PROCESUL O dramă evreiască (25)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996

23.

(1898, a doua parte a anului. Totul se mișcă din nou)

La 29 august 1898 îi expiră, în sfârșit, concediul șefului Serviciului statistic.

Locotenent-colonelul Henry habar n-are cu câtă nerăbdare este așteptat de cele mai înalte sfere. Cu atât mai puțin, mergând cu elan să-și reia munca, și-ar putea imagina că doar peste câteva ceasuri va fi mort. Nici când găsește la birou convocarea pentru a doua zi la Ministerul de război nu sesizează nimic deosebit. se pare firesc să fie chemat de șefi, după ce lipsise o vreme, mai ales că vremurile sunt atât de grele și de nesigure, iar Serviciul statistic, în calitatea sa de ochi vigilent al națiunii, are atâtea de făcut.

„Da, vremurile sunt grele”, îi spune el la dejun soției, cea mai fidelă și valoroasă colaboratoare a sa. Afirmația aceasta o face nu fără plăcere: vremurile grele justifică măreția muncii lui. A misiunii sale majore față de națiune și față de istorie. înainte de a mai adăuga, își taie oul moale: „Stăm pe un butoi de pulbere! Europa nici nu bănuiește ce o așteaptă!” Și aceasta este o afirmație plăcută: ce s-ar face Europa fără vigilența locotenent-colonelului Henry, șeful Serviciului statistic francez? Nici soția nu-i poate fi decât mulțumită: bărbatul îi revine la serviciu cu o mare poftă de muncă. Toate se aranjează, trebuie doar să ai stil. Până și fotoliul de care se reazemă domnul colonel este protejat cu eleganță nu de o cârpă, ci de un antimokassar superb. Când te gândești ce drum au străbătut doamna Henry și soțul ei până să ajungă aici. în viață formele contează foarte mult.

(Tot repetând în fiecare zi că vremurile sunt atât de grele, ofițerul devine tot mai convins de cele pe care le spune. Este o îngrijorare plăcută, însă ea cere fermitate în conștiință și acțiuni împotriva unui dușman mereu pomenit. „Spionomania franceză” a sfârșitului de veac nouăsprezece, amplu comentată de cei ce vor urma, reprezintă o plapumă călduță, ce nu face cu nimic mai puțin agreabilă minunata atmosferă pariziană.)

Dar în cabinetul ministrului, bravul Henry nu se dovedește pe măsura rolului și nu reușește să producă minunea mult așteptată. Cavaignac îl acuză de fals, însă mai e dispus să primească o explicație rezonabilă, ceva atât de extraordinar încât să schimbe fundamental situația. Ministrul nu dorește decât fapte apte de a-l înfunda în mod cinstit pe Dreyfus și în nici un caz reabilitarea fostului ofițer evreu. Treaba asta e atât de subtilă încât generalii degeaba încearcă s-o priceapă. în așa ceva mai bine nu te bagi. Dar șeful Serviciului statistic nu cunoaște decât regulile folosite până atunci. Atât Boisdeffre, cât și Gonse, cei doi superiori la ordinele cărora lucrase, se delimitează fără nici un echivoc de el. Mincinosul mințit e atât de uluit încât nu găsește nici un leac pentru a se apăra. Henry este blocat cu totul. Esterhazy ar fi ripostat pe loc, ar fi țipat, s-ar fi lovit cu pumnul în piept, ar fi amenințat și ar fi agitat onoarea națională. Henry face greșeala să se amăgească și în ultima clipă că ar mai exista o solidaritate între cei aflați de aceeași parte a baricadei. Când Cavaignac îl arestează pe loc, bietul Henry nici măcar nu mai e în stare să sesizeze că ministrul îi cere generalului Rouget să întocmească un proces verbal în care să „nu se pomenească decât exact atât cât este necesar”. (Deci și „sfântul Cavaignac” eludează, minte prin eludare, falsifică prin eludare, își spune abia peste câteva ore Henry, atunci când se află deja într-o celulă din fortul Saint-Valerien.) Intre timp trec câteva ore mai bogate decât întreaga viață a locotenent-colonelului, câteva ore când i se surpă toate convingerile în camaraderie, toate speranțele în realitatea pe care și-a confecționat-o într-o carieră, într-o ascensiune atât de dificilă, atât de nedrept de dificilă. Henry nu se îndoiește nici o clipă că a procedat toată viața bine, ci doar se auto compătimește că el a trebuit să muncească din greu pentru a nu obține decât un sfert din ceea ce domnii generali primesc cadou în fiecare clipă. El, cel pornit de jos, îi urăște din suflet pe aristocrații aroganți gata să te trădeze cu prima ocazie – cum, iată, s-a și dovedit! —, după ce l-au lăsat să-i slujească ani lungi cu devotament și iscusință. în cabinetul lui Cavaignac, singura grijă a generalilor a fost să nu fie murdăriți cât de cât și ei, iar el, Henry, obișnuit să-i slujească fără crâcnire, n-a știut să se agațe de unul dintre înalții domni, de Boisdeffre sau de Gonse, spre a se menține astfel la suprafață sau spre a-i târî și pe ei după el. Așa ar fi fost drept!

