pachete cu cărţi. Cărţile, miile de cărţi, de care într-adevăr, mi-ar fi fost foarte greu să mă despart, ar fi putut să mă urmeze în acelaşi mod, chiar dacă doar o parte dintre ele. Deci nu (numai) dependenţa de obiecte m-a reţinut;

– nici legătura strânsă cu limba română n-a contat la copilul de 6-7 ani, când aveam încă alte visuri pentru ce voi face când voi creşte;

– cordonul ombilical era într-adevăr greu de tăiat, întrucât aveam în grijă patru şi treptat, trei, doi, un bătrân, rude dragi care nu se mai puteau descurca fără mine. Acesta da, acesta a fost un motiv de a rămâne, doar că nu singurul motiv;

– teroarea şi mizeria, motivele cel mai des, pe bună dreptate invocate, nu mi se păreau veşnice. România a fost mereu în siajul curentelor geopolitice, iar căderea sistemului aşa-zis comunist era evident că, mai devreme sau mai târziu, va sosi. Problema era să-i supravieţuieşti. Eu aveam un post relativ sigur de dascăl la o şcoală pentru copii cu probleme speciale, unde salariul era acceptabil, dar anul 1989 m-a prins şi cu 10 (zece) cărţi şi sute de articole publicate. Faptul că eram membru al Uniunii Scriitorilor, împreună cu premiile literare obţinute mi se păreau o umbrelă suficientă să nu trebuiască să mă tem de ce era mai rău. Pe de altă parte, m-am ferit de orice ingerinţă politică, iar ecourile de presă relativ la cărţile mele mi-au dat şi ele o oarecare linişte. Îmi spuneam în fiecare zi că trebuie doar să mai aştept puţin. (Să aştept? Şi după aceea? Habar n-aveam ce va urma.) Nu vedeam motivul pentru care să folosesc „scara de incendiu”, îmi spuneam doar că trebuie să aştept;

– am amintit că am primit bobârnacele „cuvenite omului problemă”, dar acele incidente n-au fost nici multe şi nici insuportabile. Nu mă deranjează când mi se aminteşte că sunt evreu, însă nu mă bucură când sunt făcut jidan. Ceea ce n-a fost îndeajuns ca, la recomandarea şi insistenţele unor binevoitori, să-mi schimb numele ori măcar să-mi iau un pseudonim care să-mi atenueze gena evreiască. (În special scriitorii evrei m-au sfătuit să-mi iau un pseudonim „măcar neutru”. La ce bun să mă ascund? “Mai ales că un <escu> nu te scapă de necazuri” după cum a scris şi  Leon Volovici¹.

(O Paranteză: aşa cum am spus, pe Wikipedia, în lista scriitorilor români, o listă lungă, eu nu exist. Şi nici pe un blog antisemit cu evrei şi „evrei” – unde mai toate personalităţile politice, economice, decizionali de toate categoriile, scriitori, artişti, sportivi sunt numiţi „evrei -, eu cu tot numele meu evreiesc, de asemenea nu exist. Mai mult, după 1989 au apărut în presă diferite materiale în legătură cu evreii. În revista Contrapunct, nici măcar în mediul scriitoricesc nu apar, ceea ce m-a făcut să-mi declar evreitatea într-un material, un fel de scrisoare deschisă: „Stimată redacţie” 7. VII 1991. Repet, eu nu o spun defel ca o laudă că sunt evreu, dar nici ca un defect genetic, nu spun că sunt evreu decât dacă sunt întrebat, dar nu-mi convine nici când mi se ia şi acest adjectiv. Măcar pentru bobârnacele încasate – infinit mai blânde decât cele încasate de mulţi alţii – măcar pentru tot ce a auzit jidanul nu vreau să fiu ignorat pe listele cu evrei.)

– după 22 decembrie 1989, fiind cunoscut în regiune, am fost numit în tot felul de funcţii de decizie. Am refuzat carnetul de revoluţionar, dar în zilele acelea chiar nu mi-au mai bântuit nici prin cap şi nici prin subconştient întrebările legate de a pleca sau de a rămâne. Deşi n-am fost disident, am crezut în noua orânduire şi m-am trezit din visele frumoase destul de repede. Un editorial pe care l-am publicat la sfârşitul lui ianuarie 1990, „Cincinatus”, m-a adus cu picioarele pe pământ. A fost primul moment în care m-am disociat de promisiunea vieţii ideale ce ne inunda de pe toate canalele media.

