Relația mea cu Emil Constantinescu

 După cotitura istorică din 1989, asemeni altora, trăiam convingerea că se fac prea încet reformele posibile și, în pofida mediului oportunist, m-am angajat explicit, ca profesor, decan, prorector, pentru schimbare politică.

În  martie 1993, Senatul universitar mi-a încredințat funcția de rector al Universității „Babeș-Bolyai”, iar ministerul de resort a confirmat actul de alegere. Pe acest fundal, am intrat în relație constantă cu Emil Constantinescu, pe atunci rector al Universității din București, pe care îl privisem cu simpatie, drept candidatul Convenției Democrate.

Am cooperat susținut cu rectorul Universității „Alexandru Ioan Cuza” și cu rectorul Universității de Vest, cu care împărtășeam aceeași orientare generală. Toți patru, în frunte cu președintele Conferinței naționale a rectorilor, care era Emil Constantinescu, eram hotărâți să facem ceea ce ne stătea în putere pentru a schimba legislația și administrația din țară. A fost unul dintre puținele momente din istoria României când rectorii principalelor universități și-au asumat răspunderile civice și și-au pus pecetea pe transformări mai adânci, general benefice, din societate. Democratizarea instituțiilor publice, autonomia vieții academice, racordarea la sistemul internațional, stoparea privatizării mercantile a învățământului superior, integrarea europeană erau atunci devizele.

Momentul nu s-a mai repetat, obiectivele multor rectori devenind, după scurta atașare la reforma din 1997-2000,  tot mai sărace în idei, pe măsura trecerii anilor. Ele s-au redus, de fapt, în anii recenți, la trivialele „dați-ne bani!”, „lăsați-ne să decidem!”, „desființați-i pe alții!” sau „să fie ore la disciplina noastră în programul școlar!”, încât, azi, conferința rectorilor se târăște acefală în urma evenimentelor.

La începutul anilor nouăzeci, România evolua spre adoptarea de legi organice. Controversa politică era dură, dar Conferința rectorilor de atunci a participat cu propuneri și argumente la schimbările ce aveau loc, în optica nevoii de accelerare a reformelor. În viața publică a României își făcuse deja loc vulgara înțelegere a pluralismului ca fatală dependență a adevărului și dreptății de interese de grup („da, este cum spui, dar, știi, interesul grupului meu este altul!”). Și Emil Constantinescu și cei care eram asociați în întreprinderea schimbării eram conștienți că pluralismul este mult mai mult decât descoperirea intereselor proprii diverse; înainte de orice, este șansa de a schimba vederi diferite și de a ajunge astfel la soluții mai bune în interes public.

De aceea, abordarea noastră a fost echitabilă. În definitiv – ceea ce în viața publică de astăzi pare din altă lume –  nu ai cum să nu recunoști că și concurentul politic poate avea dreptate. Luptam, desigur, pentru cauza noastră, dar aceasta nu însemna să ignorăm fapte, valori ale civilității și drepturile, inclusiv ale rivalilor. Emil Constantinescu s-a distins prin această ținută atunci și mai târziu, chiar dacă în față erau uneori persoane mai curând agresive decât argumentative și mai degrabă egoiste decât sensibile la interesul public. Iar convingerea de astăzi a multor „universitari” că s-ar fi trecut în „epoca post-adevărului”, era pentru noi de neconceput. Cum este și azi pentru oamenii cu capul  rămas pe umeri!

Convenția Democrată Română pătrundea greu în mediile universitare, controlate atunci de o propagandă ostilă schimbărilor adânci, care avea impact printre intelectuali deranjați de pluralism și competiții. Iar la Cluj-Napoca situația era încă și mai complicată, datorită emergenței curentului din jurul primarului Funar. Pe lângă intervenții frecvente în presă, ca rector am aprobat dezbaterea urgențelor țării cu liderii Convenției în Auditorium Maximum al Universității, o întâlnire cu lideri istorici ai țărăniștilor în Aula Magna, cu discursurile angajante de rigoare. Ele mi-au atras atenționarea din partea ministerului, în numele  vetustului clișeu al „apolitismului”,  care a deposedat de multe energii reformele din țară, dar am trecut peste aceasta.

