Restitutio in Integrum – Equinox la Versoix (II)

Odată ce valul de acuze la adresa regelui Mihai pe tema 23 August 1944 s-a mai atenuat, cu Piaţa Universităţii devenită o amintire, fără să fi fost plasat acolo, încă, mesajul de mai târziu – «Iertăm, dar nu uităm!», cu viaţa politică a ţării relativ potolită, în coordonatele fixate de „Mineriada din iunie“ şi cu un parlament aflat, practic, la discreţia puterii, revenirea regelui în România devenise, atunci, în vara târzie a anului 1990, o adevărată cauză naţională.

Iar dacă de la Versoix li se transmitea românilor: «Primesc pe oricine doreşte să mă vadă», această încurajare nu ţinea loc de invitaţie oficială suficientă pentru a obţine o viză de intrare în Elveţia. Circula vorba că fuseseră unii care s-au prezentat la Villa Serena din Versoix ca din senin, pentru a cere un sprijin oarecare şi pe care, în măsura posibilului, l-au şi primit. In cazul de faţă, nu se punea problema de aşa ceva. Aveam un canal de comunicare cu regele Mihai, dar acesta era, mai degrabă, unidirecţional şi nu aveam statura de a-mi permite să sun, pur şi simplu, la uşa sa.

În martie 1990, la puţin timp după ce transmisese în ţară că nu doreşte înfiinţarea unui partid politic monarhist, conform viziunii sale pe care nu a abandonat-o nici un moment, o colegă de serviciu, pa care o numeam, aşa un pic răutăcioşi, „celebra doamnă I.W.“ a plecat pentru o vizită de câteva săptămâni la Geneva. Acolo trăia o emigraţie română destul de puternică (dacă nu mă înşel, era şi sora regretatului Ion Caramitru), aşa că am adunat o serie de doleanţe ale unora dintre simpatizanţii săi din capitală, am alcătuit un memoriu, pe care l-am pus într-un plic A4 obişnuit, alături de câteva cărţi, broşuri şi mărunte obiecte artizanale pentru a fi înmânat regelui. Pentru a nu se rătăci cumva, scrisesem pe plic „Genf“ – numele german al Genevei. A fost exact obiectul din bagajul prietenei pe care controlorii vamali de la Otopeni, după ce parcă l-au căutat, au dorit cu tot dinadinsul să-l examineze. Deşi conţinutul memoriului nu era unul incriminator, nefiind nici un program politic, pentru că i s-a părut că predarea acestuia ar compromite suflul acelor entuziaşti aflaţi la originea lui, doamna a refuzat să deschidă plicul. S-a urlat şi această veche prietenă, emigrată, după câţiva ani, în Marea Britanie, chiar ştia să ţipe, ca la unii dintre subalternii ei. Avionul de Zürich a întârziat juma’ de oră, dar spre cinstea sa, doamna I.W. nu a cedat. Eram într-o vreme când România nu avea nici Securitate şi nici serviciile de mai târziu.

Spre sfârşitul lunii ianuarie 1990 (cam în zilele în care însoţisem, aşa ca băgător de seamă sau ca „Păcălici“, un convoi de câteva camioane cu ajutoare din cantoanele elveţiene Jura şi Geneva având drept destinaţie o mare comună ilfoveană, ce aveau să fie descărcate, după un scenariu bine pus la punct, abia la lăsarea nopţii), mi-am luat paşaportul. Este una dintre scenele antologice ale acelor luni. Din timpul anilor buni ai lui Ceauşescu, rămăseseră câteva state capitaliste europene ce eliminaseră regimul obligativităţii vizelor în relaţia bilaterală cu România – Austria, Portugalia, Suedia, Grecia (numai pentru şederi mai scurte de treizeci de zile) ş.a.. Se năştea primul val al emigraţiei postdecembriste. In faţa unei asemenea cereri, paşapoartele nu se eliberau la ghişeu. Spre seară, în curtea sediului din Iorga al fostului SIPES [abrevierea pentru Serviciul Independent de Paşapoarte şi Evidenţa Străinilor], din urmă cu numai o lună, coborau doi-trei domni cu cutii pline cu paşapoarte turistice verzi şi începeau să strige numele titularilor, strada fiind blocată de sutele de persoane programate pentru ridicare în acea zi. Ajungea să profiţi de scurta pauză în care un absent nu răspundea, strigai «Aici» şi un paşaport nou-nouţ era trimis din mână în mână fără ca cineva să se sinchisească dacă măcar mutra celui ce-l primea coincidea cu fotografia din document, care era, oricum, lipită (dar având un timbru sec aplicat pe o parte a ei). Poate să fi fost şi astfel de cazuri…

