PROCESUL O dramă evreiască (18)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

18.

(1897, un an când parcă toată lumea scrie)

Evreii sunt „oamenii cărții”, se spune. Litera scrisă îmbracă pentru ei, de multe ori, rolul destinului. Din. nou, tot litera scrisă a mișcat din loc și cazul Dreyfus. (Simplul fapt că acest caz Dreyfus mai există este o minune, în alte situații similare, osânditul ar fi evadat, ar fi murit sau ar fi beneficiat de o amnistie ori de o grațiere. Sau ar fi fost uitat de mult. Nu și Dreyfus: din pricina cuvântului scris, Dreyfus este un nume ce se încăpățânează să rămână mereu prezent.

Mathieu, fratele credincios, are o singură teamă: aceea de a nu trebui să-și reproșeze că nu mai face nimic pentru fratele său. Așa că Mathieu inventează noi inițiative sau le repetă pe cele vechi. La un moment-dat, Mathieu se hotărăște să mai publice o ediție a broșurii lui Bernard-Lazare, la care mai adaugă și facsimilul adresei de însoțire tipărite, între timp, în Le Matin. Acum broșura se află de vânzare la toate chioșcurile. Astfel o descoperă și un agent de bursă care, ingenios, simte o sursă de venituri suplimentare din faptul că recunoaște scrisul de pe celebra „adresă de însoțire”. Așa că domnul Castro îi vinde familiei Dreyfus, la un preț deloc de neglijat, scrisori ale lui Esterhazy, conte și maior, comandant de batalion pensionat nu de mult din motive de boală. Toate acestea nu pot să ducă decât la o relație nouă între familiile Dreyfus și Hadamard, pe de o parte și Esterhazy, pe de alta, notează domnul Löbl in jurnalul său intim. Ce atitudine va trebui să ia el, domnul Löbl, pe viitor și cum se va aprecia relația Löbl-Esterhazy de către familiile Dreyfus-Hadamard? Domnul Löbl este cât se poate de îngrijorat. Se pare că a comis o gafa…

În schimb, în fața lui Mathieu și a lui Lucy se deschide cerul: acum adevăratul trădător a fost prins. Nu mai rămâne decât să fie adus în fața justiției, ceea ce, în mod logic, îl va elibera în mod automat pe Alfred de orice suspiciune. în mod logic…”! Iată, cuvântul scris l-a dus, în mod nemeritat, pe Alfred pe Insula Diavolului, tot cuvântul scris este cel ce-i va reda (întâmplător?) libertatea. Totuși, Lucy păstrează convingerea că nici aceasta nu este „dovada” din visul ei constant Măcar o dată dacă s-ar trezi cu o clipă mai târziu…)

Nu mai rămâne decât ca Mathieu să-l denunțe pe Esterhazy la ministrul de război. (De ce nu la cel al justiției?)

Și, ca totul să nu se mai poată mușamaliza, acuzația adusă de Mathieu Dreyfus este publicată în toate ziarele. Cuvântul scris se află peste tot!

Dar nu numai evreii folosesc cuvântul scris. Unii îl și inventează: Esterhazy și Henry nu mai prididesc cu scrisorile. „Femeia necunoscută” sau „Femeia voalată” fac dezvăluiri peste dezvăluiri. Și, fiindcă tocmai în acele zile, von Schwartzkoppen este rechemat și avansat la comanda unui regiment de gardă, Esterhazy se poate referi la fostul atașat militar german după plac. Nu are de ce se teme de vreo reacție. Și, mă rog, de ce să-i fie frică?

Subiectul este atât de gingaș încât diplomația îl tratează cu toată discreția. Când ambasadorul italian, Tornielli, asigură guvernul francez că referirile la Panizzardi (în corespondența cu von Schwartzkoppen) sunt pure născociri, intervenția diplomatului italian este socotită inoportună.

Interesant este că pentru toată lumea, inclusiv pentru Mathieu Dreyfus, dovezile lui Castro sunt primite ca niște noutăți minunate proaspăt căzute din cer și nu ca niște simple confirmări ale unor lucruri deja știute, fiică înainte de a se fi pronunțat sentința din 22 decembrie 1894, medicul personal al președintelui Felix Faure l-a acuzat pe acesta că e pe punctul de a patrona o crimă judiciară. Acest medic s-a bazat și pe revelațiile unui mediu celebru în epocă, o țărancă normandă ce i-a servit și profesorului Richet în ședințele-i faimoase de spiritism. Țăranca respectivă l-a declarat pe căpitanul Dreyfus nevinovat și i-a numit ca pe adevărații trădători pe maiorul Esterhazy și pe un oarecare căpitan Tocanne, fost coleg cu Dreyfus la Școala de război. (Căpitanul Tocanne a fost audiat în proces.) Mathieu a fost pus în legătură cu aceste informații, așa că numele lui Esterhazy n-ar trebui să-i fie complet nou nici în acest context.

