Roberto Alagna nu ezită niciodată să abordeze o operă rară

Fidel Festivalului Chorégies d’Orange de peste 20 de ani, tenorul francez a reluat recent pe această scenă rolul Manrico din Trubadurul, la 8 ani după triumful cu aceeaşi partitură la Teatrul Antic. O revenire ce urmează primului semestru din 2015, marcat de somptuoasele interpretări de la Opera Naţională din Paris: Rodrigue din Le Cid, şi Lancelot din Le Roi Arthus. Acum este aşteptat cu nerăbdare debutul lui în Vasco da Gama de Meyerbeer şi în La Juive de Halévy, la Berlin, respectiv, la München, în stagiunea 2015-2016.

Într-un interviu din revista Opéra, acordat criticului Michel Parouty, Roberto Alagna mărturisea că este legat de locul şi de publicul de la Chorégies d’Orange, care l-a primit întotdeauna cu căldură, dar mai ales de Raymond Duffant, căruia festivalul îi datorează succesul. Nu este uşor să umpli un amfiteatru de talia Teatrului Antic, dar el a reuşit întotdeauna să aducă un public numeros şi pasionat.

În rolul Don Jose din opera Carmen, alături de Elina Garanca

Locul cere o formă fizică optimă. Artiştii repetă în fiecare zi până în seara premierei şi nu trebuie să cedeze în faţa oboselii. Se adaugă clima care nu este cea mai blândă, mai ales când bate mistralul. E drept că acustica Teatrului este considerată excepţională, dar artiştii trebuie să cânte fără niciun fel de amplificare. Mulţi solişti au mărturisit că se tem mai puţin de Arena din Verona decât de Teatrul Antic.

Alagna a interpretat la festival, de-a lungul timpului, mai multe roluri, cum ar fi Calaf din Turandot, Otello de Verdi… Se uită adesea, explica tenorul, că atunci când ajung la Festival soliştii au deja în urmă o stagiune destul de lungă. „În ce mă priveşte, în timpul anului urc pe scenă cam o dată la trei zile, ceea ce înseamnă că trebuie să fac tot ce se poate pentru a-mi proteja forma fizică. Cred că la vârsta mea voi începe să încetinesc şi să profit de viaţa mea particulară. Prea multă muncă te împiedică să trăieşti, or, eu vreau să trăiesc, să fiu soţ şi tată”.

Despre rolul interpretat la Chorégies d’Orange, Roberto Alagna mărturiseşte că îl emoţionează pentru că Manrico este un erou fragil, care are o problemă de identitate. Chiar dacă nutreşte o afecţiune reală pentru Azucena, care l-a crescut, simte că în adâncul sufletului el nu este ţigan şi este rupt între două lumi. Este un sentiment pe care l-a trăit şi tenorul în tinereţe. Întreaga lui familie venea din Sicilia, el fiind primul dintre ei născut în Franţa. „Frământarea interioară de care suferă Manrico este puţin şi a mea, aceea a tuturor copiilor imigranţior. Văd în el şi o parte mistică; înţelege în mod sigur acea voce care îi spune să n-o ucidă pe Luna, chiar dacă nu înţelege de ce, pentru că nu ştie că sunt fraţi”.

În rolul Condamnatului din Ultima zi a unui condamnat

Parcursul verdian al lui Roberto Alagna a fost foarte strict marcat. El a fost logic şi fără salturi. Ducele de Mantua din Rigoletto, Alfredo Germont din La Traviata, Don Carlos în versiunea franţuzească şi în cea italiană, Gabriele Adorno din Simon Boccanegra, Requiem, care este şi el o compoziţie foarte aproape de operă. Toate au fost făcute înainte de Otello. Acum i s-au propus Otello, Calaf şi cântăreţul mărturiseşte că nu ştie cum va face faţă ofertelor.

Întrebat dacă a avut un plan al carierei sale, Roberto Alagna a negat: „Absolut deloc. N-am telefonat niciodată unui teatru pentru a spune: aş vrea să cânt cutare sau cutare rol. Sunt contactat, răspund da sau nu. E simplu. Desigur, am ratat unele ocazii. Mi-ar fi plăcut să abordez rolul Arnold din Wilhelm Tell, de exemplu, dar nu s-a gândit nimeni la mine”.

Când a început să fie cunoscut, nu se ducea lipsă de tenori. Erau mulţi şi excelenţi: Pavarotti, Domingo, Aragall, Kraus…

Avându-se în vedere originea lui, Alagna a fost imediat catalogat printre „tenorii italieni” şi nu era solicitat pentru roluri din repertoriul franţuzesc pe care şi le dorea foarte mult. Cel care i-a dat o şansă în această direcţie a fost Nicolas Joel, care i-a propus Romeo de Gounod, la Opera din Toulouse. Dar, „în consecinţă am fost apoi considerat «tenor francez» şi nu mi se vorbea decât despre dicţie”.

