Războaie de câştigat cu praştia

Deseori, în procesele pornite pentru sancţionarea şi neutralizarea abuzului de putere economică a băncilor, am fost nevoit să mă lupt cu un “argument” al apărătorilor acestora care, în esenţă, sună cam aşa: în societatea de azi eşti liber să semnezi sau nu un contract ori să primeşti o ofertă “de nerefuzat”, iar dacă ai semnat, dacă ai acceptat oferta, ţi-ai asumat o datorie şi, în mod necesar, şi riscul de neplată, aşa că, indiferent dacă acel angajament era sau nu consecinţa ori instrumentul unui abuz, trebuie să plăteşti. Economiştii neo-liberali şi mass-media care îi promovează laudă această “libertate”, având încredere că e una asumată conştient şi responsabilă, una care exclude hazardul moral.

Dar cât de libere şi raţionale sunt alegerile pe care le facem? Cât de atent sunt procesate mental, pentru a putea fi considerate responsabile şi ne-hazardate? În secolul internetului, al vitezelor de tranzacţionare de calculate în nanosecunde, mai acţionează eficient legea cererii şi ofertei?

Cât de conştienţi sunt oamenii atunci când se împrumută pe 5 ani pentru un frigider (sau pe 30 de ani pentru o garsonieră) de amplitudinea datoriilor şi de profunzimea riscurilor pe care şi le asumă îndatorându-se?

Pentru a înţelege că astfel de opţiuni sau alegeri sunt rareori conştiente, am luat exemplul unui cumpărător de chipsuri din supermarket. De altfel, ne putem imagina fiecare dintre noi în această ipostază: în faţa ta, la nivelul ochilor, pe raft, sunt 4 tipuri de chipsuri, dintre care cel puţin unul este în cantităţi mai mici decât celelalte. Ţi-e foame, în atmosferă miroase subtil a pui fript, în surdină rulează o muzică plăcută, entuziasmantă, iar WhatsApp-ul, Messenger-ul, SMS-ul, Instagram-ul şi private-message-ul de pe Facebook vibrează unul după altul, în timp ce tastezi un răspuns pe mail şi dialoghezi aprins cu nevasta pe tema concediului în nordul Moldovei care ar trebui, de fapt, să fie înlocuit cu un concediu în Apuseni, la Viscri sau la Lacul Bucura, în Haţeg. Ai la dispoziţie în jur de un minut pentru a decide ce chips să cumperi; presiunea e şi mai mare când nevasta este anti-junk-food. Prima – şi unica – reacţie în faţa raftului cu chipsuri este de a “alege” chipsul care este în cantitate mai mică şi la nivelul privirii. Rar sau deloc te uiţi la etichetă. Evident, nu faci efortul de a privi pe raftul de sus sau pe cel de jos, unde ar putea fi mai mult de patru sortimente de chipsuri. În orice caz, dacă ai mai avea un minut pentru “procesarea” informaţiei, nu ai putea decât să încerci să te bazezi pe ceea ce scrie pe etichetă – nu poţi şti ce e în frumosul ambalaj, ci doar câteva chestiuni foarte sumare referitoare la E-urile, organismele modificate genetic, glutenul, glucidele, sarea şi plastifianţii în legătură cu care producătorul/distribuitorul au fost de acord să te micro-informeze (cu o traducere într-o limbă română stricată). Dacă chipsurile sunt expirate sau alterate afli acasă, când încerci să te “bucuri” de facilităţile societăţii de consum.

Reţineţi: e vorba de o “alegere” făcută în cca 1 minut.

Exact la fel se întâmplă atunci când cumperi un “produs financiar” de la bancă. Aceleaşi elemente de determinare subtilă a opţiunii tale “libere” se regăsesc şi în supermarketul bancar – o paletă “bogată” de doar 2-3 tipuri de credit, dintre care numai unul ţi se potriveşte, doamna notar care se află în sediul băncii doar 2 ore în acea zi, costumele perfect călcate ale lucrătorilor de la bancă, aerul condiţionat, cozile studiate, de câteva persoane la ghişeu şi muzica bună, entuziasmantă, pusă în surdină, toate aceste mici detalii pe care nu le observi sunt acolo pentru a te convinge. Dacă acele “produse bancare” conţin sau nu agenţi patogeni de genul clauzelor abuzive ori sunt alterate cu riscuri valutare ascunse – asta afli tot acasă, dar după vreo 6 luni de miere (perioada de graţie) în relaţia cu banca. Şi tot câteva minute ai la dispoziţie pentru a cumpăra chipsul bancar.

Există, însă, şi alte motivaţii ale acestei lipse de opţiune, motivaţii ce ating resorturi mult mai profunde decât micro-sugestiile subliminale.

John Stuart Mill a fost ultimul om care ştia totul despre tot ce putea fi cunoscut pe lume. A murit în 1873. Odată cu el a murit şi ideea iluministă de cunoaştere enciclopedică. Conform lui Robert B. Cialdini, ideea că cineva ar putea cunoaşte tot ceea ce poate fi cunoscut în prezent este ridicolă[1].

Eu mă întreb uneori ce şi câte se întâmplă pe internet într-o singură secundă. Dar este evident că nu mi-ar ajunge o viaţă ca să procesez toată această informaţie concentrată într-o singură secundă.