Însă și pentru Esterhazy, perioada este foarte greu de apreciat: jucătorul din el se află într-un moment cât se poate de palpitant. Norii negri vin și pleacă. Oamenii zilei vin și pleacă și ei.

Este foarte ciudat, trebuie să recunoască Esterhazy, este foarte ciudat cum mărimile cu care, mai devreme sau mai târziu, a intrat întotdeauna în conflict, de data asta îl apără cu strășnicie. Pensionarea sa n-a fost decât un gest părintesc. Contele se simte ca un adolescent mai tot timpul muștruluit, însă, până la urmă, iertat din prea multă dragoste. Ca im adolescent percepând dreptatea ostentativă. Drept urmare, adolescentul se revoltă. Este revolta mereu conștientă a celui ce știe că nu trebuie să se teamă prea tare. Riscul este să fie; iarăși dojenit, în nici un caz sancționat prea aspru. Părinții rămân părinți…

„Femeia necunoscută” și „Femeia voalată” nu-și mai contenesc activitatea. Dezvăluirile lor și ale altor anonimi devin tot mai insistente. Și Picquart se satură de exilul său african și revine, de capul lui, în Franța. El știe cine este autorul scrisorilor, dar n-o poate dovedi. Totuși, intentează un proces împotriva anonimului ce l-a insultat.

Și alții încep să se apere: rudele lui Esterhazy de la Bordeaux simt că au toate șansele să piardă nu mai puțin de 35000 de franci din aranjamentele contelui. Cifra reprezintă valoarea sumei încredințate maiorului în combinațiile acestuia cu „baronul Rotschild”. Deocamdată fiul văduvei din Bordeaux, un tânăr nu din cale afară de deștept, se lasă cumpărat cu „încrederea” ce i-o arată unchiul nedreptățit. Chiar și soția contelui vine să-și îmbărbăteze consortul. însă prezența ei este, mai degrabă, sâcâitoare. O soție nu face decât să-ți limiteze libertatea de mișcare, după ce nu mai ești orb de îndrăgostit. Esterhazy nu mai este orb de îndrăgostit. Soția se întoarce în provincie, la castelul ei ipotecat.

Esterhazy se află la o vârstă când alții încep să-și caute un trai cât mai liniștit. Dar bărbatul între două vârste se simte mai departe un simplu adolescent apărat de un roi de rude sâcâitoare. Când i se pare că nu i se mai acordă destulă atenție de către domnii de la „Serviciul statistic”, începe să țipe: scrierile semnate cu pseudonim scapă de sub controlul „celor mari”. Atunci, aceștia îl caută iarăși și încearcă să-l liniștească: „Nu te speria, noi nu te-am uitat, avem grijă de tine!”

Nu-i minunat? Cei ce până nu de mult n-au făcut decât să-l dăscălească și să se bage în viața lui personală, acum îl mângâie pe creștet. Se pare că au înțeles, în sfârșit, că bunul lui renume este și bunul lor renume. încurajat de această revelație, adolescentul își permite noi teribilisme. Un du Paty și un Henry îl susțin. De ce să-i fie fiică?

Din când în când se aud țipetele sale. Altă dată țipetele dreyfusarzilor. Dar în cea mai mare parte a timpului nu se aud decât greierii acelor „cri-eri” care au invadat Parisul.

În vremea asta, Dreyfus, păzit și ziua și noaptea în văgăuna lui încinsă, habar n-are câte energii pune în mișcare ființa-i claustrată. De contele Marie-Charles Ferdinand Walsin-Esterhazy n-a auzit niciodată. Morala: când ceva sau cineva este predestinat să nască energie, în orice gaură de șarpe l-ai ascunde, nu-i poți împiedica influența.

Mai marii zilei, „părinții patriei” (și ai lui Esterhazy) nu stau nici ei cu mâinile încrucișate, împotriva lui Esterhazy se deschide o anchetă: scopul ei nu este de a-l înfunda, ci de a-l disculpa definitiv. Metoda este ideală pentru a scoate în evidență contrastele: un Esterhazy curat va străluci alături de un Dreyfus din nou murdar. Generalul Pellieux, șeful comisiei de anchetă, se dovedește încă o dată devotat trup și suflet intereselor naționale. Sfaturile și insinuările ministrului de război cad pe un teren fertil: bătrânul ofițer nu poate fi convins că un patriot adevărat este vreodată culpabil. Esterhazy simte cum pământul de sub el începe să se ridice, constituindu-se într-un început de soclu. în schimb, aceleași insinuări îl încredințează pe generalul Pellieux că Picquart s-a vândut evreilor. Pellieux își continuă conștiincios cercetările, dar convingerea îi este formată de mult: Esterhazy nevinovat, Picquart vinovat. Ancheta continuă deși este deja terminată. De altfel, se și acționează în consecință: în ancheta în legătură cu Esterhazy se face o percheziție la domiciliul lui… Picquart, se caută pete în biografia acestuia, se cercetează cine este teribila „femeie voalată”.

