PROCESUL O dramă evreiască (8)

 În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

 

În ultimele săptămâni, domnul Löbl a făcut o descoperire extraordinară: toți domnii importanți și foarte importanți atât de doritori să-i vorbească, erau încredințați că nu există nimic mai valoros în viață decât principiile. Oamenii nu sunt, conform acestei concepții, decât simbolurile acelor principii. Domnul Löbl, un domn ce nu prea are un scop în viață, poate pricepe treaba asta cu primordialitatea principiilor. Țelul lui e reabilitarea deplină a fratelui său. Când, peste abia câțiva ani, Gustave va muri în urma unei boli de rinichi, domnul Löbl se va strădui să-l reabiliteze post mortem. Văduva lui Gustave, încă foarte tânără, se va recăsători cu un angrosist de țesături, căruia îi va face doi copii, iar relațiile ei cu familia domnului Löbl vor deveni tot mai reci. Atunci, misiunea istorică a domnului Löbl îi va reveni în exclusivitate. Dar și până atunci, această misiune istorică nu-i va da răgaz și-l va duce tot mai des în tovărășia unor ofițeri.

Cazul Dreyfus revine pe buzele tuturor. Multă lume se îndoiește că acest Dreyfus există cu adevărat, ceea ce nu-i împiedică pe foarte mulți să-l urască din tot sufletul. Pe el și pe tot neamul lui de trădători. Domnii cu care se întâlnește domnul Löbl sunt foarte importanți: n-are cum să îi contrazică.

Minunea mare este alta: de obicei, o dată cu condamnarea, osânditul dispare de pe prima pagină a ziarelor și trece încet-încet în uitare. înconjurat de atâta ură, Dreyfus rămâne prezent chiar și din celula sa de pe Insula Diavolului.

Acolo, peste mări, este îngrozitor de cald. Paznicii par a fi surdo-muți. Dreyfus vorbește de unul singur, spre a nu-și uita vocea. Tot timpul se află între vis și realitate, într-un teritoriu al nimănui. Când se trezește, se trezește într-un alt vis.

Aproape în fiecare zi își aduce aminte de tabloul din sufrageria sa din Paris și de faptul că rama acelui tablou a fost prost echilibrată, astfel încât în fiecare dimineață, la dejun, se scula s-o îndrepte pe perete. Dar, în mod miraculos, a uitat ce reprezintă acel tablou. Mai nou, începe să-l și viseze, însă chiar și în somn lumina cade prost și el nu reușește să deslușească subiectul imaginii. Apoi, treaz, continuă să-și spargă creierii spre a-și aduce aminte. Dar nu poate.

În celula lui Dreyfus nu sunt nici măcar insecte. Dar, într-o zi, în timpul unei plimbări îngăduite într-un spațiu îngrădit, găsește o gânganie. O ia cu el și îi face un palat sub pat. S-ar juca, însă e stânjenit de veșnica privire a surdomutului. Acesta nu-i ia gângania, dar ar putea s-o facă oricând.

Când se simte cel mai trist, Dreyfus se reazemă de perete și închide ochii. Însă în clipele acelea intră instantaneu în coșmar. Când se trezește, fie că e rezemat de perete într-un alt coșmar, fie că se joacă, pe furiș, cu gângania lui – pe care mâine poate că or să i-o ia.

Înainte, pe vremuri, ar fi avut voie să se joace cu oricâte gângănii ar fi dorit. Acum e obligat s-o facă pe furiș. Dar cum s-o facă pe furiș? Surdomutul îl privește și-l vede oriunde s-ar afla. Surdomutul îl privește din orice loc: de după ușă, din spatele patului, din cutia de conserve, din coșmar.

Ca să nu uite să vorbească, din când în când, Dreyfus strigă: „Vive la France!” Surdo-mutul îl privește fără nici o participare.

 

 

Intermezzo

 

Domnul Löbl provine dintr-o familie avută. Dar, spre deosebire de rudele sale, domnul Löbl nu prea e interesat de bani. După ce a dat chix în încercarea de a găsi un „sistem sigur” pentru a câștiga la ruleta de la Nisa, a rămas cu o rană deschisă și niciodată complet vindecată. Domnul Löbl nu se mai poate întoarce la Nisa, însă, fără a mai juca vreodată, dă târcoale diferitelor cazinouri din cele mai selecte stațiuni balneare.

