Să luptăm cu imposibilul

Discursul lui Nicolae Breban în Aula Academiei

Vă mulțumesc că ați venit să-mi faceți curaj; aveam nevoie, într-adevăr, de curaj: eu care am mimat de atâtea ori curajul! A fost un moment când am vrut să părăsesc Bucureștiul de ziua mea. Acum un deceniu, la 80 de ani ai mei, am petrecut lângă soția mea bolnavă, la Paris. De astă dată, câțiva prieteni m-au convins să rămân. Și, mai ales, Academia Română m-a convins, prin domnul președinte acad. Ioan-Aurel Pop. Regret că nu se află lângă noi. Mulțumesc seniorului Ioan Dumitrache pentru calda prezentare și inspirata moderare a acestei sesiuni. Nu vreau să vă mai solicit mult răbdarea. Am ascultat atâtea discursuri care m-au copleșit, pentru că sunt elogii, uneori, excesive. Ascultându-le, am avut senzația că silueta mea, ușor, treptat, se îndepărtează; parcă se înstrăinează de mine, cum, de altfel, mi se întâmplă de multe ori, cum se întâmplă de câteva ori, când, în mod brutal, în viață, ne îndepărtăm de noi înșine, de propria noastră figură, de propria noastră persoană. Poate chiar de propria noastră existență.

Sigur, eu nu trebuie să mă justific că am ajuns la această vârstă. Poate… Dar vreau să vă spun că, în multe clipe, mi-a fost teamă de acest zid; pentru mine 90 de ani au fost un fel de zid. Abia după ani de zile am înțeles titlul unui poem epic al meu, numit Drumul la zid. Unii susțin, probabil, că maestrul Breban are parte de o îmbătrânire excesivă – ceea ce, de fapt, nu s-a produs. În mintea mea, în memoria mea care e continuă, eu sunt la fel de tânăr ca altădată. Meseria mea stă pe memorie. Îmbătrânirea, așadar, nu s-a produs în mintea mea, în memoria mea care își continuă meseria. Da, meseria noastră se sprijină de memorie ca de un stâlp, uneori, melodios, alte dăți melancolic, așa cum de memorie se agață marii poeți, întorși cu fața mai puțin spre gingașele lor fapte și mai mult spre fantezia, care se clatină între melancolie și isterie, un anumit tip de isterie! Isteria aceea creativă, puternică, aproape masculină. E, aici, Ana Blandiana.

Din tinerețe suspectam prezentul și sugeram unor prieteni apropiați ca, de pildă, Nichita Stănescu sau Matei Călinescu, să nu se lase păcăliți de elogiul prezentului și de scufundarea enormă a lumii în prezent. Le spuneam, atunci, o frază pe care, pare-se, n-au înțeles-o, nici n-au acceptat-o imediat. Au înțeles până la urmă… Le spuneam prietenilor că prezentul nu conține valori; și acest lucru îl repet și astăzi, deoarece nici prezentul de azi nu conține valori. Sigur, azi o să vă pară mai firesc acest paradox. Cred că Europa, pentru mine, pentru orizontul meu biografic și imaginativ, înseamnă trecut. Exact la fel crede maestrul meu, Friedrich Nietzsche, care mă hrănește, mă locuiește cumva de decenii, inclusiv atunci când eram aproape singurul din cultura română când vorbeam de autorul capodoperei Știința veselă sau Dincolo de bine și de rău și îl citam în cărțile mele. Din păcate, mulți critici, care scriau comentarii la unele texte ale subsemnatului, se fereau să-l citeze pe Nietzsche, comentat și analizat, spuneam, în ample pasaje din ultimele mele romane. Chiar sub Ceaușescu, când îl lăudam intens pe Nietzsche… Știți foarte bine că am fost atacat și pentru faptul că îl servesc pe acest gânditor european și, totodată, mă hrănesc din el. Nietzsche vorbește enorm despre trecut în forme, uneori, ar părea, extrem de reacționare. Nu am timpul necesar să vă citesc câteva pagini acum din opera lui. Sunt pagini care și astăzi v-ar clătina, v-ar irita inclusiv prin această uriașă admirație față de Imperiul Roman, considerat de acest filosof unic singurul mare imperiu stabil al Europei și al omenirii. Un imperiu care s-a răspândit pe câteva continente, a durat o mie și ceva de ani. Un imperiu care a stabilit forme organizatorice urbanistice, ne-a lăsat și o legislație pe care conducerea, justiția lumii a adoptat-o: dreptul penal, civil și roman.

