Războiul hibrid este început! Doctrina Gherasimov aplicată României: de la haos instituțional la blackout

Doctrina Gherasimov și vulnerabilitatea statelor fără încredere publică

În literatura de specialitate privind războiul hibrid, unul dintre cele mai discutate concepte este cel asociat generalului rus Valeri Gherasimov. Deși există dezbateri privind interpretarea exactă a așa-numitei „Doctrine Gherasimov”, un element apare constant în analiza modului în care Federația Rusă își proiectează puterea: vulnerabilitatea unei țări nu este determinată exclusiv de capacitatea sa militară, ci, în primul rând, de coeziunea internă și de încrederea cetățenilor în propriile instituții.

Un stat în care populația își pierde încrederea în guvern, în justiție, în mass-media sau în sistemul electoral devine mult mai ușor de influențat din exterior. În asemenea condiții, adversarul nu mai este obligat să recurgă la invazii militare clasice. Este suficient să amplifice conflictele sociale existente, să exploateze nemulțumirile economice, să stimuleze polarizarea politică și să transforme neîncrederea într-o armă strategică. Practic, societatea începe să se erodeze din interior, iar costurile unei agresiuni externe scad dramatic.

În ultimul deceniu, această abordare a fost completată de un arsenal complex de instrumente hibride. Campaniile de dezinformare desfășurate pe rețelele sociale sunt sincronizate cu atacuri cibernetice asupra infrastructurilor critice, operațiuni de sabotaj, presiuni economice, utilizarea migrației ca instrument politic, manipularea piețelor energetice și finanțarea unor actori politici sau organizații care pot accentua diviziunile interne. La acestea se adaugă utilizarea dronelor pentru misiuni de recunoaștere sau sabotaj, acțiunile clandestine ale serviciilor de informații și exploatarea dependențelor economice și tehnologice.

Ultima lună a demonstrat că războiul hibrid nu mai reprezintă un concept teoretic, ci o realitate operațională. Europa și statele membre NATO s-au confruntat cu o intensificare a incidentelor: drone neidentificate au survolat obiective sensibile, atacurile cibernetice împotriva instituțiilor publice și companiilor strategice s-au multiplicat, au fost raportate tentative de sabotaj asupra infrastructurilor energetice și de transport, iar campaniile de dezinformare au însoțit aproape fiecare eveniment politic sau militar important. Fiecare dintre aceste acțiuni, privită separat, poate părea minoră. Însă, analizate împreună, ele conturează exact logica războiului hibrid: menținerea unei presiuni permanente asupra societății, consumarea resurselor statului și cultivarea percepției că autoritățile nu mai pot garanta securitatea cetățenilor.

Obiectivul final nu este neapărat distrugerea fizică a infrastructurii sau obținerea unei victorii militare rapide, ci afectarea procesului decizional al statului și diminuarea încrederii populației. Atunci când cetățenii ajung să creadă că instituțiile sunt incompetente, corupte sau incapabile să îi protejeze, adversarul a obținut deja una dintre cele mai importante victorii strategice, fără a declara oficial război și fără a traversa frontiera cu armate convenționale.

Industria energetică – vulnerabilitatea perfectă pentru războiul hibrid

Dacă acceptăm că războiul hibrid urmărește exploatarea vulnerabilităților unui stat înainte de utilizarea forței militare clasice, atunci industria energetică românească reprezintă una dintre cele mai importante ținte. Nu doar pentru că energia este infrastructură critică, ci pentru că aceasta influențează economia, nivelul de trai, stabilitatea socială și, în final, încrederea populației în instituțiile statului.

În ultimii ani s-a acumulat un număr impresionant de vulnerabilități. Reactoarele de la Cernavodă au fost indisponibile simultan în perioade critice, Hidroelectrica produce semnificativ mai puțin din cauza secetei și a numeroaselor grupuri aflate în reabilitare sau oprite, inclusiv la Porțile de Fier I și Vidraru, centralele pe cărbune sunt afectate de lipsa investițiilor și de presiunea costurilor certificatelor de CO2, iar sistemele de termoficare și centralele de cogenerare funcționează adesea la limita siguranței tehnice. În paralel, proiecte hidroenergetice începute în urmă cu zeci de ani rămân blocate, iar investițiile în noi capacități avansează într-un ritm insuficient pentru a compensa retragerile din exploatare. Rezultatul este un sistem energetic din ce în ce mai puțin flexibil și mai puțin rezilient.