Și iată cum toată povestea se transformă, încetul cu încetul, în romanul epistolar anticipat de noi. Autori reali și inventați se străduiesc cu toții să intre în nemurire scriind. Corespondența nu se mai termină. De undeva, din neant, apare și o doamnă de Boulancy, o fostă iubită de a contelui. Relațiile dintre cele două personaje au degenerat până la ură. Războiul dintre ele este un război al orgoliilor.

Câteodată orgoliul se simte bine doar când este zgândărit. Este la fel ca o ciupercă pe piele ce te face mereu să te scarpini. Scărpinatul naște satisfacții. Sigur, asta înseamnă o iritare în plus și o nevoie în plus de a te scărpina. De asemenea descărcări se spune că au nevoie mai ales femeile. Nu-i adevărat, și bărbații le apreciază. Din corespondența dintre Madame de Boulancy și maior au rămas piese ce-l pun pe Esterhazy într-o lumină prea puțin patriotică: contele se plânge de armata franceză, de poporul francez. Nu se plânge, ci pur și simplu jignește în cel mai nerușinat hal onoarea națională. Deoarece ample extrase din scrisorile respective apar în Figaro, generalul Pellieux trebuie să ia o atitudine. Ca de obicei, Esterhazy neagă totul. Scrisorile sunt false, menite să-l murdărească în sentimentele sale cele mai curate. Pellieux oftează: „Da, Sindicatul evreiesc nu se dă în lături de la nimic!”. Nu, Esterhazy ăsta, fie el și un copil răsfățat, trebuie totuși reabilitat în ochii publicului. Generalul Pellieux predă rezultatele anchetei sale generalului Saussier. Acesta va judeca mai departe cazul. în parlament, primul ministru pune punctul pe i: „Nu mai există un caz Dreyfus. Esterhazy va compare în fața tribunalului. Armata n-are nimic de ascuns! Națiunea franceză este sănătoasă. Procesul o va dovedi.” Șeful guvernului este răsplătit cu aplauze.

Nici de toate astea, în singurătatea lui, Dreyfus n-are habar. El nu încearcă decât să-și facă o mâncare ceva mai comestibilă din veșnicele conserve și visează să ajungă în fața foștilor săi superiori, spre a le spune adevărul!

Între timp, Dreyfus A. își bate capul să-și amintească imaginea de pe tabloul din sufragerie. Nimic nu i se pare mai important.

Totuși, cel mai încurcat este domnul Löbl. Accentele antisemite din luările de poziție ale lui Esterhazy sunt evidente. Și scrisoarea lui Mathieu Dreyfus, cum că Esterhazy ar fi vinovat de delictul pentru care plătește Alfred Dreyfus îl zăpăcește cumplit. Domnul Löbl n-a pregetat să se laude peste tot cu „importanta relație Esterhazy”. S-a lăudat cu ea în cercurile evreiești. Chiar și bogatului bijutier Stein, vecinului lui de loc la sinagogă, i-a umplut capul cu filosemitismul contelui.

Domnul Löbl se grăbește să-l întâlnească pe Esterhazy și să-i ceară o explicație. Acesta îl primește la fel de cordial ca de obicei, ba acceptă și câteva pahare de coniac în cafenea. Domnul Löbl nu știe ce să creadă. Cel mai bine e să nu te grăbești să condamni un om. Fiecare dintre noi greșește, nu trebuie să crezi că altul greșește mai tare decât tine. însă la masa lor se așază un redactor de la Libre Parole. Tipul este un antisemit agresiv notoriu. Când contele face prezentările, domnul Löbl își mormăie numele, se scoală și pretextează un motiv urgent pentru a pleca Ceea ce nu-l împiedică să-și lanseze unul dintre saluturile lui cele mai lungi și cele mai elegante. încă înainte de a apuca să se îndepărteze, mai reușește să audă tiradele șovine, antisemite ale lui Esterhazy.

Domnul Löbl nu poate adormi. El obișnuiește să rămână în fotoliu până târziu: citește, fumează, ațipește. Câteodată, spre dimineața, se culcă în pat. încurcătura cu Esterhazy nu-i iese din cap. Atât de tare să se fi înșelat? Și ce să le spună oamenilor? Domnul Löbl se simte extrem de vinovat: el s-a crezut o clipă „mâna lui Dumnezeu”, omul „Sindicatului”. Credința folosită abuziv naște monștri: chiar dacă a fost mânat de cele mai bune intenții, a confundat îngerul cu diavolul. „Sindicatul” i-a mai dat o dată de înțeles că nu-l acceptă.

De fapt, nu i-a dat nimeni de înțeles nimic. Asta este ceea ce îl doare cel mai mult.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.