A fost totuşi perioada când diferenţele de neam n-au contat. Îmi aduc aminte de două întâmplări. În primele zile din ianuarie 1990, a fost invitat poetul Ion Alexandru la Filarmonica din Arad pentru una dintre conferinţele sale. În holul impozantei clădiri am organizat o expoziţie de icoane pe sticlă. (Nu ştiu dacă un asemenea eveniment a avut loc şi altundeva în acele zile tulburi, dar ştiu că era un lucru ce încă nu s-a demonetizat pe vremea aceea.) Ion Alexandru şi-a început discursul cu mulţumirea către Dumnezeu că, iată, în sfârşit cultura nu mai este condusă de politruci semianalfabeţi, ci de un adevărat creştin! Adică eu…

A doua amintire se leagă de formaţia de muzică populară românească autentică „Rapsozii Zarandului”, o formaţie pe care am organizat-o cu interpreţi şcoliţi la Conservator, în locul fostei orchestre de muzică populară bazată pe „folclorul nou” şi pe muzică de petrecere, formaţie în care interpreţii nu cunoşteau notele. „Rapsozii Zarandului” şi-au câştigat un prestigiu naţional şi nu numai. Dar ceea ce a iniţiat omul problemă, alogenul, a fost desfiinţat după vreo douăzeci de ani de un român cu putere de decizie, care a considerat că muzica populară românească autentică nu este bună pentru mediul politic, deoarece „alegerile se câştigă cu manele”.

– Deci, dacă trăiam o mare dezamăgire, conştiinţa că nici „după” nu aveam mare lucru la care să sper, de ce am rămas şi atunci, mai ales că s-au deschis – în sfârşit! – graniţele şi acel calvar al lunilor/anilor de aşteptare pentru permisiunea plecării nu mai exista? Ştiam prea bine că funcţiile primite era limpede că nu vor dura mult, că neînrolându-mă în nici un vechi/nou partid, va trebui să mă întorc la şcoala specială sau, în cel mai bun caz, la universitate. (Nu bănuiam că o să ajung chiar decan la o facultate a unei instituţii de stat… şi că voi fi omul problemă şi acolo.)

De ce am rămas totuşi? Fiindcă, eram încredinţat şi sunt şi acum, că aşa cum am pomenit mai înainte, România se află mereu în mijlocul – sau la periferia – unui curent: dacă acesta curge în direcţia bună, alunecă şi România în direcţia bună, dacă nu, nu… După ce am descris situaţia politică generală, atitudinea faţă de evrei în mica lume mare, nu vedeam de ce să schimb locul. Unde să plec?

– Dar mai este un motiv pentru care n-am vrut şi nu vreau să părăsesc România. Cu riscul de a suna pompos, mai ales după ce am transcris atâtea momente antisemite petrecute şi în această ţară -, eu o iubesc şi nu-mi imaginez că aş putea scrie altundeva. Asta mai ales că am convingerea că România, chiar şi în halul în care este astăzi, ar putea să devină o ţară extraordinară, dacă n-ar suferi, de cine ştie când, de trei – doar de trei! – tare genetice:

1. Lipsa valorii cuvântului. Vedem zilnic pe micul ecran pe cineva lăudându-l pe X, iar a doua zi făcându-l de două parale cu acelaşi elan. O atitudine ce se vede în toată viaţa socială, mai ales în modul cum sunt interpretate legile, în lipsa de predictibilitate a oricărei iniţiative, în veşnicele amânări, în comunicatele oficiale care se contrazic de pe o zi pe alta, în corupţia generalizată, în minciună, transformându-ne viaţa într-o trăire nesigură. Neliniştea „de dinainte” nu m-a părăsit: nu-mi este frică pentru nimic din cele pe care le-am făcut, mi-este frică să nu fiu acuzat de cele pe care nu le-am făcut. Nişte prieteni creştini mi-au mărturisit că aşa cum sunt manipulate cuvintele (respectiv legile), şi lor tot pentru ceea ce nu au făcut le este frică.

2. Ierarhiile aberante. Avansările, promovările, concursurile pentru ocuparea posturilor (deşi toată lumea ştie de dinainte cine va fi câştigătorul), numirile în funcţii decizionale, lipsa criteriilor de performanţă şi de profesionalism. O ţară condusă de astfel cocoţaţi în frunte nu poate să se dezvolte altfel.

3. Totul se începe, mai nimic nu se termină. Obiceiul de a tăia panglici la inaugurările marilor şi micilor proiecte, cărora li se afişează şi un termen de dare în folosinţă, dar care, conform lipsei valorii cuvântului, n-are nici o relevanţă. Şi nici nu crede cineva în acea dată. Nerestrângându-ne doar la scris, câte mari proiecte nu s-au terminat la litera B?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.