La Biarritz, unde merge în fiecare vară, obișnuiește să stea pe o bancă în parc și să asculte fanfara militară. Cu garoafa la butonieră și ținându-și „cartea de serviciu” în ziarul împăturit sub braț, admiră defilarea oaspeților stațiunii. Câteodată se nimerește să stea de vorbă cu câte o doamnă, de care se îndrăgostește instantaneu, fără, însă a avea curajul să-i facă avansuri… De una dintre acele doamne s-a amorezat ca un licean, dar n-a fost în stare să-i răspundă nici măcar la disponibilitatea ei evidentă de a-l accepta. Așa că, timp de un sezon întreg, domnul Löbl așteaptă cu sufletul la gură să se facă seara, s-o vadă venind pe alee și să se așeze singură sau cu o prietenă pe o bancă din apropierea celei pe care se odihnea el și – dacă e singură – s-o conducă seara cuminte la hotel, la zece pași în urma ei, fără să-i fi vorbit măcar o dată. Într-o zi, doamna are îndrăzneala să se așeze chiar pe banca Lui, dar el nu găsește curajul să-i vorbească. Apoi, tot anul așteaptă, cu nerăbdare, următorul sezon. Dar doamna nu mai vine.

În schimb, domnul Löbl e foarte curajos cu domnii. La Biarritz cunoaște mai multe persoane foarte importante, funcționari de bancă, funcționari de administrație, comercianți și chiar și ofițeri. Acolo îl întâlnește și pe un primar al unei mici localități din Ungaria, cu care va lega o corespondență de lungă durată. În fiecare seară stă ore în șir la câte un pahar cu acei domni foarte importanți și, chiar dacă nu le ține ritmul la băut, e în stare să rămână cu ei până spre dimineața, „legând relații excepționale”. Într-una dintre zile un ofițer fu arestat pentru o escrocherie făcută la cazinou, unde folosise niște hârtii fără acoperire și domnul Löbl fu și el anchetat, fiind declarat complice. În cadrul cercetării ieși la iveală vechiul său eșec de la Nisa și, deși nevinovat, domnul Löbl trebui să părăsească în grabă și nu în cele mai elegante condiții stațiunea. „La ce te poți aștepta de la un Iuda?” ar fi întrebat ofițerul vinovat și domnul Löbl nu-și poate explica modul cum de a reușit celălalt să-i descopere originea. Probabil în urma anchetei. Exprimarea ofițerului îl rănește profund. Nici măcar faptul că în trenul de întoarcere are parte de o tovărășie deosebit de agreabilă – doi bunici cu un băiețel, bunicii fiind socrii, iar nepotul fiul celebrului bancher Meyer („Bineînțeles, tot de-ai noștri”), nici măcar acel drum, care se termină prea repede, nu reușește să-l liniștească. Faptul că și bietul Gustave fusese învinuit pe degeaba trebuie reparat cu orice preț.

La Serviciul statistic, o mână pune înapoi, într-o ordine perfectă, tot ceea ce colonelul Sandherr a încercat să ascundă. Nimeni nu poate strica ordinea universală.

 

 

11.

(1895, primăvara, vara)

 

Familiile Dreyfus și Hadamard (din care provine Lucie, soția căpitanului degradat și deportat) sunt zi și noapte supravegheate de agenți ai serviciilor secrete. Colonelul Sandherr, fostul șef al Serviciului statistic, paralizase și în locul său, în pofida tuturor așteptărilor, nu fu numit Henry, ci un locotenent-colonel Picquart. Acesta, prevenit de superiori că în cazul Dreyfus, așa-numitul „Sindicat evreiesc” „ar putea să mai facă valuri”, trece la fapte.

Cazul Dreyfus, împotriva uzanțelor, nu intra în uitare. Familiile înrudite cu Mathieu Dreyfus și cu Lucie trăiesc un adevărat coșmar. Zilnic sunt în situația de a observa cum alți și alți funcționari îi urmăresc în cele mai diferite locuri, cum agenții pierd vremea pe lângă garduri sau se instalează în casele vecine. Pare tot mai probabil că până și unii dintre servitori să fi fost racolați.

Prin „spionii” montați la mai multe ferestre, niște oglinzi cu ajutorul cărora puteai supraveghea strada stând comod în fotoliul preferat și fără a fi la rândul tău văzut, locatarii imobilului din Avenue de Trocadero (dar și toate rudele lor) observă îngroziți împrejurimile locuinței. Statul cu privirile ațintite pe acei „spioni” devine un tic.