În rolul Mario Cavaradossi la Covent Garden

Printre regrete mărturiseşte că se numără câteva roluri pe care le-a cântat foarte puţin. „N-am cântat Ernesto din Don Pasquale decât o dată, iar eu iubeam repertoriul belcanto pe care aş fi vrut să-l explorez. Am regretat mult I puritani. Când am interpretat Ducele de Mantua, la Scala din Milano, atingeam uşor contra-re-ul. Unul dintre partenerii mei, Francesco Ellero d’Artegna, chiar mi-a spus: «Eşti pregătit pentru Arturo». Am aşteptat multă vreme, dar n-a venit nicio ofertă, cu excepţia uneia singure de la Opera dinViena, dar atunci nu eram liber”.

În luna noiembrie a acestui an, Roberto Alagna va urca pe scena Operei din Paris într-un rol din repertoriul belcanto: Nemorino din L’elisir d’amore. O reîntâlnire cu un personaj pe care tenorul îl numeşte “terestru”, un îndrăgostit simpatic pentru care are o mare simpatie. Nu mai cântase acest rol de 17 ani când Peter Kantona l-a convins să-l reia la Covent Garden în 2012. “A fost, de altfel, un adevărat «elixir de dragoste», pentru că Adina era Aleksandra Kurzak. Ne-am îndrăgostit şi a devenit partenera mea! Câteva zile mai târziu, cântam Radames la Metropolitan Opera din New York şi mă tem întotdeauna de acest gen de salturi periculoase din punct de vedere vocal. Şi totuşi, voi recidiva: cu o lună înainte de Nemorino, voi fi la Berlin pentru rolul titular din Vasco da Gama, versiunea originală a operei L’Africaine!

Cu Aleksandra Kurzak la Covent Garden în 2012, în L’Elisir D’Amore

Roberto Alagna este unul dintre rarii cântăreţi „clasici” care au abordat ceea ce se numeşte crossover, cântecul, adică. A fost o decizie care i-a făcut foarte bine, după propria mărturisire, pentru că i-a permis să dea mai mult swing interpretărilor lirice. Când s-a lansat în această aventură, avea însă în spate 20 de ani de carieră.

„Poziţia vocală nu este aceeaşi, evident. Şi apoi, este probema microfoanelor: cele folosite dau un registru mediu superb, dar notele de trecere şi acutele sunt dificile. Poţi să-şi alterezi laringele. În plus, trebuie să acoperi scena timp de trei ore, ceea ce e foarte mult”.

Acest gen l-a abordat pentru că a dorit să-i aducă un omagiu lui Luis Mariano, ale cărui filme le vedea la televizor în copilărie, ca şi pe cele în care cânta Mario Lanza, cum ar fi Marele Caruso. Repertoriul lui Mariano i se părea foarte kitsch, dar era convins că se poate face ceva bun. “Prima orchestraţie pe care mi-a propus-o Yvan Cassar, era prea clasică şi am reuşit să găsim una diferită. Discul s-a vândut bine şi cei de la Universal au fost mulţumiţi. Cât despre albumul Sicilen l-am făcut pentru că voiam să las ceva familiei mele, Când eram mic, străbunica mea îmi povestea Biblia într-un fel foarte plastic, cam în genul Big Fish al lui Tim Burton. Asta înseamnă, de fapt, opera: o lume de marionete! Pentru a reveni la Mariano, îi găseam o latură Zorro care mă amuza”.

Ca Radames din Aida la Covent Garden

Personajele Rodrigue şi Lancelot pot fi văzute şi ele ca eroi de cărţi de aventuri. Le Cid nu s-a mai montat la Opera din Paris de aproape un secol, iar Le Roi Arthus n-a fost prezentat niciodată în întregime. Le Cid poartă, din punct de vedere muzical, marca epocii. Rolul titular este, după părerea lui Alagna, redutabil, printre cele mai periculoase pe care a trebuit să le abordeze din cauza ambitusului, a acutelor, a notelor de trecere…

“La Lancelot, una dintre dificultăţi constă în dominarea orchestrei, care este demenţială. Nici partitura aceasta nu este foarte confortabilă, seamănă cu Tristan, dar cu o terţă deasupra. Chausson n-a fost foarte apreciat în epoca sa, probabil pentru că o devansa cu mult”.

Roberto Alagna nu ezită niciodată să abordeze o operă rară, fie şi numai pentru o singură reprezentaţie, cum s-a întâmplat cu Fiesque de Lalo, la Festivalul de la Montpellier. Declară că este curios şi nu se poate împiedica să n-o facă, iar în cazul operei Fiesque, provocarea era cu atât mai mare cu cât opera n-a fost montată niciodată în timpul vieţi lui Lalo. Se gândeşte, de asemenea, la Cyrano de Bergerac de Alfano, a cărei partitură originală numai el a cântat-o. Îi pare rău că a cântat o singură dată rolul Maurizio din Adrianna Lecouvreur şi că n-a fost niciodată invitat să interpreteze Loris din Fedora.