Faţă de acest enorm şi diform volum de informaţie, ne găsim, în mod paradoxal pentru concepţia noastră despre noi, necorespunzător “echipaţi” mental. Suntem cu mult mai informaţi şi mai deştepţi (la propriu) decât stră-stră-bunicii noştri, dar complet nepregătiţi pentru monstruosul volum de informaţie acumulat în ultimii 25 de ani. “După milioane de ani de acumulare lentă, cunoaşterea umană a devenit un uriaş bulgăre de zăpadă care, în ultimii o sută de ani, a devenit monstruos; secolul nostru, denumit şi Era informaticii, nu a fost niciodată Era Cunoaşterii – informaţia nu este neapărat cunoaştere, căci ea trebuie, mai întâi, procesată, accesată, absorbită, înţeleasă, integrată, reţinută ca să poată fi cunoaştere” (Cialdini, p.353). Nu mai e timp pentru a procesa toate informaţiile cu care suntem bombardaţi la intervale de micro-secundă. Acelaşi Cialdini face o afirmaţie şocantă în legătură cu aşa-zisul nostru liber arbitru: sofisticatul apărat mental care ne-a singularizat ca specie, ne-a permis să creăm un mediu atât de complex, într-un un ritm atât de alert şi atât de încărcat de informaţie, încât suntem nevoiţi să abordăm acest mediu în aceeaşi manieră în care o fac de milioane de ani animalele pe care le-am depăşit de mult pe scara evoluţiei – mecanic, instinctual, centrat pe informaţia cea mai pregnantă, cea mai la îndemână. Am devenit mult prea uşor de manipulat. Culmea este că noi ne-am creat singuri această deficienţă, prin construcţia ne-înţeleaptă a acestei lumi radical complexe, ca un ucenic vrăjitor care nu mai este capabil să controleze rezultatul acţiunii sale. Oricum, atunci când suntem grăbiţi, stresaţi, obosiţi, nesiguri, indiferenţi, neatenţi, avem tendinţa de a evita să procesăm “bagajul” de informaţii ce ne stau la dispoziţie sau să ne concentrăm pe măcar unele dintre elementele componente concrete ale acestui “bagaj”. Ne angajăm din ce în ce mai puţin în analiza temeinică a situaţiei date, ratăm imaginea de fundal în favoarea unicului element scos în evidenţă de “artist”, intrăm într-o adevărată “paralizie analitică” atunci când suntem în curent (stream), ne agăţăm de repere, aruncăm ancore, folosim diverse GPS-uri şi, pentru siguranţă, apelăm la un singur aspect al realităţii, acela care, de regulă, este şi cel mai vizibil şi care ne asigură o ieşire pe-repede-înainte. E ca şi când, după un scurt zbor exploratoriu la mică înălţime, am fi revenit pe pilot automat. Aceste repere, ancore şi setări pe-repede-înainte sunt aşa-numitele scurtături mentale şi emoţionale. Ca o necesară economie de mijloace ne “bazăm”, în mod în semi-inconştient, pe o singură informaţie, aceea care ne transpare ca fiind cea mai la îndemână în acel moment. Este şi comoditate, este şi eficienţă în acest comportament, dar, în plus, scurtătura mentală şi emoţională e şi un mijloc bun de a face faţă tumultului cotidian. Dacă acest tip de atitudine sau apatie foloseşte aspecte care s-au dovedit de încredere pentru simplificare, scurtătura mentală fiind, de regulă, eficientă, atunci nu este nimic esenţial în neregulă sau greşit cu aceste scurtături mentale. Marea problemă este aceea că scurtăturile mentale pot fi deturnate şi utilizate fie în defavoarea noastră şi a celor din jur, fie în profitul ilegitim al celor care le manipulează în acest scop. Oricât ni s-ar părea de jenant, astfel de scurtături pot fi (şi sunt) utilizate pentru a ne controla ca şi când am fi o turmă sau un banc de peşti. Grave sunt situaţiile în care oamenii sunt manipulaţi prin trimiterea de semnale false (“luaţi împrumut acum, că la anul s-ar putea scumpi”; “ieşiţi acum din UE, pentru că la anul veţi fi sufocaţi de imigranţii români”; “daţi acum 150 de miliarde de euro pentru salvarea băncilor, că la anul s-ar putea să vă coste triplu şi, în plus, s-ar putea să nu mai aveţi Uniune Europeană” etc.). Cele mai grave sunt, însă, acele situaţii în care scurtăturile mentale ne fac să nu reacţionăm când cineva are în mod evident nevoie de ajutor, când, din spirit de imitaţie sau de conformare publică ori din supunere faţă de autorităţi, minţi tulburate sau confuze fac rău unui mare număr de semeni şi când personaje malefice ajung să ne controleze de la panoul său de comandă prin lansarea de arme silenţioase în războaiele tăcute contra libertăţii.

În faţa unor giganţi economici şi într-o lume în care totul pare a fi de vânzare, s-ar spune că lupta pentru supravieţuire a bancului de peşti e pierdută din start. Dar sunt şi războaie pe care le poţi câştiga cu praştia, aşa cum s-a întâmplat în cazul Legii dării în plată[2].

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.