„Păi, spune grădinarul familiei Hadamard soției sale, eu nici măcar n-am apucat să-l cunosc pe Dreyfus trădătorul. Când m-au angajat, soțul doamnei Lucie fusese deja arestat. Ce să știu eu în legătură cu el?”

Nici alții, nici măcar cei ce au pus la cale angajarea acelui grădinar nu-l cunoscuseră personal pe Dreyfus. Dacă l-ar fi întâlnit pe stradă, n-ar fi știut cine e.

Nici domnul Löbl nu l-a cunoscut pe Dreyfus. El își face veacul pe o terasă de pe Boulevard Hausmann și stă de vorbă cu un ofițer cu care se cunoscuse nu de mult și căruia îi plătește cu nonșalanță în fiecare după-masă coniacele consumate. Ofițerul acesta este un om cult: fiind în civil, poartă cu el o carte de Gobineau și un volum gros de Houston Stewart Chamberlain.

„De aici mă duc în vizită la o doamnă, se scuză el. Cred că e un cadou potrivit.

„Desigur”, aprobă domnul Löbl, având grijă ca Paris de Max Nordau să nu se vadă din ziarul pe care-l plimbă în ziua aceea cu iei.

Căpitanul Dreyfus, adică fostul căpitan Dreyfus, nu este decât vârful vizibil al icebergului. Justiția este oarbă și alege la întâmplare.” După Chamberlain și Gobineau, fraza cade cu totul neașteptat.

„Și dumneavoastră credeți că e nevinovat?” se bucură domnul Löbl.

„Vinovat? Ce este aceea vinovat sau nevinovat? «Sindicatul evreiesc» vinde informații importante dușmanilor. Acum, întrebarea este: cât de semnificativ este acel Dreyfus în tot acest trafic criminal?”

Tot potrivindu-și țigara de foi în prelungitorul din carton și pană de gâscă, în care mai pune și vată în loc de filtru, domnul Löbl, zâmbind pe sub mustăți, întreabă:

„Și cui vând evreii informațiile?”

„Cine? Cum «cui»? Fraților lor, nemților. Dreyfus provine din Alsacia, nu?”

„Și?” Domnul Löbl e sincer incapabil să urmărească raționamentul celuilalt.

„Păi, dacă Dreyfus era din Alsacia…”

„«Era»? Dar ce? A murit?”

„Pe Insula Diavolului e ca și mort. Mai rău! Da. Ăăă… Și toți evreii din Alsacia sunt nemți. Să vă spun ceva – ca între noi – : până și cei mai mulți francezi din Alsacia sunt nemți. Ăștia n-ar avea voie să fie primiți în armată!”

„Dacă Dreyfus tot e mort pe Insula Diavolului…”

„Păi, tocmai asta am încercat să vă explic: justiția e oarbă și alege la întâmplare. Ăla e trimis la dracu, iar ceilalți stau aici și fac bani.”

Un alt ofițer, un maior care obișnuiește și el să se lase tratat cu câte un coniac de către domnul Löbl, se așază la masa lor. Un conte este o figură deosebit de importantă, poate cea mai strălucitoare, pe lista domnului Löbl și acesta își jură să nu piardă o asemenea relație în demersul său de a-l reabilita post-mortem pe bietul Gustave, dispărut atât de tânăr.

„Eu nu am nimic cu evreii, spune contele Esterhazy, care — spre deosebire de celălalt ofițer este îmbrăcat în uniformă și își poartă toate decorațiile, ca la paradă. Odată, chiar î-am luat apărarea nemijlocit unuia dintre ei.”

„Aici nu-i vorba despre simpatii personale, răspunde ofițerul în civil, aici este vorba despre interesul naționali”

Pentru domnul Löbl discuția este cât se poate de interesantă. Tot muncindu-se cu prelungitorul țigării de foi, regretă că nu-și poate nota cuvânt cu cuvânt convorbirea.

„Domnule colonel – celălalt este locotenent colonel -, domnule colonel, eu, întâmplător, nu pot fi acuzat de lipsă de atitudine în această privință, chiar dacă, ascuns după un pseudonim, lumea nu știe că eu sunt autorul articolelor din Libre Parole  care au născut cea mai mare admirație în rândurile cititorilor. Nu mă simt lipsit de modestie, întrucât tot nu am de gând să dezvălui acel pseudonim și, deci, rămân un anonim acuzabil de orice.

Domnul Löbl oftează în sinea Lui: „Iată cine scrie împotriva noastră: omul care, până Ia urmă, nici măcar nu ne urăște!”