PROCESUL O dramă evreiască (1)

 În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996

Noi toți vom fi morți când ea, dreptatea, va învinge.

Emile Zola

(1 septembrie 1894)

1.

Un domn duce un dosar sub braț. Trece printr-un labirint de coridoare al unei arhive nesfârșite. Din când în când, se oprește la câte un ghișeu și mai lasă o foaie sau mai ia în primire un act. Câteva pagini trebuie ștampilate, alte câteva semnate. Funcționarul iese din arhivă și-i predă dosarul unui alt domn, acela purtând uniformă. Ofițerul intră într-un birou, sustrage câteva pagini, le pune într-o scrumieră și le dă foc. Apoi, introduce niște foi din alt dosar.

Ofițerul duce dosarul într-o clădire alăturată. Aici, documentele sunt preluate de un alt domn, care poartă mai multe trese. Pe veston afișează un mănunchi de medalii. Acest ofițer potrivește dosarul într-o mapă impresionantă și traversează coridoare impunătoare. Alți ofițeri îl salută. Ofițerul se retrage într-o nișă, răsfoiește hârtiile, scoate o pagină din buzunarul vestei și o înlocuiește printre hârtiile din dosar cu o alta. Apoi defilează mai departe spre biroul domnului ministru.

Excelența Sa beneficiază de un cabinet apt de a fascina orice minte înzestrată cât de cât cu imaginație. Biroul are nenumărate sertare și sertărașe, ascunzători ingenioase, figurine din materiale aurite. Micile statui conțin, la rândul lor, secrete: Afrodita are un sertar în piept, Hera poate fi demontată doar cu o cheie de seif. Tavanul încăperii înfățișează alte imagini mitologice, iar de pe pereți privesc sever câțiva domni încadrați în rame grele. Ofițerul predă dosarul, iar domnul ministru ia dintr-un sertar secret o foaie și o atașează la celelalte.

Acum e bine. Dosarul face drumul identic înapoi: anticamera ministrului, coridoarele înțesate de ofițeri și de civili, strada, biroul ofițerului – unde se mai intervine o dată – labirintul din arhiva ce seamănă, în veșnicul ei semiîntuneric, cu drumurile misterioase ale lumii de sub lume. După ce dosarul și-a reluat locul, pare imposibil să mai existe cineva în stare să-l mai identifice o dată. Mai ales că alte dosare sunt trântite, rând pe rând, peste el.

Și, totuși, arhivarul vine iarăși și, fără nici o ezitare, ia din nou același dosar, pentru care începe un nou drum de scoatere din labirint.

2.

(Aceeași dată)

Maiorul Eszterházy doarme cu un elastic menit să-i păstreze linia impecabilă a mustăților. Capătul elasticului este prins după urechi. Trezitul este întotdeauna un chin. Când dă draperia la o parte, lumina, pătrunzând prin perdelele bogat ornate, dezvăluie o odaie sordidă. Eszterházy alege toate obiectele care mai păstrează cât de cât culori tari și și le pune pe el: uniforma cu decorații, o tabacheră cu însemne nobiliare, două inele, ceasul cu lanțul de aur. Obiectele de toaletă poartă de asemenea însemnele nobiliare, însă, cu regret, nu le poate lua cu el. Cizmele sunt atât de lustruite încât poți să-ți îndrepți mustața în ele. Când nu mai are ce pune pe el, camera pare și mai dezolantă. Maiorul simte că încăperea pur și simplu îl dă afară.

Pe stradă, el este cel ce strălucește. Uniforma, decorațiile, ținuta marțială, toate îl fac să nu treacă neobservat. Fața suptă îi dă un aer de veteran. Gălăgia orașului îi face bine. Și lumea din jur. Ofițerul și Parisul.

Stema imperială reprezintă o firmă demnă pentru ca un Eszterházy să intre în clădirea ambasadei germane. Gardul, intrarea, servitorul, fiecare amănunt este satisfăcător.