V-aș citi acum din Nietzsche… Poate, odată o să ne întâlnim să vă citesc din paginile sale, unde acest gânditor radical laudă și explică stabilitatea enormă a Imperiului Roman, pe care doar Imperiul Iudeilor a încercat să-l egaleze, fără succes. Acest imperiu este edificat pe o structură socială care multora li se pare nedemocratică. Cuvântul democratic, în libertate, îl folosim de multe ori fals; îl folosim aiurea. Nietzsche vorbește de stăpâni, de aristocrați, de patricieni și de sclavi, și face o teorie interesantă: numai o astfel de structură social poate crea stabilitate și e aptă de a crea valori fundamentale. Pe noi ne-au învățat exact invers nu numai comuniștii și fasciștii pe care îi disprețuim și i-am disprețuit totdeauna, căci aceștia au făcut un prăpăd în secolul al XX-lea, acest secol murdar, mai murdar decât întreg evul mediu, cu tot cu cele trei sisteme ticăloase, murdare și primitive: fascist, nazist și bolșevic. Se confundă, adeseori, perioada bolșevică cu cea comunistă. Comunismul a fost un sistem centralizat, așa-zis democratic, sigur, evident, construit pe baze polițiste. Noi, tinerii care am fost atunci, am trăit acest bolșevism din 1948, când au fost eliminați din manualele școlare: marii scriitori, când au fost eliminați peste o sută de academicieni din Academia Română.

Noi, românii, noi, țăranii români pierduți (suntem toți țărani români), l-am dat afară pe unul din cei mai mari filosofi și poeți ai Europei – Lucian Blaga – din această instituție de vârf. Ca și pe Rebreanu, ca și pe Petrovici, ca și pe atâția alții. De aceea spunem prietenilor mei de la Cluj că nu admirăm administrația clujeană, pentru că l-au eliminat pe Blaga și de la catedră. Și-i pregăteau, în două rânduri, și alte încercări, cum mi-au pregătit și mie un proces penal, despre care am aflat de la Gabriel Andreescu, care e aici, în Aula Academiei, și pe care îl salut cu căldură. Gabriel Andreescu cunoaște această problemă și-i mulțumesc că m-a apărat și în fața justiției. Ne-a apărat pe toți: pe mine, pe Doinaș, pe Buzura, pe Noica, pe Adrian Marino, pe Mircea Iorgulescu și pe alții în cartea lui Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității. De ce s-a întâmplat acest război fratricid în cultura română după revoluție când a fost împușcat Ceaușescu? Ce eroare! Să murdărești revoluția română care a avut victime! E singura revoluție din țările din est reală!

Deci, trecutul înseamnă, e adevărat, și un cuvânt: un cuvânt simbolic, un cuvânt unic, pe care noi nu-l mai folosim astăzi, de parcă ar aparține unei limbi străine! Cuvântul tradiție nu-l mai folosește nimeni! Dar noi suntem aici; noi ne-am născut din tradiție. Din ideea fastuoasă de tradiție, ideee, uneori, hazardată și splendidă a părinților și a părinților părinților, și a părinților părinților părinților noștri. Cine ar fi crezut vreodată în unirea celor trei provincii atât de diferite, care au stat secole la rând sub trei imperii etern antagoniste? Moldovenii – sub tătari și ruși. Noi, ardelenii – sub austrieci și unguri. Muntenii – sub turci și fanarioți. Basarabenii sub ruși și sovietici. Ne uităm valorile tradiției! Uităm și cuvântul onoare! Se vorbește și în parlament – ce oroare! – despre postmodernism și postmodernitate, care nu există, n-a creat valori și a încercat să atace nu numai generația mea, generația ′60, în care eu și Nichita am pus în mișcare totul și am venit cu o idee – autonomia esteticului – care atunci când am spus-o la Paris, cronicarii de la Figaro m-au întrebat: cum de nu ieșiți voi, la București, să faceți grevă și publicați în acel marsam? În marasmul acela dictatorial noi publicam cărți adevărate, cărți de literatură valoroase. Am spus că aplicăm teoria turnului de fildeș, a autonomiei esteticului. Oriunde aud, astăzi, prostia enormă că turnul de fildeș este o separare de viață! Da, sigur că e o separare de viață; i-am spus și lui Nichita: dacă nu ne despărțim, nu ne distanțăm (eram la 1957) de porcăria numită viață politică, nu avem nici o șansă să creăm artă adevărată. Noi visam artă de înalt nivel!