Nu-mi rămânea decât să dau o fugă până la Viena pentru o porţie de lebădă la ceaun, dar se prea poate ca, la acel moment, Austria să fi reintrodus, deja, vizele pentru români. Aşa se face că acel paşaport a stat nefolosit vreme de câteva luni. Pe 28 aprilie urma să aibă loc, în marele oraş bănăţean, constituirea Alianţei Naţionale pentru Susţinerea „Proclamaţiei de la Timişoara“, căreia unii susţinători ai FSN îi spuneau, în bătaie de joc, „reclamaţia de la Timişoara“. Cum 1 Mai cădea marţi, se punea de un ″long weekend″, aşa că împreună cu preşedintele unei ligi culturale, teoretic apolitică, căci fusese fondată în virtutea legii persoanelor juridice din 1924, recent reactivată, prin care se născuse puzderia de fundaţii de după Revoluţia din Decembrie, amicul S.B., ne-am luat consoartele şi am plecat cu Oltcit-ul spre Banat (şi Crişana), pentru a depune adeziunea modestei organizaţii.

Toată acţiunea, al cărei punct culminant a fost marea adunare populară din Piaţa Operei, reprezenta o sforţare de a le reaminti conaţionalilor ce nu fuseseră complet vrăjiţi de iluzia unui comunism de consum că pot aplica „Punctul 8“ al proclamaţiei direct prin ştampila pusă acolo unde trebuie la alegerile legislative din 20 mai. L.R. „Pro Balticum“, după cum îi spunea şi numele, îşi propunea să sensibilizeze opinia publică în legătură cu evoluţiile din Ţările Baltice, aflate în procesul redobândirii independenţei de stat, cu speranţa, dovedită o iluzie deşartă, că Basarabia se va ţine aproape de cele trei. Epuizaserăm tot capitalul iniţial al ligii pe cele trei flamuri naţionale ale Estoniei, Letoniei şi Lituaniei plasate de sus în jos, precum cele trei, încă, republici sovietice de la nord spre sud, deasupra emblematicului balcon al Universităţii din Bucureşti, devenit tribună a „Golaniadei“. Deci, asociaţia nu avea nimic de-a face cu regele Mihai, după cum nici documentul programatic de la Timişoara nu cuprindea nici o referire la acesta.

Tot entuziasmul pe care ţi-l putea insufla vederea, din balconul Teatrului Naţional, a zecilor de mii de manifestanţi mobilizaţi de ceea ce s-ar fi putut numi o „revoluţie permanentă“ se risipea la numai câţiva kilometri de Timişoara, unde constatai că majoritatea e, mai degrabă, «cu Pătru Roman». Mai mult, oamenii locului păreau preocupaţi de cu totul alte probleme. «Voi nu ştiţi ce se petrece aici?» mi-a zis un văr când i-am evocat mirarea ce ne-a cuprins trecând cu greu printre maşinile din coloana formată la punctul vamal de la Porţile de Fier şi, apoi, pe drumul spre Timişoara, devenit, de fapt, un şir continuu de autoturisme pline ochi, unele având deasupra piese vechi de mobilier ori baloţi de hârtie igienică. Toate se scurgeau spre vămile cu Jugoslavia sau Ungaria. «Am ajuns şi până la Muntele Negru. Acolo e piaţu’ mai bun…» a adăugat soacră-sa, tanti Aurelia, care avea să devină un pion esenţial al relaţiei mele cu regele Mihai.

Restitutio in Integrum – Equinox la Versoix (I)

După trei săptămâni, o nouă imagine memorabilă dintr-un balcon; de data aceasta – cel al universităţii bucureştene, în seara dinaintea alegerilor din 20 mai. Simţind că în Capitală e bătaia peştelui, o delegaţie de lideri timişoreni electrizează mulţimile din bulevard. Dacă nu mă înşel, era şi George Şerban pe acolo. Se crease impresia dacă nu a unei victorii locale, măcar a unui scor strâns în confruntarea cu Iliescu & Co. – ″Vanity Fair″. Din nou, nici o vorbă despre regele Mihai, ca şi în cazul acelor candidaţi la preşedinţie de la care se aştepta ceva mai mult decât nişte ambiguităţi jenante. Până la acel moment, unicul mesaj ce obţinuse un real impact mediatic rămăsese interviul realizat de Vartan Arachelian, difuzat de TVRL, în aprilie.

20 mai a fost un dezastru, după cum pentru Iliescu şi gruparea din jurul său a fost o mare victorie. M-am dus la vot împreună cu Naşu’. [Bunicul său fusese unul dintre liderii aripii de stânga din PNŢ-ul istoric, fiind ales deputat (ca primul pe listă, în judeţul Iaşi) chiar şi la scrutinul falsificat din noiembrie 1946. Iuliu Maniu i se adresa cu «Domnule Profesor», pentru că era profesor universitar; apoi, puşcărie, canal şi alte vexaţiuni.]. A urcat la noi ca să ne luăm avânt şi pe la miezul nopţii am plecat spre secţie. Chiar sub apartamentul nostru, vecinii, simpatici, de altfel, dar avându-l pe „Unchişoru’“ în vechile/noile structuri, au ţinut să ne frângă elanul: «Degeaba vă mai duceţi. Au anunţat la televizor că aţi luat sub 1%…»