Mi-am dat seama în acele împrejurări de diferența ce se crea în CDR între abordarea unor persoane cu formație mai curând poetică, care credeau că este ora răfuielilor și ținteau la împiedicarea rivalilor la a-și exercita drepturile cetățenești, și abordarea matură a lui Emil Constantinescu, Ion Diaconescu și, înaintea lor, Corneliu Coposu. Având formație juridică, Emil Constantinescu a rămas cu consecvență în liniile democrației, atunci și mai târziu. Am îmbrățișat continuu aceeași abordare, fiind convins, prin formare, că o democrație nu se poate instala decât democratic. Din nefericire, în România a rămas până astăzi manifestă tentația de a limita drepturile altora, în loc să se plaseze voința politică în cadrul acelei „democrații curate” la care s-a aspirat în 1918 și care este cuprinsă în proclamația de la Alba Iulia.

Unele persoane, cu o slabă cultură civică și politică, au reușit să marcheze viața României până astăzi, împiedicând, de fapt, dincolo de vorbe, democratizarea și frânând dezvoltarea. O a doua cale, democratizare prin democrație, a rămas cea veritabilă. Iar cine a citit raportul american  elaborat la solicitarea Centrului Woodrow Wilson (Guillermo O’Donnell, Philipe C. Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The John Hopkins University Press, 1986), care a pregătit conceptual schimbările din Europa Centrală și Răsăriteană și în care se spune  răspicat că mijloacele răsturnării autoritarismului nu pot fi mijloace ale construirii democrației, are încă o confirmare elocventă. Și astăzi, la noi, unii dovedesc că le este străin adevărul că nu poate fi democrație unde este doar luptă, în care contracandidații sunt discreditați ca „penali”, „infractori”, „incapabili”.

Victoria lui Emil Constantinescu în alegerile prezidențiale din 1996 m-a găsit la Washington DC într-un stagiu de cercetare, care a dus la elaborarea cărții mele Relativismul și consecințele sale (1998). Am aflat din diasporă că sunt pe lista noului guvern, dar doream să duc la capăt proiectul. După revenirea în țară, s-a discutat să preiau Ministerul Educației Naționale, ceea ce s-a și întâmplat la remanierea din 1997. Emil Constantinescu era bucuros că poate consolida cu foști colegi din rectorate echipa ce promisese reforme neîntârziate în România.

Am intrat în guvern ca independent, asemenea altor trei colegi. Nu aveam prejudecăți față de țărăniștii care mă invitaseră. Dimpotrivă, aveam simpatie pentru Corneliu Coposu, cu care discutasem o dată sau de două ori. M-am și înscris în PNȚ- CD, cu devoțiune sinceră, în seara în care minerii trecuseră de Râmnicu Vâlcea și erau undeva pe dealurile de la Costești, convins fiind că avem răspunderea apărării cadrului democratic.

Am trăit apartenența mea la acest partid cu gravitatea răspunderii. Dovadă, între altele, că am fost și am rămas printre cei câțiva până azi, dintre țărăniști, care au examinat în conferințe publice ceea ce a lăsat scris Corneliu Coposu. Pentru ca mai târziu, ca președinte, în 2002, să promovez un Program și Statutul partidului, racordate la creștin-democrația serioasă  și apte să relanseze formațiunea după eliminarea din Parlament (2000).

Cunoșteam bine programul creștin-democraților din Germania, care rămâne cel mai profund  creștin și democrat. Mi-am dat seama că această formulă politică are un potențial enorm, cu condiția să întruchipeze un mesaj conform celor două noțiuni din titlu. Dar, așa cum „liberalii” de azi nu mai apără libertățile, iar social-democrații nu știu acum să abordeze valoarea dreptății, creștin-democrații de atunci, inspirați de persoane fără cultură civică, bagatelizau valoarea proprie, cea a atitudinii creștine, fiind mai preocupați de loviturile pe care să le aplice rivalilor și de căpătuire, decât de a guverna înțelept și cu succes. Niciodată nu am discutat cu Emil Constantinescu această fractură din mișcarea care ne susținea. Intuiesc că aveam aceeași părere. Am bănuit că alunecarea de mai târziu de la „creștin-democrație”, la „populari” nu intra nici în adeziunile sale.

L-am însoțit pe Emil Constantinescu în vizita de stat care a avut loc imediat la Bonn și Hamburg, cu un program neobișnuit de complex, chiar pentru vizite de acest rang. Eram încântat de atenția și onorurile  de care președintele se bucura din partea cancelarului federal Helmut Kohl, a președintelui Roman Herzog, a personalităților germane. La încheierea discuțiilor cu cancelarul Helmut Kohl, la întrebarea acestuia „ce pot să mai fac pentru voi?”, Emil Constantinescu a scos o notificare din partea guvernului nostru în care se cerea sprijin pentru „desemnarea unui oraș din România, eventual Sibiu, ca oraș cultural european”, și a exprimat solicitarea. Cancelarul Helmut Kohl a ascultat, a spus, „da, bine!” și a încheiat: „mai aveți ceva?”. Ceea ce a urmat se știe – Sibiul avea să primească desemnarea.