Locotenent-colonelul von Schwartzkoppen, atașatul militar al Majestății Sale, împăratul Wilhelm al II-lea, se află în civil. Eszterházy îi dă un plic (nu prea gros) cu informații militare franceze și, tot socotindu-se, diplomatul îi oferă niște bani. În ambasadă, Eszterházy se simte vioara a doua. Abia din nou pe stradă, cu banii în buzunar, savurează iar admirația provocată de strălucirea uniformei sale. Două femei, încă destul de tinere, întorc „capul după el. Și domnul Löbl, fratele unui ofițer demis, se dă deoparte și-l privește. Apoi, domnul Löbl merge, preocupat, mai departe. Von Schwartzkoppen iese și el spre a se întâlni într-un separeu din cafeneaua ”La Paix” cu omologul său italian, Panizzardi. Cei doi domni nu plutesc atât de senini prin viață ca și ofițerul francez. Vremurile au decăzut, se plâng ei. Ziarele se ocupă numai de bârfe și escrocherii, provocând scandaluri. Nici coniacul francez nu mai e ce a fost. Amândoi se joacă, în timp ce vorbesc, cu câte un cri-cri.

„Nu poate fi decât regretabil, remarcă von Schwartzkoppen, că ești obligat să stai de vorbă, să fi amabil, ba chiar să-l și plătești pe un trădător.” „Da, admite Panizzardi, fiecare sfârșit de veac duce la alterarea moravurilor. Dar cât timp îți faci doar datoria, totul e în regulă.”

„Lumea este nedrept făcută, mai observă von Schwartzkoppen. Și predecesorii mei n-au făcut decât să-și îndeplinească misiunea și au fost prinși și expulzați. Bătrânul  nici nu vrea să mai audă de asemenea lucruri.”

„Dar îi convin cât totul merge bine, nu?”

Cei doi se mai joacă puțin cu cri-cri-urile, sorb nemulțumiți din paharele cu coniacul care nu mai e ca acela de pe vremuri, iar Panizzardi își pune, plin de înțelegere, palma pe mâna colegului său.

Câțiva pași mai încolo, în sala mare, dar la o masă ferită, domnul Löbl îi explică fratelui său că a obținut pentru el o audiență la generalul Mercier. Fratele îi mulțumește, fiind însă vizibil mult mai preocupat de o tânără care stă la o masă de vizavi.

În timpul acesta, în maiestuoasa ambasadă germană, femeia de serviciu face conștiincioasă curățenie. Prin fața ușilor închise ale birourilor diplomaților mai trece câte un servitor preocupat. Toată lumea este foarte serioasă. Toată lumea este încredințată de importanța misiunii primite. Eleganța de aici este sobră – ca o cazarmă de lux.

Femeia de serviciu îndeplinește un ceremonial. Când trece un domn mai important, ea încearcă să se facă una cu peretele. După ce a deșertat coșul de hârtii al domnului atașat militar, coboară în pivniță și aruncă gunoiul într-un container. Dar resturile de hârtii le adună într-o pungă pe care o ascunde într-un buzunar din interiorul fustei lungi. Seara, când își termină treaba, intră într-o biserică și se roagă. Punga o uita pe bancă. Un domn durduliu, chiar masiv, purtând o mustață marțială, ia punga și pleacă.

Acasă, pe o masă mare, folosindu-se de o lupă și de lipici, domnul masiv recompune bucățile de hârtie în mesaje coerente. Munca lui seamănă cu un joc de puzzle.

A doua zi dimineața, domnul cel masiv, îmbrăcat în uniformă de maior, le arată subalternilor rezultatele muncii sale din noaptea precedentă. Biroul lui nu e la fel de elegant ca acela a lui von Schwartzkoppen, dar ochii maiorului Henry strălucesc de mulțumire:

”Ei?”

Subalternii îl felicită călduros.

„De data asta ne-a căzut în capcană un animal mare, declară Henry. Iată un caz de trădare de patrie!”

Toată lumea este satisfăcută: ,Biroul statistic” sau, mai pe înțeles spus, Biroul de contrainformații, și-a justificat din nou utilitatea.

„Când nu ai un caz, trebuie să-l inventezi, însă când îl ai, trebuie să-l prezinți în toată grandoarea sa!” îi învață maiorul și mângâie cu duioșie hârtia pe care a reconstituit-o atât de bine.

Ceilalți încuviințează fericiți: prada capturată de Henry este și prada lor; din ea se vor înfrupta cu toții. Pe rând, mângâie și ei hârtia.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.