La acele alegeri a existat particularitatea că cele trei buletine de vot (pentru Camera Deputaţilor, pentru Senat şi, respectiv, pentru alegerea preşedintelui României) trebuia să fie puse într-un plic şi introduse într-o urnă comună. Plecasem de-acasă convins că nu voi vota pentru preşedinte, dar odată ajuns în secţie, ca regalist m-am aflat în faţa unui mic examen de conştiinţă. Ideal ar fi fost să declari că nu votezi pentru preşedinţie şi să nu primeşti buletinul de vot respectiv, dar aşa ceva nu era posibil. Altă posibilitate era să bagi buletinul în buzunar şi să pleci liniştit acasă, însă era ilegal – caz penal! Acuma, pentru un ţăran din satul Cuca Măcăii, care ar fi scris pe buletinul de vot Boney M, n-ar fi fost cine ştie ce problemă. Insă lipsa unui buletin dintr-un plic în sectorul 1 al capitalei ar fi putut declanşa oarece agitaţie şi, eventual, o anchetă, iar amprentele mele erau în sistem, de la înscrierea la şcoala de ghizi ONT. Regret că nu mi-am însuşit acel buletin, pentru că n-ar fi fost un capăt de ţară, ca dovadă că alţii or fi făcut-o, căci totalurile voturilor exprimate pentru cele trei scrutinuri nu au coincis.. Ar fi fost doar dovada propriei consecvenţe… Cu inima grea, am pus ştampila pe 5% şi cu asta, basta! Măcar lui Ion Raţiu îi datoram un minim respect!

Profund dezamăgit, spre sfârşitul lunii, am început colaborarea cu tanti Aurelia. Vinerea după-amiaza, mă suiam în „Orient Express“, vagonul de clasa 1-2 de Paris. Dânsa urca sâmbăta în zori din monumentala gară a Aradului. Destinaţia noastră: Élmunkás tér, actuala piaţă Lehel, din Budapesta. Ii lăsam ei „treaba murdară“ şi expusă şicanelor miliţienilor ori ale administratorilor unor blocuri din apropiere. Clientela era, însă, extrem de mulţumită. Intr-adevăr, hârtia igienică, fără deosebire de producător, trecea cel mai bine! Eram doar, ca să citez titlul penultimului film al lui Clint Eastwood, ″The Mule″, după care-mi petreceam ziua plimbându-mă prin frumoasa capitală a „ţării vecine şi prietene“ după canoanele exprimării oficiale din urmă cu doar câteva luni. [Aşa am apucat să văd, după o săptămână, marşul patetic al câtorva sute de persoane dedicat zilei de 4 Iunie, a 70-a aniversare a Trianonului.]

Mult timp de atunci încolo, „Magyar Posta“ mi s-a părut mai sigură decât „Poşta Română“ în corespondenţa cu MS Regele. Nu puteai să pui în cutia de colectare a corespondenţei un plic mare adresat lui Roi Michel de Roumanie, Villa Serena, Rue Dégallier 77, Versoix CH-1290, timbrat cu toată simpatia la un ghişeu poştal, şi să ai pretenţia că nu atragi atenţia. Se prea poate ca plicuri simple, felicitări, cărţi poştale ori ilustrate să fi răzbit, dar nu puteam să-mi închipui că texte tratând chestiuni istorice sau politice actuale ar fi trecut chiar neobservate. Desigur, exista un birou de legătură, a cărui titulatură îmi scapă, şi la Bucureşti. La un moment dat, trăiam cu impresia că e undeva, pe la etajul 20 al hotelului „Intercontinental“. Acolo am fost primit de doamna Mezincescu, în aprilie, să fi fost Joia Mare dinaintea Sf.Paşti.

In acest caz, problema nu era că nu aveam încredere, ci că îmi imaginam că era firesc să opereze un prim filtru al corespondenţei. In cazul mesajelor mele, ţineam ca acesta să fie cel al Secretariatului Casei Regale de la Versoix. Aşa se face că unele dintre scrisorile mele au luat loc lângă marfa de bişniţă a mătuşii Aurelia (căreia îi rămân profund recunoscător). Erau, apoi, francate la Bichiş-Ciaba, Solnoc sau la Budapesta. [Pentru un an şi ceva după Ungaria, cât am trăit în Japonia, Statele Unite şi în Belgia, corespondenţa cu regele a fost, practic, neîngrădită.]

In vara anului 1990, a mai apărut o dezbatere ale cărei conotaţii atingeau registrul regalităţii – cea legată de instituirea noilor însemne ale României post-decembriste. Ca unul care elaborasem un memoriu adresat Cancelariei CC al PCR despre necesitatea schimbării vechii steme (care nici nu era o stemă din punct de vedere heraldic, ci o simplă emblemă, de genul celor ale republicilor sovietice), mă găseam cu un pas înaintea celor mulţi neiniţiaţi. Asta era pe la mijlocul lunii noiembrie 1989, dar, cel mai probabil, proiectul a rămas împotmolit, programul politic al momentului fiind concentrat, mai degrabă, pe supravieţuirea sistemului. Mai mult, momentul ales era nepotrivit şi pentru că în Ungaria (ce renunţase cu puţin timp înainte la denumirea oficială de RPU), stema tradiţională istorică a ţării, având pe scut coroana regală a Sf.Ştefan, era repusă treptat în uz, deşi instituirea oficială avea să aibă loc abia în iulie 1990.