L-am însoțit pe președinte în vizita de stat de la Budapesta, care a fost la invitația președintelui Göncz Arpad și a primului ministru Horn Gyula. Tematica era ramificată. Pe de o parte, și autoritățile române și autoritățile maghiare doreau rezolvări durabile pe un teren pe care se improvizase de mult timp. Pe de altă parte, fiecare parte resimțea presiunea la a atinge pași concreți în chestiuni precise. Era la îndemână să promiți și apoi să întorci spatele sau să întreții o continuă competiție pentru a face pași unul pe seama celuilalt – „strategii” ce se practicau de mult. Dincolo de angajamente, politic vorbind nerealiste, și de răceala ce nu duce la nimic bun, a fost înțeleaptă abordarea relațiilor româno-ungare cu maturitatea unor oameni de stat care știu bine că istoria nu se sfârșește nici mâine, că există responsabilități politice și cetățenești și că fiecare parte are a ține seama de interesele celeilalte.

În vizita de stat de la Paris, nu numai atenția acordată de președintele Jacques Chirac și primul ministru Lionel Jospin au impresionat, ci și discuțiile și acordurile pe teme precise de cooperare tehnologică, economică, culturală. Astfel de vizite au rămas la distanță de izolarea în care Cotroceni-ul avea să vegeteze în ultimul deceniu și jumătate, punctată mai nou de politica externă de excursii. În președinția lui Emil Constantinescu nu a fost timp nici de vegetare și nici de excursii.

În multele acțiuni externe ale președintelui la care am participat erau asociate două caracteristici: preocuparea de reformă în România și promovarea țării ca una demnă de respect, ca orice altă țară. Se înțelege că pentru cei de atunci, ceea ce se petrece de mai bine de un deceniu la Cotroceni – pictarea țării în exterior ca una coruptă, căreia nici nu merită să-i soliciți vreo aprobare de reprezentare sau să-i prezinți vreun raport – era o meschinărie de neimaginat!

Fiind ministru în toate cele trei guverne ale președinției lui Emil Constantinescu, până la încheierea acesteia, am acumulat multe experiențe ale contactelor directe în vizite de stat, acțiuni în țară, discuții personale. Cu timpul, voi putea să le evoc. Aici aș încheia subliniind patru ordine de fapte care m-au implicat nemijlocit alături de cel care își asumase președinția țării.

Emil Constantinescu cunoștea imperativele sub care stătea mandatul său. Între „terapia de șoc” ce avea trecere atunci și reforme lente, a ales calea reformelor neamânate. Azi, după ce însuși Jeffrey D. Sacks ( La fine della povertà. Comme i paesi ricchi potrebbero eliminare definitivamente la miseria dal pianeta, Mondadori, Milano, 2005) a recunoscut că „terapia de șoc”, pe care o elaborase în seminariile de la Harvard, era legată de investiții care nu au mai venit, devine clar că soluția guvernelor Convenției Democrate era, prin forța lucrurilor, inevitabilă.

Lipsiți de cunoștințe factuale, mulți se bat în piept cu pretenții fără suport privind realizarea integrării României în Uniunea Europeană și NATO. De dragul exactității istorice, ar fi cazul să se meargă înapoi la arhive, adică la fapte.

Când se vor cerceta actele de arhivă, se va vedea că admiterea în NATO a fost pusă în mișcare efectiv de Emil Constantinescu în relația sa cu Bill Clinton și Jacques Chirac. Ceea ce a urmat după 2000 a fost concretizarea acesteia. Când se vor citi actele, se va vedea că integrarea europeană a fost decisă în 1999, iar guvernul ultim al președinției lui Emil Constantinescu a închis primele șase capitole de negociere, începând cu „Educația și formarea profesională”, deja în mai 2000. Restul a fost continuarea unui proces.

Nu era dificilă încheierea de către această președinție a tuturor capitolelor, dar a survenit, cum se cunoaște, renunțarea lui Emil Constantinescu de a candida la al doilea mandat. Primul mandat a adus schimbări de mentalitate și nu numai în societatea românească. Chiar dacă schimbările nu erau fără dureri, nu era deloc sigur că nu se putea câștiga al doilea mandat. Emil Constantinescu a făcut un gest de demnitate și responsabilitate renunțând.