Cine scoate România din priză? … O întrebare tot mai actuală …

Recitind articolul meu din 24 mai 2026, unde întrebam „Cine scoate România din priză?”, constatăm că, după mai bine de două luni, aproape nimic nu s-a schimbat. Dimpotrivă, situația s-a deteriorat. Astăzi putem identifica peste 2.500 MW de capacități indisponibile în Sistemul Energetic Național, fie din cauza lucrărilor de mentenanță, fie din cauza unor defecțiuni sau întârzieri ale investițiilor.

În același timp, realitatea tehnică a sistemului este îngrijorătoare. România nu poate importa fizic mai mult de aproximativ 3.300 MW, iar în zilele caniculare, când producția eoliană este redusă și hidrocentralele sunt afectate de debitele scăzute, producția internă poate coborî la aproximativ 4.500 MW în anumite intervale orare. În schimb, consumul din orele de seară depășește frecvent 8.000 MW, ceea ce transformă importurile într-o condiție esențială pentru menținerea echilibrului sistemului.

Problema este că importurile nu reprezintă o garanție. Bulgaria, Serbia și Ungaria se confruntă cu aceleași efecte ale secetei și ale temperaturilor extreme, ceea ce limitează disponibilitatea energiei în întreaga regiune. Mai mult, dacă centrala nucleară de la Kozlodui ar întâmpina probleme similare celor înregistrate recent la Cernavodă, presiunea asupra întregului sistem electroenergetic din Europa de Sud-Est ar crește exponențial.

Peste această vulnerabilitate tehnică se suprapune una informațională și cibernetică. În ultimele luni au fost compromise sau atacate mai multe instituții publice din România, inclusiv unele care gestionează informații strategice. Atacul asupra ANPCI ridică întrebări serioase privind accesul unor actori ostili la date referitoare la infrastructurile critice ale României, inclusiv amplasamente și informații cadastrale privind rețelele energetice. La fel de preocupător este și compromiterea Registrului Comerțului, instituție din ale cărei baze de date pot fi obținute informații despre structura și funcționarea companiilor care administrează infrastructura energetică națională.

În paralel, în numeroase state europene au fost raportate atacuri cibernetice asupra operatorilor din domeniul energiei. În acest context, întrebarea firească este dacă România este suficient pregătită pentru un scenariu similar sau dacă incidentele produse până acum reprezintă doar etape de recunoaștere și colectare de informații. În logica războiului hibrid, faza de documentare este la fel de importantă ca atacul propriu-zis.

Scenariile posibile sunt multiple și nu mai pot fi tratate drept simple exerciții teoretice. Un atac cu drone asupra unui stâlp al unei linii electrice de 400 kV care traversează Dunărea, sabotarea unui nod strategic al Transelectrica sau al Transgaz ori compromiterea sistemelor SCADA ale unui producător important de energie pot genera efecte în lanț asupra întregului Sistem Energetic Național. Experiența războiului din Ucraina demonstrează că infrastructura energetică a devenit una dintre principalele ținte ale conflictelor moderne, iar Republica Moldova a resimțit direct (acum câteva luni) consecințele după avarierea infrastructurii de transport din Ucraina.

Nu trebuie ignorată nici vulnerabilitatea noilor capacități de producție. Mii de megawați instalați în parcuri eoliene și fotovoltaice sunt controlați prin sisteme informatice complexe, multe bazate pe echipamente și software produse în afara Uniunii Europene, mai precis in China. Orice breșă de securitate poate transforma un producător aparent nesemnificativ într-un factor declanșator al unui dezechilibru major. Blackout-ul din Peninsula Iberică a demonstrat că o perturbare locală se poate propaga rapid într-un sistem electroenergetic puternic interconectat.