La acel moment, în România erau destui istorici specialişti în heraldică, iar Jean Nicolas Mănescu (care lucrase, la începutul anilor ’70, împreună cu fostul coleg al regelui Mihai din clasa palatină – Dan Cernovodeanu, emigrat, ulterior, în Franţa, la elaborarea stemelor municipale şi judeţene) a reuşit ca, încă la începutul anului 1990, pe baza viziunii sale clădite, fără îndoială, în decenii de studiu, să impună proiectul său Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Institutului de istorie „Nicolae Iorga“. O dată la trei săptămâni, sala de conferinţe a institutului se anima de dezbaterile în jurul viitoarei steme a României. Erau, cu foarte puţine excepţii, oameni în vârstă. Dacă cel de-al doilea pomenit (al cărui frate, Paul, era de asemenea, un istoric de marcă) îşi susţinea, pe atunci, doctoratul la Sorbona, despre J.N.Mănescu circula vorba că ar fi fost profesorul de istorie, civilizaţie şi limba română al principesei Margareta. Fiind membri PNL, se găseau într-o postură mai favorabilă de a-şi promova, prin presa liberală, proiectele.

Reputata Maria Dogaru, de care avea să mă lege o colaborare materializată în publicarea unei lucrări de heraldică axată pe stemele perioadei interbelice, avea şi dânsa opinii susţinute de argumente solide, ca specialist sigilograf. Dacă în Ungaria chestiunea noii (de fapt, a celei istorice) steme a ţării s-a rezolvat în jumătate de an, în România a trebuit să treacă aproape trei ani de la revoluţie pentru a avea o nouă stemă oficială! Şi încă aproape un sfert de secol până ce acvila centrală avea să fie încoronată cu simbolul independenţei de stat a ţării. Cei trei mari s-au prăpădit fără a vedea acest deziderat pur heraldic admis de factorul politic. Din vara anului 1991, fiind mai mult plecat din ţară, am participat extrem de rar la acele dezbateri, iar în vremea momentului culminant, din vara anului 1992, eram pe ţărmul Pacificului.

Rămâne onoarea de a-i fi cunoscut pe aceşti oameni şi trebuie să recunosc că toată zbaterea de a vedea scutul stemei timbrat de coroana de oţel a României şi flancat de aşa-zişii „lei ai Daciei“, fără nici cea mai mică conotaţie monarhistă în sine, era imposibil de acceptat de establishment-ul politic al anului 1992. Uneori, nu-mi pot reprima un reproş la faptul că am criticat micul scut de pe pieptul acvilei din acel proiect, admirabil şi din punct de vedere cromatic, al lui Jean Nicolas Mănescu. Acolo, stema Transilvaniei era poziţionată în rând cu stemele istorice ale celor două principate dunărene, iar stema Olteniei era disjunsă de cea a Banatului. Chiar dacă, prin prisma revizuirii din 2016, aş putea admite o oarecare satisfacţie faţă de ceea ce visam în 1990-91, ajunge să mă uit la stemele Bulgariei, Rusiei, Serbiei, ori Ungariei ca să mă conving că se putea mai mult!

Pe atunci, mai aveam şi serviciu (eram inginer de aviaţie la o întreprindere din acest domeniu) şi examene la facultate (la ASE, la f.f.). De două-trei ori am mai însoţit-o pe tanti Aurelia la Budapesta. Odată chiar am nimerit în tren cu liderul „golanilor“, Marian Munteanu, pe care, fiind imediat după mineriadă, li s-a năzărit să-l dea jos la Curtici. Intr-un reflex spontan, am coborât cu toţii din tren şi, blocând calea, am reuşit să-l readucem printre pasageri. Piaţu’ se mutase pe lângă gara Kelenföld şi îşi pierduse din farmecul unei reuniuni câmpeneşti de sub platanii din Élmunkás tér. Devenise un talcioc ordinar îngrădit şi plin de praf. Era dominat, deja, de clanurile pe care aveam să le descopăr, peste ani, la una dintre vizitele la Paris, monopolizând un adevărat sport naţional pe Rue Seveste, de la poalele colinei din Montmartre pe care se înalţă bazilica Sacré-Coeur.