Din păcate pentru România, acest gest nu a avut urmași, încât orice cetățean responsabil poate pune întrebarea: în definitiv, la ce bun al doilea mandat al cuiva? Azi se știe că al doilea mandat, cel din 2008, a presupus înțelegeri oculte în sufragerii. Azi vedem că de dragul unui al doilea mandat se încalcă legea fundamentală. În definitiv, la ce bun pentru o țară al doilea mandat, când se trăiește politic din discreditarea rivalilor pentru a le însuși realizările și dintr-o învrăjbire stearpă a cetățenilor? La ce bun un asemenea mandat când devalizarea continuă cu efecte dramatice, ce vor îngreuna anii ce vin: cea mai mare emigrare de cetățeni dintr-o țară a lumii în condiții de pace și destrămarea chiar și a unor tradiții democratice înfiripate?

Niciodată mizele politice nu au fost mai mari în ultimele decenii ale istoriei României și opoziția mai mobilizată decât în timpul lui Emil Constantinescu. La un moment dat, presiunea asupra Ministerului Educației Naționale, care făcea efectiv reformă,  fiind mare, cu o opoziție ce nu avea altă idee decât obstrucția, mi-am dat demisia din funcția de ministru, pentru a nu mai irosi energii într-o luptă de uzură. Era prima demisie a unui ministru al educației pentru că nu este sprijinit financiar să facă reformă.

Desigur, Emil Constantinescu cunoștea situația din educație.  A eliminat din capul locului aprobarea demisiei, după o întrevedere la Cotroceni. A discutat cu primul ministru Mugur Isărescu și cu ministrul de finanțe, iar guvernul a decis sprijinirea reformei educației sub multe aspecte, inclusiv  prin activarea majorității guvernamentale și mărirea cu 50% a salariilor din educație. Acestea s-au și realizat imediat. A rămas cea mai mare, procentual vorbind, mărire de salarii în educație.

Statul paralel era deja o realitate, iar Emil Constantinescu a spus-o  clar. El ar putea spune multe despre acțiunea noii Securități prin zvonuri  și falsuri mediatizate, prin interpuși, prin inși urcați în funcții importante în partide și în guvern.

La noi, faptele nu se înregistrează riguros și se uită repede, din nefericire. Noroc că au început să apară analize care ne dezvăluie adevărul. Cum ne spune cea mai temeinică analiză economică de astăzi, după decenii de continuă împiedicare a dezvoltării de către un stat paralel, România a rămas țara cu cel mai slab progres social înregistrat în ultimele decenii, cu cea mai slabă fructificare în construcție durabilă a resurselor europene, cu cea mai nereușită privatizare a economiei dintre țările Europei Centrale și Răsăritene. Și în aceste condiții, oare nu ar trebui ca cineva să răspundă de distrugerea șanselor? Din păcate, România nu s-a eliberat nici astăzi de statul paralel, iar rezultatele se văd cotidian, cu ochiul liber.

Orice mandat de pe lume se poate discuta în fel și chip. Nu am fost încântat că s-a apelat la inși puși pe căpătuială sau la personalități gonflate, care au devenit mai târziu instrumente ale unui regim oneros. Nu am fost confortabil cu renunțarea la candidatură pentru un nou mandat a lui Emil Constantinescu.

Dar dincoace de orice, trebuie amintită  abordarea integrativă al lui Emil Constantinescu, izvorâtă din înțelegerea rolului președintelui prevăzut de Constituție. Ca președinte, poți să profiți ușor de ceea ce fac sau nu fac oponenții, dar samavolnicia și prostul gust se cuvin să-ți rămână străine. Să mobilizezi strada împotriva autorităților democratic stabilite, să orchestrezi procese politice, să trimiți rivali în pușcărie ca să nu fii concurat, să instrumentezi numirile de vârfuri în justiție în scopuri private, să te faci că nu vezi abuzurile sunt sub demnitatea unui președinte. Emil Constantinescu era categoric deasupra lor, cu orice risc. Ceea ce a urmat în ultimul deceniu și jumătate în viața țării confirmă o teoremă simplă:  cu cât este mai mare impostura în ocuparea funcțiilor de decizie, cu atât cresc măsluirile în viața unei comunități.

De aici va trebui apucată situația în care a fost adusă, din nefericire, România. Emil Constantinescu va continua să reprezinte un moment de democrație, în istoria recentă, la care va trebui să se revină, după degradările anilor în curs. Nu este soluție în afara statului de drept democratic.