În Faust la Metropolitan Opera

Un alt rol pe care îl va aborda în stagiunea 2015-2016 este Eleazar din La Juive.

“Am şansa să memorez rapid. Este rezultatul anilor în care am făcut cabaret: mă produceam începând cu miezul nopţii şi rămâneam uneori până la ora 6 dimineaţa. Trebuia să învăţ 6 sau 7 cântece noi în fiecare zi. Cum făceam acest lucru printre primele mele spectacole de operă, vă imaginaţi ce rezistenţă fizică îmi trebuia… În felul acesta am învăţat să descifrez foarte repede şi mi-a fost de mare folos când a trebuit să pregătesc în câteva zile rolul Enea din Troienele”.

La Juive trebuia să fie montată la München de către Calixto Bieito, care este un regizor controversat. Alagna mărturiseşte însă că este încântat să-l revadă. “În 2010, am lucrat cu el într-o serie de spectacole cu Carmen la Teatrul Liceu din Barcelona şi a fost o fericire. Spectacolul îi datorează cea mai mare parte a succesului. Ador personajele de felul lui”.

Între proiectele de viitor se numără debutul la Festivalul de la Bayreuth cu Lohengrin, în 2018. A fost invitat de mai mult ori, dar până acum a refuzat. De data aceasta a semnat un contract pe trei ani. Ceea ce îl neliniştea la această propunere era în primul faptul că trebuie să cânte în limba germană, pe care n-a practică. “Dar Aleksandra, care este poloneză, o vorbeşte curent şi mă va ajuta. Am nevoie de sensul cuvintelor, nu numai de muzica lor. Ador repertoriul german, sunetul limbii germane, dar originile mele franceze şi italiene m-au îndepărtat de ea până acum involuntar. John Mordler îmi sugerase ideea unui Tannhüuser în franceză, ceea ce era foarte tentant, dar proiectul nu s-a materializat”.

În rolul Werther la Opera La Bastille

În ianuarie 2014, Aleksandra a născut o fetiţă, Malena. Roberto Alagna mărturiseşte că acest lucru l-a întinerit. Prima lui fiică, Ornella, are 23 de ani. Când s-a născut, a fost extrem de fericit, dar a avut impresia că a îmbătrânit, că trebuie să facă faţă, fără să fie pregătit cu adevărat, responsabilităţilor unui tată. Acum este invers: “Sunt senin, apreciez şi mai mult viaţa şi frumuseţea care mă înconjoară. Doresc să o pot însoţi pe Malena cât mai multă vreme posibil”.

Spre deosebire de mulţi tenori, Alagna n-a cântat niciodată Mozart. “Am studiat Mozart la Conservatorul din Orléans. O catastrofă! Puţin câte puţin, timbrul vocii şi-a pierdut consistenţa şi bogăţia: după cinci săptămâni nu mai puteam face un contra-do, nu mai aveam acute, riscam să nu mai pot să cânt. L-am căutat pe primul meu maestru, care m-a pus imediat să reiau partitura Otello şi totul s-a rezolvat”.

Întrebat dacă i se pare că vocile latine pot aduce ceva în muzica lui Wagner, Roberto Alagna a răspuns: “În mod sigur! De altfel, toate operele lui au fost cântate de asemenea voci. În Franţa, pentru a rămâne la tenori, i-am avut pe Georges Thill, Paul Franz.. pe care îi ador. Wagner nu este făcut penru oamenii care nu pot cânta nimic altceva. Dimpotrivă. Pentru a încarna Parsifal, cred că este nevoie de un sunet clar, luminos, nu de o voce grea şi întunecată. La fel pentru Lohengrin”.

Roberto Alagna a mai declarat că este foarte mulţumit de vocea lui de acum, pentu că ea începe să semene cu felul în care o aude el interior. Este solidă şi şi-a păstrat prospeţimea. La începutul carierei, vocea lui era mai întunecată, astăzi sunetele sunt mai rotunde, mai clare. “Pentru public, vocea de tenor este ceva supranatural. Tenorii au înlocuit acele imense staruri care erau, la timpul lor, castrati, şi ei continuă să fascineze oamenii. (…) Un lucru s-a schimbat, comunicarea. Astăzi, cu Internetul, oricine poate fi celebru foarte repede şi să dispară la fel de repede. Eu am început în 1983, mai întâi cu cabaretul, şi n-am fost cunoscut până în 1990. Ceea ce nu înseamnă că acum lucrurile sunt mai uşoare pentru tineri. Artiştii sunt din ce în ce mai puţin respectaţi, nimeni nu are grijă de ei. A obosit un cântăreţ? Să luăm repede altul! Şi toată lumea vrea noutăţi, ceea ce nu aranjează nimic”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.