Fu prima şi singura dată din viaţa mea când am jucat la „alba-neagra“. Banii făcuţi în acea zi au fost suficienţi pentru a-mi cumpăra, de la un magazin de electronice din centru, un reportofon japonez nou, puţin mai mare decât o casetă audio, cum nu mai văzusem până atunci la vreun jurnalist din Bucureşti. Scrisesem mult, dar mi se publicase extrem de puţin. Eram o ceată de trepăduşi pe urmele domnilor Cristoiu şi Nistorescu (citaţi, din nou, în ordine alfabetică). Nu prea era spaţiu pentru atâţia ingineri la puţinele publicaţii de opoziţie, deşi unii, precum amicul M.Z., au avut o carieră strălucită în mass media. Vorba unui prieten de familie: «Eşti şi vei rămâne un inginer!». Măcar scula cu care venisem de la Budapesta îmi conferea un oarecare statut. Iar primul care avea să fie intervievat cu ea fu regele Mihai.

La 12 iunie 1990, îmi lansasem propria afacere – Intreprinderea mică „Societatea JIF“. [Peste doi ani, un judecător mi-a explicat că nu poate înregistra un, sau o, s.r.l. cu denumirea doar din trei litere. I-am replicat că JIF e abrevierea de la „Jivănescu Informaţii & Furnituri“, admiţând cererea de conversie în s.r.l.] Produsesem şi nişte legitimaţii pentru cei cu care visam să scoatem o revistă, deşi nu aveam nici o relaţie prin tipografii. Şi nici bani nu prea puteam strânge! N.M., pe care-l cunoscusem în anii studenţiei şi care avea binemeritata aură a unui luptător anticomunist graţie sprijinului acordat „grupului Băcanu“, lucra la „România liberă“ şi, în virtutea bunelor relaţii din urmă cu vreo zece ani, mi-a oferit, la un moment dat, o hârtie atestând colaborarea la „Rl“. Nu era chiar genul de legitimaţie pe care s-o ai în buzunar pe 13-15 iunie, dacă aveai neşansa (cum i s-a întâmplat tatălui lu’Naşu’) să ieşi să cumperi lapte şi să sari în apărarea unei femei tărăte pe caldarâm de mineri.

Iniţiativa de a-i lua un interviu MS Regelui a prins contur odată cu obţinerea vizelor pentru Franţa, pe baza unei invitaţii mijlocite de tatăl unei foste colege de liceu a soţiei mele. Fiind vorba de două-trei întâlniri de afaceri, ei i s-a eliberat un paşaport roşu (de serviciu), aşa ca pentru a facilita obţinerea vizei de tranzit prin RFG. Cu perseverenţă, am reuşit s-o conving pe doamna de la ghişeul Agenţiei CFR ce exista la intersecţia străzilor Brezoianu cu Domniţa Anastasia să emită biletele retur prin Elveţia. Mai mult, pentru traseul Paris-Geneva, am insistat să treacă pe bilet şi gara Mâcon, de pe linia TGV PSE, care ducea spre Lyon. In primăvara acelui an, pe linia TGV Paris-Bordeaux, trenul francez de mare viteză, construit special pentru acea relaţie, înregistrase fenomenala viteză de 515 km/h. Fiind pasionat de trenuri şi de căile ferate, vroiam să călătorim cu TGV-ul de la Paris la Geneva. Acesta atingea şi peste 300 km/h până la ramificaţia de la Mâcon (nu departe de Lyon), de unde continua cu 90 km/h spre Elveţia, parcurgând ruta de 540 km în 3h 30 min.

Cele zece zile petrecute la Paris şi Versailles au fost un vis. Coborâserăm în Gare de l’Est din expresul de noapte de la Frankfurt cu bagajele pline de mâncare pentru cât mai multe zile: salam unguresc, bere cehească şi alte bunătăţi din Est, căci bani de buzunar aveam extrem de puţini. Imi aduc aminte că am cumpărat o singură sticlă de vin (de la alimentară) în tot sejurul. Stăteam la un hotel de două stele, pe lângă La Tour Eiffel, dar în fiecare dimineaţă un flaşnetar intra pe alee şi ne dădea deşteptarea. Ca în poveşti! Eram tineri şi fericiţi, dar nu aveam, încă, vize de intrare în Elveţia. Totuşi, i-am scris regelui că vom ajunge la reşedinţa sa din Versoix pe 20 septembrie, după 8 seara, cu primul tren local de după sosirea la Geneva a TGV-ului oranj-argintiu de la Paris.

In chip miraculos, prin amabilitatea unui domn de la ambasada României care a bătut câteva rânduri la maşina de scris pe o coală cu antet, am mers la consulatul elveţian, unde am primit vizele de tranzit. La fel de miraculos, biletele emise de CFR au fost valabile şi la TGV, cu plata unui supliment de viteză. Deşi veneam de la Paris, o uşoară zăpăceală ne-a cuprins când am coborât în gara geneveză Cornavin. Din cauza aglomeraţiei de la controlul paşapoartelor, de la cutiile de bagaje, până să ne cumpărăm biletele de Versoix (pe care, oricum, nu venea nimeni să le controleze) şi până să schimbăm peroanele am pierdut primul tren. Următorul era peste treizeci de minute. Se înserase, dar a fost suficient ca să coborâm până la chei şi să admirăm frumoasa panoramă a oraşului. Ne-a însoţit o tânără portugheză, care ne-a spus că, dacă vrem să rămânem în Elveţia, nu e foarte dificil de făcut asta.