Întrebarea care trebuie pusă astăzi nu este dacă România poate deveni ținta unui atac hibrid asupra infrastructurii energetice, ci când se va întâmpla și dacă statul român dispune de capacitatea tehnică, instituțională și operațională de a preveni un asemenea scenariu și, mai ales, de a restabili rapid funcționarea Sistemului Energetic Național. În condițiile actuale, este legitim să existe îndoieli că o recuperare s-ar putea realiza în intervalul în care Spania și Portugalia au reușit să își refacă sistemele după blackout-ul din 2025.

Războiul hibrid începe atunci când statul își pierde cetățenii

Însă cea mai gravă vulnerabilitate a României nu este una tehnică, ci una instituțională. Niciun atac cibernetic și nicio dronă nu pot produce efecte devastatoare într-un stat ai cărui cetățeni au încredere în instituțiile publice, în liderii politici și în capacitatea autorităților de a gestiona o criză. În schimb, atunci când încrederea dispare, orice incident – indiferent cât de mic – poate declanșa panică, speculații și reacții în lanț.

Astăzi, România traversează una dintre cele mai dificile perioade din perspectiva încrederii publice. Încrederea în Guvern, Parlament, partidele politice și multe dintre instituțiile statului se află la niveluri reduse, iar spațiul public este dominat de polarizare, conflicte și radicalizare. În paralel, rețelele sociale și o parte a ecosistemului media promovează personaje prezentate drept „salvatori providențiali”, alimentând ideea că instituțiile democratice nu mai pot rezolva problemele țării și că singura soluție ar fi apariția unui lider providențial. Exact acest tip de narativ este exploatat în cadrul operațiunilor moderne de influență.

În acest climat, preocuparea pentru viitor și pentru reziliența statului pare să fi trecut în plan secund. Tocmai într-o perioadă în care Europa se confruntă cu o intensificare fără precedent a atacurilor hibride, România continuă să reacționeze punctual, fără o viziune strategică pe termen lung.

De ani de zile lipsește un mecanism permanent care să analizeze evoluțiile geopolitice și să adapteze politicile energetice la noile realități. România nu dispune de o strategie energetică flexibilă, actualizată continuu în funcție de schimbările mediului internațional. Managementul corporativ al companiilor strategice rămâne excesiv influențat politic, responsabilitatea pentru eșecuri nu este asumată, iar proiectele de investiții sunt întârziate ani la rând. Toate aceste slăbiciuni nu reprezintă doar probleme administrative, ci vulnerabilități de securitate națională.

Un adversar nu trebuie să provoace o criză energetică dacă aceasta există deja în stare latentă. Este suficient să amplifice disfuncționalitățile existente prin atacuri cibernetice, sabotaj, operațiuni de dezinformare, manipularea piețelor sau acțiuni îndreptate împotriva infrastructurilor critice. Costurile unei asemenea operațiuni sunt incomparabil mai mici decât cele ale unui conflict militar convențional, iar efectele politice și economice pot fi chiar mai importante.

Aceasta este, poate, cea mai importantă lecție a războiului hibrid. Adversarul nu creează întotdeauna vulnerabilitățile, de cele mai multe ori le găsește deja existente și le exploatează cu răbdare și metodă. Un sistem energetic cu mii de megawați indisponibili, investiții întârziate și decizii strategice amânate reprezintă o țintă mult mai ușor de destabilizat decât unul modern și rezilient. Dar adevărata vulnerabilitate rămâne pierderea încrederii cetățenilor în propriul stat.

De aceea, apărarea României nu începe doar cu avioane, tancuri, rachete, drone sau sisteme antiaeriene. Ea începe cu instituții credibile, cu decidenți competenți, cu strategii adaptate realităților geopolitice și cu o industrie energetică tratată ca infrastructură critică, nu ca teren pentru dispute politice și ”teren de joacă” al grupurilor infracționale organizate. Atunci când statul funcționează, războiul hibrid își pierde cea mai importantă armă: capacitatea de a transforma slăbiciunile interne în victorii pentru adversar.

Cea mai eficientă armă împotriva războiului hibrid nu este doar armata, ci organizarea unui stat funcțional, competent și în care cetățenii au încredere!