În celulă, Henry nu poate să uite figura foștilor săi complici în clipele când l-au sacrificat, mai ales că scrisorile întocmite imediat ce a reușit să se dezmeticească, au rămas fără nici un răspuns. Fiecare clipă îi deslușește încă o greșeală și încă o greșeală făcută: dacă n-ar fi fost atât de disciplinat, n-ar fi ajuns niciodată acolo, la Saint-Valerien. Ar fi trebuit să le amintească acelor domni că el a fost acela cu care ei au scos de ani de zile castanele din foc. Ar fi trebuit să amintească de rolul fiecăruia dintre cei ce se aflau de față. Ar fi putut să-și susțină cu dovezi fiecare afirmație! Iar ei nici măcar nu se mai sinchisesc măcar să-l mintă frumos! Ei pur și simplu îl aruncă la coș ca pe o ciornă mototolită! (Singura întrebare pe care prizonierul Henry nu și-o pune nici o clipă este aceea care l-ar obliga să gândească la modul cum ar fi procedat el însuși în cazul că nenorocirea ar fi căzut nu pe el, ci pe unul dintre colaboratorii săi. Cum s-ar fi comportat? Imposibil de răspuns. Ar fi reacționat ca și generalul Gonse față de locotenent-colonelul Henry sau ar fi sărit în sprijinul nefericitului? Asta ar fi o altă piesă…)

În loc de aceasta, Henry este găsit mort în celula sa și imediat se lansează o mulțime de supoziții. Scrisoarea adresată soției sale nu pomenește nimic de o asemenea hotărâre decisivă iminentă. Nici adăugirile ulterioare. în afară de asta, Henry a fost dreptaci, iar briciul de bărbierit cu care și-ar fi tăiat gâtul a fost găsit în mâna stângă. Și, se mai poate specula, nici o altă variantă n-ar fi fost mai favorabilă generalilor decât sinuciderea țapului ispășitor. Ce s-a întâmplat cu adevărat cu

Henry nu se va ști, probabil, niciodată, dar moartea lui a fost interpretată în fel și chip:

• Picquart, preluat de organele justiției militare din mâinile magistraților civili, se va grăbi să le declare acestora că în cazul în care va fi găsit și el mort în celula sa, să știe toată lumea că el n-a avut nici o clipă intenția să se sinucidă;
• Libre Parole îl declară imediat pe Henry drept un martir al cauzei și reușește să adune, printr-o colectă, 131.000 franci pentru văduvă. (Surprinzător, însă, Libre Parole nu pornește campania așteptată împotriva unui eventual atentat săvârșit la fortul Mont-Valerien din inițiativa „sindicatului evreiesc” – a „Sindicatului”, cum e cunoscut de toată Este, totuși de analizat cum de au lăsat neutilizat un asemenea filon alteori atât de activii naționaliști.) Boulangiștii și-au găsit un nou martir și se mulțumesc să-l cânte pe măsură;
• Istoricii cazului nu s-au ocupat prea mult de acest amănunt, poate mânați fiind de aspectul moral al poveștii: Henry a comis un fals grosolan, a mai săvârșit și numeroase alte fapte necinstite, era, deci, etic să se sinucidă. Lupul sfâșiat de lupi este o soluție foarte rar folosită de către autorii onorabili;
• Generalii au tot interesul ca varianta cu sinuciderea să nu fie pusă sub semnul întrebării și, în sfârșit,
• Dreyfusarzii, copleșiți de întorsătura atât de favorabilă și de neașteptată a cazului, venită de unde se așteptau cel mai puțin, sunt prea preocupați de revizuirea procesului pentru a-și mai bate capul cu soarta unui „ticălos dat de gol”. (Doar Lucy este îngrijorată și nu îndrăznește, din superstiție, să-i spună nimănui că aceia ce l-au ucis pe Henry, ar putea, în aceste momente de euforie, să-i însceneze CEVA și lui Alfred.)

Domnul Löbl, cu cartea lui Herzl sub braț, este și el mai sceptic decât ar fi fost de așteptat: el a aflat de moartea lui Henry în stabilimentul doamnei René. Doar o disciplină de mult exersată îi poate face să-și respecte programul obișnuit, iar seara, când se plimbă prin oraș, descoperă o satisfacție evidentă în toate taberele. Doar fetele stabilimentului s-au arătat mai puțin entuziaste, presupunând ele că n-o să mai urmeze decât alte și alte lucruri urâte.

„Un Henry mort nu miroase mai bine decât un Henry viu, îl asigură avocatul Mayer pe domnul Löbl, în timp ce stau amândoi într-un bistrou la un pahar de Beaujolais.”

„Un Henry mort nu mai poate face porcăriile pe care le-a făcut un Henry viu, replică domnul Löbl.

„De asta n-aș fi atât de sigur!” vine răspunsul.

„Acest Mayer este un om foarte inteligent”, îi recunoaște a doua zi domnul Löbl mamei sale. Bătrâna aude tot mai greu și îi pare sincer rău că nu poate înțelege tot ce-i povestește fiul adorat. Din păcate, fiul nu se grăbește să se căsătorească și bătrâna doamnă suferă că un asemenea om nu se va perpetua. “În loc să se ocupe atât de mult de memoria bietului Gustave, păcătuiește mama în gând, mai bine s-ar gândi o dată și la el!”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.