In fine, am luat al doilea tren spre Versoix şi urmând singura indicaţie primită din ţară – «Coborâţi pasarela din gară, luaţi-o un pic la dreapta şi pe prima la stânga; apoi urcaţi până spre capătul din deal al străzii!» iată-ne pe chemin Louis-Dégallier. Villa Serena era cam la un kilometru de răspântia de lângă gară. Ne-a surprins că strada avea un singur trotuar, când pe o parte, când pe cealaltă. Unele garaje erau, pur şi simplu, cu uşile ridicate, astfel încât m-am întrebat cum o să mai arate lumea aceea după ce va veni valul de imigranţi dintr-o lume unde nu e tocmai înţelept să dormi cu uşile deschise. După un timp, am crezut că am pierdut şirul numerelor de casă, aşa că, văzând o familie ce-şi conducea oaspeţii din acea seară spre poartă, ne-am permis să intrăm pe proprietatea lor, convinşi fiind că acolo e №77. Era o casă mare cu o pajişte largă, un mic domeniu. I-am întrebat dacă acolo stă Roi Michel de Roumanie, la care mi s-a răspuns: «Nu, domnule. E la câteva case mai sus. O să vă daţi seama uşor…[uitându-se la acareturile lor] Aceea e, într-adevăr, reşedinţa unui rege!»

Până să ne oprim în faţa porţii, ne-am dat seama că am ajuns la Villa Serena, odată ce ne-a sărit în ochi vila de pe dreapta, chiar de la stradă, de unde mi se spusese, la Bucureşti, că Securitatea supraveghează toate mişcările din curtea regelui (şi poate chiar mai mult). Putea la fel de bine să fi fost un serviciu de pază privat sau cantonal însărcinat cu protecţia regelui. Ca să mă conving, am pus-o pe soţia mea să stea cu faţa la acea clădire în timp ce eu sunam pentru accesul în Villa Serena. A confirmat că s-au mişcat perdelele de la o încăpere de la etaj. Să fi fost ora 20,45, nu tocmai potrivită pentru a te invita la cineva în vizită. Cu atât mai mult la un suveran. Dar, parcă eram la acea vârstă la care poţi să le ai pe toate în viaţă – şi Rege, şi TGV, şi Paris şi Elveţia. Am mai băgat de seamă că ne aflam pe culoarul aerian de decolare şi de apropiere al marelui aeroport al Genevei.

Ne-a întâmpinat principesa Sofia, vorbindu-ne româneşte. Şi acum îi revăd chipul luminos. Părea că se bucură sincer de venirea noastră. Poate unde eram de acelaşi leat. In curte, m-a întrebat dacă am vreo legitimaţie de ziarist. Pus într-o situaţie neaşteptată, aveam de ales între a o arăta pe cea de la firma mea, ori pe cea oferită din redacţia „Rl“. Evident, am scos-o din portvizit pe cea de la „România liberă“, dar am insistat că interviul e pentru mine, ca realizator independent, ceea ce în lumea aceea se chema ″freelancer″.

Am pătruns în hol, fiind invitaţi să intrăm în salon. Până să facem acest lucru, a ieşit şi regele Mihai din încăperea unde se uitase la televizor, la un film, împreună cu familia. Dincolo de deranj, ne-a zâmbit, ne-a strâns mâinile şi, în ciuda stânjenelii noastre generate de necunoaşterea unor reguli elementare de protocol, ne-a poftit să luăm loc, aşezându-se în ceea ce părea locul său preferat, cu spatele la terasă, având în faţă tabloul mamei sale executat de Philip de László, în 1925, pe când aceasta era principesa Elena a României. Cât timp mi-am probat şi instalat reportofonul, regele s-a întreţinut cu soţia mea, apoi ne-a întrebat dacă dorim ceva de băut. Fiecare se va fi gândit la altceva; eu – la apă, şi, fără să ţin cont că soţiei mele i-o fi fost sete, am declinat, deşi când le spui unora «Bem şi noi ceva?» nu prea e vorba de apă chioară, ci de ceva „de băut“. In fine, am dat drumul înregistrării.

Nu greşesc cu nimic dacă afirm că regele Mihai îmi apărea în postura impozantă pe care o va fi avut şi la 23 August 1944 (în ciuda ţinutei sport pe care a purtat-o la întrevederea decisivă cu mareşalul Antonescu – pantaloni ca cei de golf şi o flanea). Se pare că îi plăceau foarte mult flanelele, căci şi în acea seară de septembrie era îmbrăcat cu una de culoare crem. După trei decenii, recitind interviul (căci mi-e teamă că banda casetei e, deja, demagnetizată) nu mi se pare chiar neinteresant, deşi am vorbit un pic cam mult. Iată câteva fragmente din interviu, care mai pot fi relevante şi acum.