Astăzi se mimează arta, se mimează literatura, se mimează fantezia! Ce ușor se pot mima aceste lucruri… Autonomia esteticului, deci. Eu și prietenul meu, Nichita, am depus pe masa națiunii române valori în valută: cărți care cred că stau în picioare și astăzi! Cât vom trăi – ne-am spus amândoi sub dictatură – nu vom accepta să calce nimeni cu bocancii lor murdari în cărțile noastre. Nu vom accepta nici o intruziune, nici o ingerință de nici un fel: nici a politicii, nici a moralei! Vă mulțumesc, PS Timotei, că sunteți cu noi! Noi respectăm istoria, respectăm credința și Biserica. Eu vin dintr-o familie de preoți de zece generații și sunt convins de faptul că artele, literatura, poezia, bineînțeles, nu trebuie să accepte nici un fel de ingerințe. Știu că e foarte greu, foarte greu, să-ți menții credința, să fii tu însuți când, iată, finanțele năvălesc pe teritoriul nostru în locul… tătarilor și în locul rușilor!

Aș fi vrut să deplâng faptul că agricultura română a fost timp de 50 de ani călcată în picioare și este călcată în picioare și astăzi. Eu am teoria mea; a fost un adevăr în ce privește colectivizarea, crearea colhozurilor care s-a spus că e democrație. Gospodărie colectivă! Ce minciună conțin aceste două cuvinte! Cum vă sună a gospodărie colectivă? Gospodăria în agricultură înseamnă proprietate asupra pământului, asupra uneltelor, asupra animalelor, asupra satului, deci, asupra polisului, pentru că satul românesc a fost de multe ori sub formă de polis. Cum poate să fie această proprietate: co-lec-ti-vă? Ce minciuni! Nu ne-am dat seama 40 de ani de asta și am pierdut un adevăr în această sintagmă. Ori la colectiv, ori la gospodărie. Stalin și Dej, cu toată haita aceea de criminali care ne-au stăpânit, s-au năpustit asupra țăranului român. Eu și în cartea mea Frica am spus tot ceea ce mulți susțin cu jumătate de gură: de fapt, cea mai mare tragedie a bolșevismului n-a fost nici a bisericii – a fost, e adevărat, și a Bisericii! –, nici a intelectualității – a fost, într-adevăr, și a intelectualității –, nici a justiției, a fost și a justiției. Cea mai mare tragedie a bolșevismului a fost a țărănimii române.

Acum câteva luni, i-am spus prietenului meu – Dumnezeu să-l ierte! – Eugen Simion, că trebuie să facem ceva, să ne reapropiem încă o dată de țărani, de agricultură. Veneam după 20 de ani de Paris; am stat acolo, în acest oraș, unde am scris și am publicat. Am rămas uimit, acolo, în vestul european, nu de airbus-ul făcut de ei, francezii cu nemții, sau de trenurile grande vitesse. Nu m-au uimit acestea, mai ales, în sudul Franței, unde mi-am petrecut multe veri cu familia mea; acolo, în micile orășele, la piață, intelectuali, profesori universitari, actori veneau cu brânză făcută de ei, cu caș, cu animale de rasă, francezii producând, e știut, peste 400 de feluri de brânză, dintre care 40 sunt de capră, care îmi plac mie, ca și vinurile lor enorme, din care fac zeci de miliarde de dolari! Bravo lor! În timp ce noi avem o țară făcută pentru agricultură și pentru cultură…, și ce facem? Ce facem? Ce avem? Avem credință. În credință noi am fost primii. Biserica, preoții au păstrat limba, e adevărat, scrisă inițial în slavonă. Și cât de greu am scăpat de slavonism.

Un prieten m-a rugat să fac o mărturisire. Când tovarășul Ceaușescu mi-a dat România Literară, am crezut că vom lupta… Lupt și acum. Îmi pare rău pentru momentul când nu voi mai putea lupta pentru noi… Îmi pare rău… Iertați-mă… Eu în fiecare zi și în fiecare noapte… țin discursuri poporului român. Și, uneori, mi-e teamă că o iau aiurea. E adevărat că noi, unii scriitori, unii artiști, unii compozitori, poate și unii cercetători, luptăm pentru națiunea română. Ce facem cu ea?! Cu națiunea română ce facem?

Textul integral al intervenției la Sesiunea omagială a Academiei Române poate fi citit în revista „Contemporanul. Ideea europeana” nr. 3/ 2024 

Nicolae Breban · 90. Aula Academiei Române. 1 februarie 2024

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.