Am început prin a-l întreba pe regele Mihai dacă în 1945-47 Groza mai «reprezenta, atunci, un factor cât de cât patriotic», având în minte acea dramatică întrevedere dintre Iuliu Maniu şi dr. Petru Groza, în care liderul ţărănist, expert în ceea ce, în epocă, erau numite pertractările lui (un cuvânt ca şi dispărut din uz), l-a implorat, în memoria acţiunii lor comune de la 1918 pentru unirea Ardealului, să-i permită să preia rolul principal în încleştarea cu sovieticii. Mi-a răspuns: «Dacă a avut cândva un sentiment patriotic, în momentul acela era deja depăşit de situaţie, era atât de mult angajat cu ruşii şi cu comuniştii, încât am impresia că nu a avut altceva de făcut.»

Despre 23 August a declarat: «Singurii din preajma Palatului erau Bodnăraş cu echipa lui şi Pătrăşcanu, care nu era în Bucureşti, dar când a auzit ce s-a întâmplat a dat fuga. Au venit şi ceilalţi mai târziu. Când era mare nevoie, n-am găsit pe nici unul.» Despre manifestaţia spontană din Piaţa Palatului, a spus: «Oamenii aşteptau această eliberare. Erau sătui de război şi se aşteptau la lucrurile cele mai rele de la tăvălugul armatelor ruseşti. Cel puţin, când au venit, n-au venit trăgând, ca să spun aşa.»

Referitor la plecarea de la Sinaia, pe 3 ianuarie 1948, regele Mihai a precizat: «Ştiu că încearcă unii să susţină că am luat averi, ceea ce e o aberaţie. … Cu toate că, la plecarea la Londra [la căsătoria actualei regine Elisabeta II], în noiembrie, Groza ne-a spus, nu mie, ci funcţionarilor de la Palat, că pot să iau tot ce vreau, să fie linişte, să am tot ce poftesc.»

Apoi, am abordat „chestiunile zilei“: referendumul privind forma de stat, respectiv reîntoarcerea sa în ţară. In privinţa celei dintâi, am rămas păcăliţi până în ziua de azi. Preşedintele Iliescu afirmase, într-un interviu acordat unui post de televiziune italian, că dacă Adunarea Constituantă (ce era, practic, la ordinele sale) ar hotărî astfel, un referendum va avea loc. Regele Mihai, oferind exemplul elveţian, a spus că, în lipsa unei informări oneste şi de durată a opiniei publice, «n-ar fi just nici pentru ei, nici pentru noi, nici pentru ţară.»

La mijlocul lunii septembrie 1990, la Bucureşti, a fost organizată reuniunea de 50 de ani de la bacalaureatul clasei palatine create de regele Carol II pentru fiul său. Acel examen a coincis cu notele ultimative sovietice de la sfârşitul lunii iunie a anului 1940. Regele a zis că nu era programat să vină. I-am mai spus: «Aţi avut, totuşi, o viză pentru România pe un paşaport britanic.» Răspunsul regelui Mihai, cu care s-a şi încheiat interviul a fost următorul:

«Nu eu am cerut. Atunci, în aprilie, eu doar am anunţat că mă duc şi Bucureştiul le-a spus celor de la Berna să vină aici ca să ia paşapoartele şi să dea vizele. Dacă ar fi să mă întorc acum, la mine acasă, eu nu cer viză. Dacă ne obligă să ne-o luăm la aeroport sau în altă parte, asta e altceva.» I-am mulţumit şi am adăugat: «Sperăm să ne revedem în România, cât mai curând.» In hol, după ce i-am oferit modestul nostru cadou (ce includea şi un frumos ştergar popular), ne-a mai întrebat unde dormim. I-am răspuns că la Geneva, căci dis-de-dimineaţă plecăm spre Zürich, de unde luăm trenul direct de Praga, continuând, apoi, spre casă.

După aproape o oră de tête-à-tête cu istoria, prin acest ultim „uns al Domnului“, căruia, dându-i mâna, ne închinaserăm, virtual, tuturor figurilor glorioase de domnitori şi de regi ai naţiei, am fost nevoiţi să coborâm în grabă spre gară, căci riscam să pierdem ultimul personal spre Geneva. Pe drum, soţia mea m-a întrebat: «Ai văzut tabloul?» / «Care tablou? Că erau mai multe.» / «Cel mare din salon, portretul mamei sale, care apare şi în fotografiile trimise în ţară…» / «Imi pare rău, doar din fugă; am stat tot timpul interviului cu spatele la el.»

Cât despre dormit, nu aveam unde; nu alocasem bani de hotel. Surprinzător pentru o noapte dinaintea echinocţiului de toamnă, a fost plăcut şi ne-am plimbat prin tot centrul Genevei – ambele cheiuri, Palais des Nations, locul unde a fost înjunghiată împărăteasa Austro-Ungariei, insula Rousseau… Când oboseam, ne aşezam pe vreo bancă. De atunci am rămas cu plăcerea de a hoinări prin acel oraş după asfinţit. Aşa mi-a apărut, în toată splendoarea, piscul Mont Blanc. Fiind amplasată aproape de vârful colinei din Versoix, probabil că Villa Serena oferea o perspectivă a masivului de la una dintre camerele din spate. Am citit că regele Mihai putea admira, din când în când, Mont Blanc-ul, din vila unde a stat câţiva ani la Aubonne.

Pe la 4,30 dimineaţa, contemplam cele două mari hărţi murale din gara Cornavin, opere ale artistului elveţian Max Weber şi aflate acolo de la inaugurarea clădirii (1932). Apoi ne-am recuperat bagajele şi am urcat în primul tren de Zürich. Mai aveam un singur hop de trecut: nu aveam vize de Austria, iar expresul de Praga oprea la Bregenz, pe teritoriul austriac, pe malul lacului Constanţa. Grănicerii au trecut prin vagon, dar nu au deschis compartimentul în care ne aflam. De altfel, nici n-ar fi avut timp să controleze toţi călătorii, căci trenul nu staţiona decât vreo zece minute. După miezul nopţii, am trecut graniţa dintre Bavaria şi Boemia. Gara de la Česká Kubice, prima de dincoace de „Cortina de fier“ prăbuşită cu doar câteva luni mai devreme, marca reintrarea în spaţiul în care, măcar, puteam merge la cele mai luxoase restaurante. Desigur, peste câţiva ani aveam s-o facem şi la unele, ordinare, din Paris. Dar, atunci, în 1990, eram prea săraci pentru Occident…

De la Püspökladány până la Chitila am călătorit cu una dintre ultimele curse ale legendarului „Nord Orient Express“, care unea coasta baltică a Poloniei cu litoralul bulgăresc al Mării Negre. Tot trenul era plin de bişniţari, încât cu greu am găsit o cuşetă de dormit liberă. Ajunşi acasă, părinţii noştri au fost cei dintâi care au avut bucuria de a-l asculta pe rege. Din decenţă, „Rl“ a fost prima redacţie căreia i-am oferit interviul spre publicare, întâmpinând un refuz, fără ca măcar să citească textul. L-au preluat, cu entuziasm, domnii Mihail Cârciog şi Cornel Nistorescu, apărând în primul număr din octombrie al săptămânalului „Expres Magazin“, sub titlul incitant, dar exact „Ca să merg acasă, eu nu cer viză!“

Revenit la serviciu, aveam să am parte de reacţii amestecate, dar au fost câţiva care au ţinut să fie uşor maliţioşi: «Câţi bani ţi-au dat?» sau «Minciuna stă cu regele la masă». Fostul secretar al organizaţiei de bază PCR a înfierat, de faţă cu mai mulţi colegi, «întoarcerea armelor». Deşi începuseră restructurările de personal, nu am întâmpinat vreo provocare pe această temă sensibilă. Nu m-am simţit ameninţat, doar într-o seară am găsit uşa apartamentului pictată cu svastici. Ce legătură or fi avut cu regele Mihai?

Cu câteva zile înainte de a se prăpădi, soţia mea dintâi, care nu a fost nicicând mai frumoasă ca în seara aceea de la Versoix, m-a întrebat de ce, cu toate precedentele mele din sfera politică, având deschise căile pe care s-au reciclat atâţia indivizi din aparatul vechiului regim, am rămas consecvent pe linia adoptată în 1990. I-am răspuns că nu era ceva legat de acel moment. La centenarul Independenţei – 9 mai 1977, care a fost o zi de lucru obişnuită, îmi pusesem o cocardă în piept decupată dintr-o reproducere a uneia de la 1848, iar profesoara de română a ţinut să-mi zică: «Ce-i domnule, suntem regalist?» In 1990, doar am simţit că dragostea faţă de un om ce reprezenta o tradiţie vie nu poate fi tranzacţionată. Iar în faţa propagandei abjecte şi perfide căreia îi avea de făcut faţă nu aveam cum să nu-i rămân fidel.

Uneori, retrăiesc toată ziua aceea de 20 septembrie 1990, de când ne-am suit în TGV în Gare de Lyon din Paris şi până la plecarea, a doua zi în zori, din gara Cornavin a Genevei.

Mă mai gândesc la ce-o fi fost în sufletul regelui Mihai atunci când trecea prin holul gării geneveze având harta Europei interbelice de pe unul dintre pereţi şi se uita la pictura înfăţişând România cu conturul său inconfundabil până la Nistru. Pe ea apăreau distinct Ţările Baltice, dar şi cele caucaziene, chiar şi o Ucraină (pe atunci înglobate în URSS). Harta în sine reflecta starea de spirit a elveţienilor, căci ţara lor, alături de Portugalia şi Olanda, s-a opus admiterii Uniunii Sovietice în Liga Naţiunilor în 1934. Rămasă expusă timp de aproape un secol, până în anii ’90, era un fel de hartă a speranţelor într-o „viaţă de apoi“ a Europei de Est.